Observator cultural, Nr. 252 / 28 ianuarie - 2 februarie 2010

Cu aproape un deceniu în urmă, în august 2000, scriam o cronică amplă pentru Adevărul literar şi artistic despre antologia Linia vieţii a Ilenei Mălăncioiu (Polirom, 1999). Decupez două fragmente din „episodul“ întîi: „Ieronim, Ierodesa, fiul lui Ieronim, Natanael apar în universul liric al Ilenei Mălăncioiu pentru a-l tulbura şi a-l face fîşii, pentru a scoate, poate, în evidenţă falii adînci. Poeta are, de altfel, o veritabilă obsesie a dezmembrării, a spargerii întregului în bucăţi, şi a refacerii lui magice“; „oasele se frîng şi membrele se amestecă, precum într-un coşmar. Dar, ca miraculoasa apă vie din basme ce reface alcătuirea iniţială, spre stupoarea şi întristarea personajelor malefice, sufletul este liantul care dă omogenitate şi un sens, mai adînc, al întregului acestor bucăţi disparate şi jalnice. Minunea aceasta este: alcătuirea însăşi, asamblarea elementelor într-un tot, iar tragismul derivă din imposibilitatea de a ţine, o dată pentru totdeauna, la un loc părţile care alunecă, nu pot să nu alunece din acest divin desen originar. Înspre o autonomie echivalentă, de fapt, cu extincţia. Printr-un fel de «transfer» magic, viaţa (valoarea supremă) trece ca un fluid prin vasele comunicante ale umanului, dintr-un corp în altul, reparînd ireparabilul şi revocînd irevocabilul, smulgînd morţii cîte ceva din prada sa, batjocorind-o pe chiar «terenul» ei. În acest punct al evoluţiei sale, poezia Ilenei Mălăncioiu se transformă într-o miraculoasă, incandescentă palingenezie“. Întregul comentariu a fost inserat în volumul Concert de deschidere (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001).
„Am fost un copil sociabil şi fericit“

În august 2001, deschideam un interviu cu Ileana Mălăncioiu pentru Adevărul literar şi artistic cu următoarele amabilităţi: „Stimată doamnă Ileana Mălăncioiu, sînteţi una dintre vocile greu de confundat ale poeziei româneşti postbelice. Nu vă simţiţi cumva culpabilă pentru că, prin simplul fapt că aţi creat şi v-aţi publicat operele în timpul comunismului, aţi cauţionat regimul politic? Sigur că Dvs aţi publicat versuri efectiv anticeauşiste strecurîndu-le pe sub nasul cenzurii, dovedind curaj înainte de ’89, nu după, ca atîţia curajoşi post-festum. Şi totuşi: de ce aţi scris şi aţi publicat în timpul regimului comunist?“. Iată o parte din răspunsul primit atunci: „Nu v-aţi dus raţionamentul pînă la capăt. În cele din urmă, ar fi trebuit să mă întrebaţi de ce am trăit în timpul regimului comunist. Nu voi vorbi despre inconvenientul de a te naşte într-o vreme neprielnică. Necum despre inconvenientul de a te naşte. Deşi mă obsedează Cartea lui Iov, n-aş putea spune că sînt un epigon al lui, sau al lui Kirillov, aşa cum spunea Cioran despre sine. Nici că m-aş fi gîndit la căderea comunismului încă de cînd eram la grădiniţă, ca o distinsă colegă a mea. Chiar dacă risc să vă dezamăgesc, vă voi mărturisi că am fost un copil sociabil şi fericit, pe care îl uita Dumnezeu jucîndu-se cu ceilalţi copii. Din păcate, timpul n-a stat pe loc. Am crescut şi am trăit, alături de ai mei, drama colectivizării. Fiindcă n-a vrut să cedeze de bună voie pămîntul, tata a fost dat afară din postul de contabil pe care îl ocupa. Singurul loc unde s-a putut angaja după aceea a fost la mina de cărbuni din sat, unde a fost primit cu greu, ca muncitor necalificat. Poate a cauţionat şi el regimul, împingînd la vagonete, în subterană, dar n-a avut încotro. Eram patru fete pe care trebuia să ne ţină la şcoală“. Interviul a fost republicat, integral, în Sertarul scriitorului român (Polirom, 2005).
Viaţa cu „margini asemenea rănilor“
În septembrie 2002, analizam în Adevărul literar şi artistic volumul de publicistică, nou, A vorbi într-un pustiu (Polirom, 2002). Să-i citez finalul: „Apare, într-adevăr, şi pericolul să ţi se scadă nota «cînd la literatură, cînd la purtare» pentru asemenea credinţe şi opinii; dar mi se pare un pericol pe măsura monitorului respectiv, adică neglijabil. Există o justiţie a grafitului, implacabilă, care se vede după o vreme, cînd lucrurile rămîn în urmă şi se precizează mai bine. Hîrtia poate fi înnegrită şi cu numeroase dejecţii, ori cu «simple» minciuni, dar ea nu le asigură acestora, în timp, un suport stabil – aşa cum se întîmplă în cazul adevărurilor exprimate fără înconjur, ori în cel al elementelor de artă literară, rezistente estetic. Din amîndouă punctele de vedere, Ileana Mălăncioiu este şi în spaţiul publicisticii o învingătoare“. Cronica a fost reluată în volumul Bucureşti Far West (Albatros, 2005).

Tot aici a fost republicată şi cea scrisă pentru Adevărul literar şi artistic, în octombrie 2003, despre a doua ediţie a volumului Călătorie spre mine însămi (Polirom, 2000). Selectez un fragment: „Analizele şi sintetizările critice, atît de pregnante, conturează nu numai profilul scriitorului comentat. Într-un mod semnificativ, multe dintre propoziţiile şi concluziile aşternute pe hîrtie se «întorc» caracterizant spre cel ce le-a fixat acolo, prinzîndu-i chipul în reflexii de oglindă textuală. Experienţa bacoviană, una a plusului de existenţă, de singurătate şi de moarte, face mai vizibil procesul comun, şi de asemenea pe cel individual, readucînd-o pe scriitoare în ţinutul durerii personale, omeneşti, al vieţii cu «margini asemenea rănilor». (Ce imagine!) Tragismul obscur, neluminat de vreo idee înaltă precum în marile opere de gen, ci năclăit în mediocritatea existenţei de zi cu zi, defineşte timpurile în care (supra)vieţuieşte Victor Petrini şi, totodată, acea epocă, de aur calp, în care îşi scrie comentariul Ileana Mălăncioiu“.

Din Recursul la memorie (Polirom, 2003), volum-dialog între un tînăr critic şi o mare poetă, voi decupa un răspuns al Ilenei Mălăncioiu la o întrebare nepusă de mine: „Acum, cînd am ajuns la încheierea convorbirilor noastre, mă gîndesc că am vorbit despre atîţia scriitori dispăruţi, pe care nu i-aţi cunoscut, dar încă n-am reuşit să ajungem şi la Valeriu Cristea, căruia îi datorez foarte mult. Cred că reţinerea mea de a vorbi despre el se poate explica prin faptul că m-am întrebat tot timpul ce v-aş mai putea spune eu, cînd ştiţi mult mai bine decît mine cum era el. Am să vă fac totuşi o mărturisire. Aceea că am fost uimită cînd am aflat că şi-a asumat creşterea a doi copii, în pofida faptului că era atît de absorbit de lumea cărţilor, încît îţi dădea sentimentul că nu poate să mai vadă nimic în afară de ele, iar astăzi pot spune, în cunoştinţă de cauză, că a meritat. Pe de altă parte, cred că lucrurile au un sens al lor care le face să se desfăşoare într-un anume fel“.


În noiembrie 2006, scriam în România literară despre Crimă şi moralitate, eseuri şi publicistică, ediţia a doua (Polirom, 2006). O secvenţă: „Dacă pentru alţi publicişti acest demers de reconstrucţie a adevărului e un simplu efect retoric, o gesticulaţie în avantaj propriu, la Ileana Mălăncioiu el constituie fundamentul solid al unor convingeri, a căror inflexibilitate poate să sperie. Potrivindu-şi paşii şi ritmul moral-volitiv după un personaj emblematic al seriei, Antigona, autoarea e deopotrivă martor ocular, procuror şi judecător în proces, reporter de front, criminalist şi medic legist; prieten solidar al unor oameni demni – de la Aurel State la Virgil Mazilescu – şi denunţător neobosit al crimelor, ticăloşiilor şi furtişagurilor uzuale. Penalizările pe care le face (suportate în egală măsură de politruci şi de apoliticii cointeresaţi) sînt devastatoare“.
„Un curent viu împrăştie aerul apăsător“
În august-septembrie 2008, scriam în Idei în dialog despre antologia Urcarea muntelui (Corint, 2007) o cronică-sinteză ce a intrat în volumul Timpuri noi (Cartea Românească, 2009). Un alineat din prima parte: „În cuvintele cele mai simple şi într-un registru al comunicării uzuale, fără retorici discursive şi tropi care să «poetizeze» textele, Ileana Mălăncioiu desfăşoară şi condensează o lirică majoră. Ea ignoră repertoriul de teme înalte al Poeziei (majuscula e aici ostentativă), ca şi versificările pedestre, rizibile, din stocul realismului socialist. Autoarea găseşte şi ilustrează o formulă personală, defazată, dacă nu chiar anistorică, prin raportare la glorioasa producţie contemporană obţinută în ritmuri stahanoviste şi în cadenţa triumfului social. Nimic aurifer-industrial, nimic progresist, comunist sau, horribile dictu, burghezo-moşieresc în Pasărea tăiată. Lumea poetică, din această etapă, a Ilenei Mălăncioiu seamănă mai mult cu cea a prozei lui Marin Preda, din Întîlnirea din Pămînturi şi Moromeţii, I. Ca şi în aceste capodopere ale prozei noi, dar vechi, observaţia şi disecţia realităţii înconjurătoare sînt făcute simultan. La ele se adaugă reconstrucţia imaginativă şi, la limită, invenţia ei“. Iar în finalul întregului demers critic, un poem mai nou alIlenei Mălăncioiu, citat integral, şi o concluzie proprie: „«Istoria se repetă, Isus şi-a dus crucea/ Aşa cum şi-a dus Isaac legătura cu lemne/ Aşezată pe umerii săi de bătrînul Avraam/ Numai că Fiul Tău nu putea să fie înlocuit// Ca al lui, cu berbecul pregătit pentru jertfă./ Cu privire la mult trîmbiţata înviere a morţilor/ Nu se mai suflă o vorbă, dar ei au înţeles/ Din instinct că ea se apropie.// Mişcarea lor e aproape imperceptibilă/ Mă face să mă clatin pe picioare,/ Un curent viu împrăştie aerul apăsător,/ Cine eşti tu, frate, şi cum te-ai ridicat// Şi peste firea lor şi peste a celorlalţi./ Răsuflarea ta rece ne-a îngheţat inimile,/ Iartă-ne nouă frica noastră cea de toate zilele,/ Iartă-ne nouă Frica.». Poemul se intitulează Istoria se repetă şi este chiar ultimul din această antologie aproape exhaustivă, creaţia reunită între două coperţi a celei mai profunde şi mai originale poete din lirica noastră“.


Mai era, oare, ceva de pus în acest puzzle biobibliografic, din care se vede, o dată în plus, cît datorează critica literaturii „ei“? Parcă nu. Şi totuşi, da. La sfîrşitul săptămînii trecute, pe 23 ianuarie, Ileana Mălăncioiu a împlinit o vîrstă rotundă, neverosimilă: 70 de ani. În ianuarie 2010, în Observator cultural, un critic literar îi va fi scris: La mulţi ani!