Elita lumii basarabene, cea care la finele anilor 80 a reusit să închege un vast program regenerativ, nu a părăsit, cum se pretinde, uneltele care i-au asigurat atunci o spectaculoasă izbîndă, ci dă semne încă de vitalitate. Vicisitudinile cu care se confruntă mereu n-au redus-o la tăcere, cu toate că semne de oboseală s-au ivit ici si colo. Rîndurile ei au sporit chiar cu unii tineri sau mai putin tineri, asigurînd o anume continuitate a discursului national. Exemplul celor care s-au opus, în plină dictatură comunistă, pentru a impune acel discurs, rămîne viu si constituie deja un capitol de istorie. O carte de Nicolae Dabija, încă una, despre marile confruntări din zona transpruteană ne invită la asemenea reflectii . Autorul se bucură de stimă si dincoace de Prut, unde a publicat mai multe cărti, fiind ales chiar membru al corpului academic, unul ascultat cu atentie.
Figură eminentă a culturii nationale, scriitor, publicist si om politic, Nicolae Dabija e totusi prea putin cunoscut de românimea carpato-danubiană. Este o nedreptate ce se face si fată de alti creatori din zona pruto-nistreană, prea multă vreme ignorată sau subestimată, cu sau fără voie. Harta noastră care sîngerează ne ajută să-i cunoastem mai bine ideile, aspiratiile, faptele, prin raportare la contextul epocii si la durata mai lungă a istoriei.
De la început, Nicolae Dabija ne sugerează un sens metaforic al istoriei, imaginînd o fabulă în care iepurii dintr-un hătis silvic sînt acuzati că îi persecută, vai, pe bietii lupi, ca în atîtea alte fabule din literaturile lumii . Urmează alte „minciuni“, pornind chiar de la „un geniu monstruos“, care a fost Lenin, recompus din texte programatice, dar si din amănunte ale unei biografii tinute pînă nu de mult sub cheie .
Autorul denuntă sistematic, pe măsură ce se ivesc, minciunile sistemului, pretinsul „bilingvism armonios“, federalizarea, sovinismul practicat de comunisti, lichelele ajunse la putere, situatia paradoxală de „străini la noi acasă“, demolatorii de lăcasuri sfinte si de cetăti, finalmente pe „neisprăvitii“ din zona puterii. Sînt teme ale anului 2004, examinat sub lupa criticii, însă ele au rădăcini în trecut si subminează buna rînduială a viitorului.
Infuziuni autobiografice, prezente mai peste tot, sporesc valoarea cărtii, una din cele mai importante pentru analiza fenomenului românesc din Basarabia. Textele au fost scrise într-un an, însă rostul lor nu poate fi limitat la un crug calendaristic si nu e definit de cronologie. Literatul e si istoric, poetul se arată a fi si un militant al cauzei nationale, cauză căreia i s-a dedicat, din adolescentă, cu trup si suflet. Alături de alti scriitori si istorici, el face parte din cohorta care a produs miracolul redesteptării colective de la finele anilor 80, miracol de care a profitat si românimea cispruteană. Ne amintim că atunci, la sfîrsit de ciclu, de sistem, de regim politic, presa basarabeană avea un sens regenerativ imposibil de aflat în România ceausistă si că multi, cei din zona estică, îsi îndreptaseră antena televizorului spre Chisinău, după cum cei din sud o dirijau spre Sofia, iar cei din vest, parcă spre a denunta iluzia „unitătii de monolit“, o directionau spre Budapesta si Belgrad. În acel moment fatidic, exploatînd abil climatul reformist din Uniunea Sovietică, un grup de intelectuali români din Basarabia au reusit să obtină, pas cu pas, sistematic, unele cîstiguri simbolice cu efecte ireversibile: grafia latină, statutul de limbă de stat, întoarcerea la valorile nationale, îndeosebi la istoria românilor, cea atît de falsificată sub ocupatia sovietică.
Nicolae Dabija s-a aflat mereu în primele rînduri, cu scrisul, cu prezenta în miscările de stradă, cu opera poetică, dar mai ales cu pana publicistului din revistele Nistru, Literatură si Artă etc., prin analize punctuale de un real interes si în clipa de fată. Adesea corosiv în polemicile initiate, a jucat un rol de seamă în societatea civilă, ca si în forurile politico-statale, de care si-a legat numele, îndeosebi ca deputat. Nota accentuat subiectivă a tabloului nu trebuie să surprindă pe nimeni, date fiind mutatiile spectaculoase la care autorul se referă.
Opinia privitoare la presă denotă un militantism superior, pe seama căruia a putut spune că „un ziar e o tribună. Scriitorii nu sînt nici orbi, nici surzi, ca să nu vadă ce se întîmplă în preajma lor, cu ei, cu noi toti si să nu reactioneze. Noi aici, cu totii în Basarabia, eu si fiecare în parte, sîntem condamnati să facem politică. Prin însusi faptul că vorbim româneste, că sîntem români, că trăim pe pămîntul milenar al mosilor si strămosilor nostri, facem politică“ .
Dramatică se arată, în volum, situatia jurnalismului în ansamblu: „As îndrăzni să cred că toată presa natională din Basarabia se află într-o grevă a foamei nedeclarată: salarii mici, hărtuieli judiciare, preturi exagerate pentru serviciile tipografice si de difuzare, cenzura economică, toate îl umilesc zilnic pe ziaristul basarabean“ . Iar umilinta acestuia stă în strînsă conexiune cu declinul moral sesizabil pe o scară mai amplă.
Nu criza economică e fatală pentru un popor, ci criza demnitătii, lipsa unei constiinte civice, întemeiate etnocultural si armonizată cu valorile mari ale lumii. Este ideea ce domină această mărturie vastă, inspirată si curajoasă, a unui scriitor ce nu se sfieste a fi patriot, într-un moment cînd patria a ajuns, nu doar între Prut si Nistru, un cuvînt de ocară.
După o asemenea radiografie, lipsită de complezentă, autorul ajunge la o concluzie demnă de retinut: „Trezirea constiintei nationale si a demnitătii umane, asta ar trebui, după părerea mea, să fie o preocupare de zi cu zi a intelectualului nostru, a scriitorului basarabean inclusiv. Atunci, abia atunci vom fi salvati. Iar perfectiunea lumii începe de la fiecare dintre noi. Dacă fiecare va tinde să fie mai bun, lumea întreagă va fi mai bună. Cum este si scris: salvează-te pe tine însuti si multi în jurul tău se vor salva“ . Un asemenea îndemn evocă sfatul pe care, la 1871, în fata mormîntului stefanian, îl făcuse A. D. Xenopol, marele istoric al unitătii noastre: „Deci, fratilor români, să avem sperantă în viitorul nostru si să lucrăm întru împlinirea lui. Să lucrăm împreună la unirea spiritului si a inimii tuturor celor de acelasi neam, la îndepărtarea relelor ce ne sfîsie înlăuntrul nostru. Să fim cu iubire pentru dreptate si adevăr, să avem puterea de a le aduce la împlinire si să luptăm fără-ncetare contra răului si a minciunii; să fim neatîrnati în cugetul si spiritul nostru si să nu ne mîndrim cu rezultatele dobîndite, ci să tindem necontenit a le mări si a le întinde; în fine, să nu grăbim, periclitîndu-l, un viitor ce va fi singura urmare si răsplată a unei munci neobosite pentru bine si adevăr“ .
Am reprodus lungul pasaj din cuvîntarea festivă a tînărului Xenopol fiindcă ea definea, la timpul său, aceeasi sferă de probleme, recomandînd solutii rezonabile, a căror actualitate se impune de la sine. Într-un alt timp, însă răspunzînd aceleiasi nevoi de redresare morală si de constructie, Nicolae Dabija pune accent pe valorile istorice, Stefan cel Mare însusi fiind un simbol la care scriitorul-militant recurge adesea. A făcut-o si în volumul Harta noastră care sîngeră, după ce îl evocase mai insistent si mai aplicat în alte eseuri. Nu e locul să adîncim un complex ideatic care ar reclama desigur un alt spatiu.
Ca si alti luptători ai cauzei, el crede că unele pierderi produse de oamenii politici ar putea fi recuperate prin cultură, propria-i creatie constituind un exemplu . Numai că pe acest teren evolutiile se produc lent si reclamă solidaritatea multor generatii. În plus, unitatea culturală a românilor de oriunde e un cîstig preexistent, legat de limbă, de istorie, de etnopsihologie, pătruns de mult în „problema natională“. Chiar si demitizantii înclină uneori să admită că în anumite spatii geopolitice, precum Basarabia, mitologia natională comportă un „sens real“, de neocolit .
În privinta viitorului, atitudinea lui e limpede: „Doresc unirea politică a R. Moldova cu România din mai multe motive. Pentru că sîntem aceiasi. Pentru că vom putea prospera doar fiind o tară mare“ . La fel gîndeau pasoptistii, căuzasii din epoca Unirii si de mai tîrziu, alcătuind o suită de militanti exemplari, suită pe care – si cînd nu se referă anume la ea – Nicolae Dabija o are mereu în minte. Visele au memoria lor, ne spune autorul, legînd marea împlinire din 1918 de unele momente anterioare, de precursorii unitătii, începînd cu umanistii secolului XVII, pînă la corifeii care au votat unirea Basarabiei cu „tara“ . De altfel, volumul Harta noastră care sîngeră are si un subtitlu semnificativ: Destăratii. E un mod, încă unul, de a fixa luarea-aminte asupra tării din care românii basarabeni, ca si cei din nordul Bucovinei, au fost smulsi cu forta. Formulările oximoronice („armonioasa discordie“ etc.) nu lipsesc, după cum nici ambiguitătile de care discursul literar face adesea uz, în căutare de nuante si noutate expresivă. Opera lui Nicolae Dabija oferă, sub acest unghi, destule aspecte demne de interes.
Icoană spartă: Basarabia este o imagine plastică pentru provincia natală, acolo unde, cu adevărat, o icoană a Sfintei Varvara a fost împuscată de comunisti în mai multe locuri, la Taxobeni, satul lui Ilie Ilascu, eroul luptei nationale de peste Prut. Observînd „afinităti între destinul acestei icoane si cel al Basarabiei“ , Nicolae Dabija a scris o carte memorabilă, menită a-i întări pe cei fără sperantă.
Specialistii în domeniu, istorici sau critici literari, îi recunosc fibra militantă, ca si lui Grigore Vieru, poezia si jurnalismul „căuzas“, făcînd bună casă la amîndoi .
Citesc, cu emotie, pe volumul Harta noastră care sîngeră, dăruit la Sighet, unde am avut sansa de a ne intersecta din nou pasii, gîndurile, sperantele, niste cuvinte dedicatorii, semnificative nu atît pentru cel căruia îi erau adresate, cît pentru semnatar, autorul volumului amintit, scris „în aceste vremuri lipsite de glorie“, necesitînd „o lumină de rug, străluminînd pagini de istorie“ .
Ansamblul cărtii se defineste ca o radiografie la fel de dramatică pe cît de onestă a lumii basarabene, îndeosebi a categoriilor implicate în luptele social-politice din ultimul sfert de secol. E un segment exemplar totodată pentru opera lui Nicolae Dabija, segment capabil să revigoreze oarecum spiritul civic, încrederea salutară în noi însine.
Nicolae Dabija, Harta noastră care sîngeră, VIII. Destăratii, Craiova, Scrisul Românesc, 2008, 387 p.
Ibidem, p. 5-7: „Federalizarea“ (fabulă).
Ibidem, p. 13-30.
Ibidem, p. 217.
Ibidem, p. 216.
Ibidem, p. 218.
A. D. Xenopol, Scrieri sociale si filozofice, Bucuresti, Ed. Stiintifică, 1967, p. 216.
Apud Adrian Dinu Rachieru, Bătălia pentru Basarabia, ed. II, Timisoara, 2002, p. 95.
Lucian Boia, în Contrafort, 10-11/1997.
N. Dabija, op. cit., p. 204.
Ibidem, p. 89.
Idem, Icoană spartă: Basarabia, Craiova, 1998.
Idem, Cuvînt înainte la Constantin Chirilă, Dacă nu ai amintiri, n-ai dreptate. Ultimii ani ai Nataliei Ilascu, Iasi, PIM, 2007, p. 5.
Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chisinău, Arc, 1997, p. 224-225.
N. Dabija, Harta noastră care sîngeră…
