Observator cultural, Nr. 252 / 28 ianuarie - 3 februarie 2010

Cel mai important film al cinematografiei româneşti postcomuniste, Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, a fost lansat în sfîrşit pe DVD, la peste patru ani şi jumătate de la premiera sa mondială de la Cannes. Din fericire, graţie surprizelor oferite de către realizatori, a meritat să aşteptăm.

Dacă majoritatea producţiilor cinematografice româneşti, atunci cînd sînt scoase pe DVD, nu ne oferă nici un bonus, de această dată regizorul şi colegii săi de la casa de producţie Mandragora au avut ambiţia şi curajul de a lansa ceva nemaivăzut pe piaţa autohtonă. Astfel, Moartea domnului Lăzărescu nu este un simplu disc într-o carcasă, ci un „pachet“ (box set sau coffret) conţinînd două DVD-uri (unul cu filmul propriu-zis, altul cu bonusuri) şi o carte. Este ceea ce în spaţiul anglo-saxon poartă denumiri precum special edition, limited edition, deluxe edition sau collector’s edition – un produs de lux pentru adevăraţii cinefili. Ca atare, acest pachet-ediţie specială, conceput de Mandragora şi distribuit de Pro Video, a fost editat într-o serie limitată (999 de exemplare).

Cristi Puiu este cel care, în 2001, a dat tonul Noului Cinema Românesc, prin lungmetrajul său de debut, Marfa şi banii. După un scurtmetraj premiat cu Ursul de Aur la Berlin (Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, 2004), regizorul a reuşit să realizeze, cu toată opoziţia sistemului, Moartea domnului Lăzărescu. Filmul, al cărui scenariu este semnat de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, este primul din seria Şase poveşti de la marginea Bucureştiului, care va fi continuată anul acesta cu Aurora. După premiul „Un Certain Regard“ (Festivalul de Film de la Cannes), Lăzărescu a obţinut, în 2005-2006, peste 40 de distincţii internaţionale, devenind cel mai premiat lungmetraj din istoria cinematografiei româneşti şi deschizînd drumul pentru tinerii regizori autohtoni; aceştia au descoperit că nici o „redută“ festivalieră nu este inexpugnabilă şi au aflat cum pot avea succes internaţional. Faptul că, recent, mai mulţi critici reputaţi au plasat filmul lui Cristi Puiu printre cele mai bune ale anilor 2000 nu face decît să reconfirme statutul de capodoperă al lui Lăzărescu, fără de care nu s-ar mai fi vorbit astăzi despre Noul Cinema Românesc.


Deşi filmele sale au adus, pe plan local, mai multe inovaţii tehnice, marea revoluţie a lui Cristi Puiu este, cred eu, una etică. Astăzi, ce îi leagă în primul rînd pe reprezentanţii Noului Cinema Românesc este devotamentul lor faţă de adevărul poveştilor şi al personajelor aduse pe ecran. În epoca A.C.P. (After Cristi Puiu), cum o numeşte criticul Alex. Leo Şerban, regizorii tineri au învăţat să-şi pună mult mai multe întrebări decît predecesorii lor privind alegerile pe care trebuie să le facă pe tot parcursul procesului creativ şi responsabilitatea morală a unui autor. Respectul (şi chiar dragostea) faţă de un personaj sau onestitatea abordării unei poveşti nu mai sînt doar nişte vorbe goale.



În Lăzărescu, nici unul dintre personaje nu este privit de sus de către autor, deşi numeroşi alţi regizori ar fi recurs la o caricaturizare facilă (în cazul medicilor şi al vecinilor, de pildă). Mai mult, deşi realismul „pur şi dur“ practicat de regizor refuză metafora şi simbolul, cruda „felie de viaţă“ de pe ecran ne revelează semnificaţii metafizice şi ne determină să medităm asupra zădărniciei existenţei umane.
Pentru Ioan Fiscuteanu, pînă atunci folosit mult prea puţin în cinema, Dante Remus Lăzărescu rămîne rolul vieţii. În making of, îl vedem pe actor repetîndu-şi replicile scrise pe un caiet vechi, sărbătorind împlinirea a 67 de ani alături de echipă sau povestind o amintire din studenţia de la Actorie, în clasa Dinei Cocea. Sînt momente foarte emoţionante azi, la doi ani după ce Ioan Fiscuteanu şi-a urmat personajul în nefiinţă. În distribuţia filmului regăsim foarte multe figuri cunoscute din filmele româneşti recente. Cristi Puiu lucrase deja cu Luminiţa Gheorghiu, Doru Ana şi Dragoş Bucur la Marfa şi banii, iar cu Mimi Brănescu – la Un cartuş... Alături de aceştia, îi recunoaştem uşor pe Gabriel Spahiu, Şerban Pavlu, Bogdan Dumitrache, Clara Vodă, Adrian Titieni, Dorian Boguţă, Monica Bârlădeanu, Mihai Brătilă sau Alexandru Potocean. Fără îndoială, Cristi Puiu este unul dintre regizorii capabili să lanseze – sau să relanseze – actori. Şi nu doar actori, dacă ne gîndim că regizor secund i-a fost Radu Jude. Nu este singurul nume din echipă mult mai cunoscut azi...


Revenind la bonusuri, documentarul 13-19 iulie 1998, Craiova, azilul de bătrîni, semnat de Andreea Păduraru şi Cristi Puiu, reprezintă o primă incursiune, tulburătoare, în lumea lui Dante Remus Lăzărescu, making of-ul, de o oră şi jumătate (!), al aceleiaşi Andreea Păduraru – o adevărată lecţie de cinema, iar cartea Moartea domnului Lăzărescu văzută de Silvana Bratu este, de fapt, un superb album cu fotografii inedite de la filmări. Pe scurt, este primul DVD românesc care merită un loc de cinste în colecţia oricărui cinefil.