Lia Perjovschi, unul dintre cei mai importanţi artişti din România, spune că „femeile preferă bărbaţi, şi bărbaţii tot bărbaţi”.
Lia Perjovschi (49 de ani), unul dintre cei mai importanţi artişti, curatori şi teoreticieni ai artei din România, are de furcă, de mai mult de 20 de ani, cu termenul „artist”.
Deşi conceptul s-a lărgit în spaţiul occidental, în cel din Est se rezumă, încă, la produs obiecte. „A fi artist se limite ază la ideea de performance, ori poţi să fii artist prezentând lucrări, vânzând lucrări, vorbind şi scriind despre”, spune fondatoarea Arhivei de Artă Contemporană şi a Centrului pentru Analiza Artei, într-un interviu acordat EVZ.
„Femeile preferă bărbaţi, şi bărbaţii tot bărbaţi”, ar fi una dintre explicaţiile sale la întrebarea de ce femeile sunt rarităţi în artă.
Până pe 14 februarie, la Muzeul Mumok din Viena, artista expune în cadrul „Gender Check. Feminitatea şi masculinitatea în arta din Europa de Est”. Lucrările sunt legate de câteva experienţe personale, traumatizante, din anii de dinainte de ’89.
„Suntem învăţaţi să ne dăm în cap unii altora”
EVZ: Ce fel de artişti pregătim azi în România?
Lia Perjovschi: Academiei de Artă, care pregăteşte artişti, de fapt nu-i pasă, în mare, ce pregăteşte. Le pasă de salariile lor şi cam atât. Fiind foarte mulţi studenţi, pregătirea e aproximativă, iar semnalul e foarte clar: business şi atât.
Probabil, cine se descurcă pe cont propriu rămâne, cine nu, nu.
Oricum, asta e valabil în orice condiţii şi oriunde, dar puţină gândire, puţină strategie n-ar strica.
Uniunea Artiştilor e percepută de mulţi drept reprezentanta unei găşti, cu totul nefuncţională ca organizaţie. Cum ar putea fi pusă în mişcare?
Ideea unei Uniuni nu e rea, ce a devenit ea e rău. Ar trebui să devină un fel de sindicat. Însă problemele, cred eu, vin tot din educaţie, din lipsa de cultură. Noi nu suntem învăţaţi să fim competitivi, suntem învăţaţi să ne dăm în cap unii altora, la un moment dat. A fi artist se limitează la ideea de performance, or, poţi să fii artist prezentând lucrări, vânzând lucrări, vorbind despre, scriind despre. Dacă te antrenezi ca artist şi descoperi între timp alte aptitudini, le îmbini pe cele două şi eşti în continuare artist.
Dacă ne uităm la definiţia cuvintelor „artist”, „artă”, ele intră în componenţa altor meserii: artist bucătar, de exemplu. Documenta, una dintre cele mai interesante expoziţii din Germania, care are loc o dată la 5 ani, la ultima ediţie a avut un bucătar din Spania, foarte creativ şi sofisticat.
Deci, privirea e unilaterală la noi?
Clasică, aş spune: un artist face lucrări şi trăieşte din asta. În 1990, am aderat la această Uniune care era un reper pentru noi şi am primit un spaţiu în care să putem lucra. Ne bucuram că putem face curat acolo, ni-l amenajăm, pictăm, facem sculpturi, în fine, obiecte.
Apoi au venit minerii, abia trecuse Revoluţia, şi când eşti atât de implicat social, nu mai există cale de întoarcere. Şi atunci atelierul a devenit mai degrabă o platformă de întâlniri, de dezbateri. Am produs mai puţine obiecte şi mai multe relaţii, idei, atitudini. Şi asta e artă, iar eu am dat doar un exemplu.
Multe voci spun că arta con temporană ascunde uneori un vid de idei, de talent chiar.
Mie nu mi se pare. Dacă suntem sinceri în ceea ce facem şi ştim citi timpul în care trăim... De fapt, nici nu mă uit la cei care spun asta. Nu mai am timp şi mă uit doar la ce mă interesează.
„Angela Merkel, dacă era o frumuseţe, probabil nu era nicicum acceptată”
Pentru o femeie-artist, era destul de greu înainte de ’89. S-a schimbat ceva între timp?
Nu, încă este. Şi pentru cuplurile de artişti. Pentru că e o regulă nescrisă că nu poţi să ai doi artişti cu acelaşi nume într-o expoziţie, de parcă ar conta numele, şi nu lucrările. În primii ani după Revoluţie am tot încercat atitudinea aia: tu produci şi aştepţi ca alţii să te selecteze. Şi mi-am zis, „eu nu mai aştept, că ăştia nu mai vin niciodată”.
Mi-am creat propria platformă, m-am uitat la arhiva de Artă Contemporană şi am constatat că ne lipseau 50 de ani de informaţie. Am încercat să recuperez. Treptat, mi-am dat seama că sunt mai mult decât artist. Sunt teoretician, manager, curator.
De ce sunt, în continuare, foarte puţine femei în arta românească?
Pentru că femeile preferă bărbaţi şi bărbaţii tot bărbaţi. Foarte simplu. Pe de altă parte, poate e o problemă şi cu educaţia. Nu foarte multe femei au fost educate în sensul ăsta. Am fost de curând într-o bienală în Coreea de Sud, The Women Biennale, care se axa pe Women Studies. M-a surprins o dominantă de anii ’60-’70 ca subiecte, de şi multe artiste erau mai tinere, subiecte pe care le putem depăşi. Obsesii legate de fluide, de sex, de corp, de îmbătrânire. Or, bănuiesc că fiecare are şi alte viziuni, descoperiri, dar nimeni nu le accesează. Pentru că nu suntem definite de menstruaţie. Toate se încăpăţânau să rămână în zona asta.
Am senzaţia că te ţin într-un sertar şi eu nu vreau să fiu în sertar, încă. Poate de aceea şi sufăr. O artistă mai în vârstă m-a întrebat ce caut eu acolo, pentru că sunt mult mai cerebrală. Eu nu stau în obsesia unor nevoi, mă interesează universul, noile descoperiri. De aceea vreau să fac un Muzeu al Cunoaşterii.
„Aveam senzaţia că sunt un animal de reproducere”
Socialismul a încercat să pună pe picior de egalitate femeia şi bărbatul, în să nu în sensul pe care îl dăm azi, ci „masculinizând” cumva femeia?
Numai acest model de femeie reuşea şi era acceptat. Mă uit ce se întâ mplă cu Elena Udrea. Care e problema? Mie îmi place. Arată foarte bine, e un om articulat, e dinamică, are energie, de ce o termină toţi? Problema în societatea noastră e că femeile nu se înţeleg cu femei, iar bărbaţii le acceptă doar pe unele.
Angela Merkel, dacă era o frumuseţe, probabil nu era acceptată. Cred că în profesia noastră trebuie să fim cumva autişti - îmi pare rău că folosesc acest termen legat de o boală - în care tu îţi vezi de treabă şi nu-ţi pui diverse întrebări care te distrag, cum o să mă vadă cutare. Deci, focus. Acum vreau să fiu sexy, acum vreau să lucrez sau acum vreau să fac paşi mari şi hotărâţi. Să fii mai liberă.
Ce spun modelele masculine şi feminine despre societatea în care trăiesc?
Aţi expus în „Gender Check”. Eu am două performance-uri şi trei costume din hârtie pe suport material textil. În 1989 am făcut ceea ce se numeşte artă rapidă - nu cunoşteam termenul atunci. Am în cercat să anulez ceva ce mi-a făcut mult rău. E ca şi cum mi-aş fi tratat corpul să uite. Eu mă definesc aşa: sunt feministă cu „f” mic. Nu am vrut să am un sertar, asta m-ar fi condiţionat.
Poţi trăi analizând o viaţă întreagă din perspectiva asta feministă, gender etc. Pe mine m-a preocupat să fiu însă un om liber. Am încercat să văd ansamblul. Ţin minte că nu suportam, în perioada comunistă, ziua de 8 martie. Vedeam pe stradă şi în restaurante numai femei, îmbrăcate frumos, cu flori. În rest, în zilele obşinuite, nici una. Eu lucram la teatru şi mai mâncam o ciorbă la prânz la restaurant, înconjurată numai de bărbaţi şi tot timpul mă puneam cu spatele să am spaţiul meu.
Au costumele expuse legătură cu experienţe personale?
Costumele alea pentru mine sunt oarecum forma care mi-a rămas în urma unei experienţe. În urma unui avort. În 1984, am hotărât că eu nu pot să am copil. Deja stăteam la coadă pentru nepoata mea, eram căsătorită de un an, nu aveam serviciu, mama mi-a zis că ea nu poate să mă ajute, deci pentru mine eram importantă facultatea, pri n tre altele şi pentru că eram femeie. Erau cinci locuri şi mai multe pile decât locuri.
După ce am ratat intrarea, mi s-a complicat şi viaţa, pentru că mă gândeam ce o să fac. Deci, am decis să fac avort. Nu ştiam nimic, nici ce înseamnă, ce presupune. Am simţit că am pierdut ceva. An de an eram întrebată la controale câţi ani am şi de ce nu am copil. Aveam senzaţia că sunt un animal de reproducere şi nu o persoană. Corpul meu nu era al meu, ci al lor.Şi prin aceste costume explic cumva ce s-a întâmplat. Cred că nici mintea nu ne mai aparţinea, nu doar corpul. Era să fiu violată în aproape fiecare loc de muncă pe care l-am avut. Eram muncitoare necalificată şi mi se propunea să avansez în poziţii tot de muncitor necalificat dacă eram mai drăguţă cu şeful, dacă făceam cafea etc. Şi tot timpul mi-am dat demisia.
"În primii ani după Revoluţie am tot încercat atitudinea aia: tu produci şi aştepţi ca alţii să te selecteze. Şi mi-am zis «eu nu mai aştept, că ăştia nu mai vin niciodată».",
Lia Perjovschi, artistă
Muzeul Cunoaşterii
În anii ’80, casa Liei şi a lui Dan Perjovschi devenise un fel de atelier de dezbateri culturale. „Eram în perioada în care ne puneam întrebarea «Ce e un artist?». Eu mă uitam în jur şi îmi ziceam: «În niciun caz nu vreau să fiu aşa». Nu-mi plăcea nimic, dar nu ştiam cu ce să înlocuiesc. M-am gândit atunci să-i întreb pe actori, pe regizori, pe muzicienii din jur ce fac, cum fac, ce citesc, ce filme văd şi i-am invitat la noi”, povesteşte artista.
În perioada în care a urmat cursurile Academiei de Artă din Bucureşti a organizat expoziţii şi dezbateri în cadrul „Studio Experimental”. A avut burse în Milano, Stockholm, New York şi a expus în mai multe ţări. La sfârşitul anului trecut, şi-a deschis în Suedia, la Gavle Konstcentrum, expoziţia „In the Shadow of the Monument”.
Anul acesta, împreună cu Dan Perjovschi, va expune în Spania şi Elveţia. De peste 10 ani, lucrează la un proiect, Muzeul Cunoaşterii, „o colecţie de obiecte uşor naive, ca Micul Cercetător, de la Muzeul de Ştiinţă din Londra, cumpărate de la diverse muzee din lume”. Secţiunile muzeului vor fi „cunoaştere, corp, cultură, artă, pământ, ştiinţă, univers”.
