Observator cultural, Nr. 252 şi 254 / februarie 2010

Vorbind despre cazul Dan Deşliu, Nicolae Manolescu mărturisea în România Literară: „După cum se ştie, Deşliu a dispărut, în împrejurări considerate ciudate, în toamna anului 1992. Nu s-a putut dovedi că moartea lui a fost altceva decît un accident“.

Speculaţiile care s-au făcut atunci aveau un anumit temei în trecutul său nu prea îndepărtat, cînd poetul intrase în disidenţă faţă de regimul ceauşist şi fusese marginalizat. Mîna lungă, fie şi a defunctei Securităţi, a putut fi de aceea văzută ca avînd legătură cu moartea poetului.
O carieră fulminantă

În anul 1948, Deşliu este angajat ca redactor al ziarului Scînteia. Intrase deja în rîndurile Partidului Comunist, încă din anii studenţiei. Absolvise Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică. A scris cu juvenilă înflăcărare pe formularul de adeziune la Partidul Comunist: „declar solemn că nu voi face niciodată vreun lucru care să nu corespundă cu credinţa mea interioară“. În anul 1980, cînd îşi va depune carnetul de partid, îşi va aminti de această monstruoasă autoînşelare din anii adolescenţei.
La 20 de ani, Dan Deşliu cucerise impetuos scena publică. Născut ca poet odată cu Revoluţia, aproape devenise un simbol al ei. Excluşi din manuale, marii clasici români erau înlocuiţi cu scriitori inventaţi peste noapte. Deşliu debutează la vîrsta de 18 ani cu „Lazăr de la Rusca“ şi, patru ani mai tîrziu, cu Goarnele inimii. Era asemuit cu tînărul Hemingway. Angajat la Scînteia, poetul este un fel de „om bun la toate“. Trebuie să rezolve o serie de urgenţe: ode pentru tovarăşul, plan pentru slava lui Gh. Dimitrov, pentru rachete, pentru 7 Noiembrie, pentru Legea cea mare – noua Constituţie sovietică. În acelaşi timp, să-i biciuie pe gauleiterii de la Belgrad, pe bancherii din Wall Street şi pe aţîţătorii păcii din lumea întreagă.

Cînta cu toate goarnele inimii Partidul Comunist. „Împingea căruţa poeziei spre rîpa proletcultismului.“

Prin Decretul nr. 447, emis în anul 1949, Partidul Comunist inventează Premiul de Stat ce se acorda anual celor care au realizat opere de o deosebită valoare pentru construirea socialismului în RPR. În anul 1949, sînt răsplătiţi, din lumea literară, A. Toma, Mihail Sadoveanu, Petru Dumitriu, Maria Banuş, Astaloş Istvan, Dan Deşliu. Într-un deceniu, Deşliu editase zece volume şi beneficiase de trei Premii de Stat.
„Lazăr de la Rusca“ şi „Minerii din Maramureş“ au fost lecturi obligatorii pentru multe generaţii de elevi din anii obsedantului deceniu. În anul 1949, cînd Scînteia publica poemul „Lazăr de la Rusca“, evenimentul este ridicat la nivelul de capodoperă a realismului socialist. Mihai Beniuc salută în Contemporanul apariţia poemului.

Balada a fost scrisă, aşa cum se ştia, dintr-o comandă politică directă, menită a glorifica victoria armată a Securităţii asupra celor din rezistenţa anticomunistă, pînă cînd „ultima bandă“ a fost prinsă şi „vînătoarea de lupi“ ia sfîrşit.

În satul Rusca există urmaşi ai lui Lazăr Cernescu. Mitizarea biografiei acestui lăutar, turnător al Securităţii, a luat, în poem, proporţii groteşti. Povestea lui Lazăr Cernescu va fi spusă de Dan Deşliu, aşa cum i-a fost dictată de Securitate. Lazăr, cel care avea pe conştiinţă mulţi partizani, fiind o unealtă a represiunii şi a terorii, devenea în poemul de tristă amintire, la fel de mare, de drept, de viteaz precum muntele Padeş.

De altfel, Cernescu a rămas în memoria satului ca un martir comunist, ucis mişeleşte de partizani. La mormîntul lui e o stea cu cinci colţuri şi aceeaşi dedicaţie căreia istoria recentă nu i-a dat, pare-se, nici o replică: „Eroului comunist ucis mişeleşte de bandele teroriste subversive – 8 noiembrie 1949“.
Convertirea

Prin anii ’70, conştiinţa poetului se limpezeşte, versurile sale se schimbă esenţial, apropiindu-se de adevărata poezie.

Fănuş Neagu, prieten al lui Deşliu, îl descrie astfel:

„Unul dintre cele mai tragice personaje pe care le-am întîlnit şi cu care viaţa s-a purtat cel mai adesea monstruos. Fulgera în el, la tinereţe, o neomenească sete de mărire. A gustat din mărul puterii, i-a plăcut poate, dar mai tîrziu şi-a blestemat tinereţea înşelată şi cărările pardosite cu aur furat“.

Este o perioadă în care poeţii continuă să răspundă chemărilor politice. Deşi se strîngea şurubul în ceea ce priveşte libertatea scriitorilor. Cînd simt mirosul de cerneală, activiştilor de sus le vine rău. „Cultul personalităţii este astăzi mai pregnant decît în vremea lui Stalin“, remarca poetul.
Deşliu trăia din 5 articole pe care le scria săptămînal, neavînd alte mijloace de existenţă. Era frămîntat sufleteşte, notează sursele, ofta şi bea. „Aş înnebuni, dar adevăratul meu Comitet Central nu-mi permite.“ Nu i se permite să fie „poetul revoltat“. Consideră că scriitorii nu reacţionează faţă de situaţia inacceptabilă în care se află România.

Cinci dosare de urmărire operativă deţine Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în legătură cu obiectivul Dandu – scriitorul Dan Deşliu. Încă din anul 1962 şi cu intensitate după anul 1970, Deşliu are frecvente manifestări ostile, duşmănoase la adresa politicii partidului.

Acasă, în familie, la Casa Scriitorilor, în grupuri restrînse, în manifestări publice, la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, Deşliu este filat, urmărit, îi sînt ascultate telefoanele, îi sînt înregistrate convorbirile din propria casă. Se încearcă anihilarea, temperarea şi influenţarea sa pozitivă: Nici o acţiune a Securităţii nu dă rezultate. Este ciudat că aprecierile, expresiile lui Deşliu coincid cu cele ale comentatorilor de la Europa Liberă.

„Curînd roata istoriei se va întoarce şi va chema la răspundere tiranii“, avertiza poetul.

Lumea colonelului Achim, cel care supraveghea Uniunea Scriitorilor, acţionează asupra lui Deşliu cu mijloace de gherilă, dar şi deschis, aplicîndu-i corecţii în plină stradă, la Casa Scriitorilor sau în propria locuinţă.

Poetul beneficiase de şapte incursiuni, violări ale domiciliului în Calea Victoriei, o spargere cu jaf, pe care le punea pe seama „Hidoasei fără chip“, a Securităţii.
Îşi predă carnetul de partid

Primul Congres al Uniunii Scriitorilor are loc în 1968, la trei ani după înscăunarea lui Ceauşescu. Atunci s-au deschis larg porţile Uniunii, au intrat o serie de scriitori, după scena balconului, după primăvara însîngerată de la Praga.

Cota lui Ceauşescu a crescut foarte mult, aşa încît nişte intelectuali care se opuseseră Partidului Comunist şi suferiseră închisoare politică, precum Goma, Ivasiuc, au intrat în partid.

Perioada aceasta de aparent dezgheţ a durat pînă în ’71, cînd cuplul Ceauşescu s-a întors dintr-o vizită în China şi a declanşat revoluţia culturală.

Dar pînă atunci, scriitorii importanţi beneficiaseră de remuneraţii şi gratuităţi importante. Docilitatea lor era bine retribuită. La o întîlnire a Uniunii Scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu, preşedintele obştii, Zaharia Stancu, încheie momentul festiv asigurîndu-l pe fiul iubit al naţiunii că trebuie să aibă deplină încredere în scriitori. „Ne vom face datoria faţă de dumneavoastră. Ne-aţi dat sfaturi şi mijloace materiale.“

Sigur, în masa compactă de aplaudaci existau şi scriitori care nu puteau accepta dogmatismul, partinitatea, literatura angajată.
După o şedinţă a Comitetului de Partid al Uniunii Scriitorilor din 28 ianuarie 1976, Deşliu îi cere lui Ion Hobană şi lui Traian Iancu să-l primească spre a le expune o chestiune personală.


La discuţie ia parte şi un instructor al CC al PCR. Deşliu le mărturiseşte că se simte urmărit. Este marginalizat, numele lui este scos de pe genericele emisiunilor TV, nu i se publică nimic, trăieşte în mizerie în demisolul unui bloc din bulevardul Aviatorilor, nu are libertate de exprimare, „nu poţi să scrii ca Tolstoi despre ceea ce se întîmplă în lumea celor care ne conduc“, se justifică poetul.

Vrea să-şi predea carnetul de partid. Cei trei, speriaţi de intenţia lui Deşliu, încearcă să-l oprească, îi cer să-şi retragă vorbele. Sînt terorizaţi de pericol.

„Tu nu eşti Goma“, îi strigă Traian Iancu. Instructorul de partid îl avertizează că nu dă el, Deşliu, un ultimatum partidului. Poetul pare neclintit în hotărîrea lui. „Partidul nu e ceva abstract. Eu am terminat de mult cu mistica asta“. Acelaşi Traian Iancu, disperat că Deşliu părăseşte brusc discuţia, îl somează: „Opreşte-te aici! Nu pleca de lîngă noi pînă nu-ţi retragi cuvintele“.
Există foarte multe variante ale corecţiei pe care organele de Securitate i-au aplicat-o lui Deşliu la Casa Scriitorilor. Se ştie, de altfel, că poetul era ridicat de pe stradă, dus la Miliţie şi anchetat. Apărea trist, abătut, după cîteva zile.


De data aceasta, îndrăzneala Securităţii a depăşit orice limite. Deşliu este mai intens supravegheat. Fiecare pas, afară. Fiecare cuvînt, în casa din strada Dr. Tomescu. Microfoanele funcţionau în camera de zi, în baie, în bucătărie, în dormitor. Telefoanele ascultate şi fişate non-stop. Există, evocată de colegii scriitori, o zi în care Deşliu este agresat pe faţă.

În acea zi, Deşliu se duce la Uniune să ia prînzul. Intră. Se aşază la o masă cu scriitori cunoscuţi. Începe să comenteze „politice“. Ospătarul, obişnuit cu conversaţiile îndrăzneţe ale lui Deşliu, îi face semn că este înregistrat. Scrumiera? Deşliu ia obiectul-delict, se ridică şi pleacă.

În hol îl aşteaptă o echipă de bătăuşi. Vor să-i smulgă „proba“. Nu-i interesează că în fiecare secundă puteau fi surprinşi. Execuţia este profesională. Plin de sînge, de lovituri, Deşliu are puterea să se ridice, intră înapoi în restaurant şi declară: „Iată ce face Partidul Comunist“.
În volumele din ultimii ani, poezia lui Deşliu se încarcă de regret, de neîmplinire. Se interiorizează. Poetul se supune parcă unui teribil supliciu. Nu se putea rupe de el însuşi. Nimic din ceea ce a trăit nu se putea pierde:

„Iubiri, dezastre, zîmbete, suspine
Nu s-au pierdut ca undele pe lac.
Tot ce-am trăit rămîne scris în mine
Ca vîrstele în cercuri de copac“.

Moral, îşi asumă bărbăteşte, demn trecutul: „Nu merge să spui: n-am trăit o bucată de vreme, cîteva anotimpuri. N-am fost decît o confuzie, dacă vreţi regretabilă“. Se identifică adesea cu Ovidiu, trist, însingurat, exilat; evocîndu-şi mereu greşelile tinereţii.

Deşi copleşit de erorile tinereţii – „Parcă un înger cu păcate grele mi-ar fi trecut prin inimă oftînd“ –, Deşliu devine un opozant pe faţă, deschis, al lui Ceauşescu.
Mea culpa

Deşliu şi-a făcut mea culpa. „Este, dacă nu greşesc, spune Nicolae Manolescu, singurul scriitor român care a recunoscut că a greşit şi care s-a angajat public să nu mai tolereze nici o manipulare ideologică şi politică a literaturii încă din timpul regimului comunist.“ Aşadar, în plină dictatură, a rupt-o cu propriul trecut, fără să se cruţe. Curajul lui, la un moment dat, s-a bazat şi pe puterea de a se dezice de laşităţile de dinainte.
„Ştiam de foarte multă vreme – spune Deşliu – că ochiul din vizetă mă urmăreşte cu asiduitate.“

O interceptare telefonică de la domiciliul lui Dan Deşliu, aflată în Arhiva CNSAS, reproduce cuvînt cu cuvînt refuzul poetului de a participa la Telejurnal „cu un gînd despre noul imn“. Deşliu îi taie jurnalistului de la redacţia literară oferta. „Noul imn este o tîmpenie, domnule Grecu. Adică textul. Muzica e frumoasă şi de un compozitor talentat.“ Jurnalistul insistă. „Maestre, nu ne-ar interesa această părere. Altceva!“ „De ce?, răspunde Deşliu. Eu nu spun decît ceea ce gîndesc.“

Cvasimuritor de foame, bolnav, redus la mizerie, Deşliu simţea presiunea exercitată asupra lui prin urmăriri operative ale Securităţii, cenzură şi alte persecuţii. Consideră că fiecare scriitor are o responsabilitate faţă de dezastrele care se întîmplă în jurul lui şi, într-o zi, scriitorii vor fi întrebaţi de ce au acceptat ca un singur om să aibă dreptate în toate domeniile. Nu se desparte doar de epoca lui Ceauşescu, ci de întreg trecutul lui politic.
Scrisoare către Iliescu

Aşa cum în martie 1989 i se adresase lui Ceauşescu, în 29 mai 1990, cu puţine zile înainte de mineriadă, Deşliu îi scrie lui Ion Iliescu. Printre altele, dezavuînd public uluitoarea afirmaţie a lui Silviu Brucan conform căreia poporul român nu s-a revoltat împotriva comunismului, ci, vezi doamne, doar împotriva ceauşismului.

Îi cere lui Iliescu să nu construiască măşti noi pentru o piesă veche, huiduită de public. Şi îl întreabă respectuos: „Dumneavoastră, domnule Iliescu, cînd aţi ieşit din PCR? pe 21 decembrie sau pe 22 decembrie 1989?“.
O moarte încă neelucidată

Venise la Neptun, ca în fiecare concediu, cu mari sacrificii materiale. Vînduse un tablou sau o icoană. Îi plăcea marea. Se afla şi într-o scurtă convalescenţă. Venise însoţit de Alina Maria Beiu şi de băiatul ei.

În ziua aceea de vineri, 4 septembrie 1992, marea la Neptun avea valuri cenuşii, prevestitoare de rău. Poetul s-a plimbat pe faleză şi după-amiază a ieşit pe plajă. S-a dus să înoate singur, în larg, dincolo de geamandură. A dispărut dintr-o dată. Toate încercările scafandrilor de a-l găsi au dat greş. „Îl îmbrăţişase marea cu labe fioros de drăgăstoase.“ Între Costineşti şi Vama Veche, de-a lungul a 20 de kilometri, este căutat asiduu.
Trupul lui intact, parcă atunci intrase în apă, a apărut după opt zile. De lîngă digul casei lui Ceauşescu. L-au adus SPP-iştii. O moarte ciudată, suspectă, misterioasă.

S-a sfîrşit ca o corabie cu ancora frîntă, cum ar fi spus poetul. Cum a fost şi propria lui viaţă.

Scriitorul a vorbit mereu, obsedant, despre propria concesie morală. „Crimele sînt crime şi rătăcirile sînt rătăciri. E greu de admis că aceia care au comis crime o să îmbrace sutana preoţească. Dar cei care au mers pe cărări greşite şi cărarea i-a dus pînă la un punct critic, văzînd ei unde duce această potecuţă înflorită, care ajunge în balta de noroi amestecat cu sînge, se pot dumiri. Trebuie s-o facă.“

Deşliu este unul dintre puţinele cazuri ale culturii române în care convertirea nu e doar o robă de faţadă, nu doar o renegare a trecutului, ci o strădanie obsedantă de a-şi redobîndi demnitatea de creator, strădanie care uneori se plăteşte cu propria viaţă.

În numărul viitor: Documente din Dosarul „Dandu“
Din dosarele CNSAS I213914 şi I6195: Obiectivul „Dandu“ (Dan Deşliu)

n „Nu există libertate de exprimare.“
n „Raiul comunist s-a dovedit un iad.“
n „Părerea unuia este lege.“
n „Partidul nu e ceva abstract. Am terminat demult cu mistica asta.“
n „Toate neajunsurile de azi le-a adus comunismul.“
n „Totul e o farsă şi un circ.“
n „Exista tendinţa de a se pune gheara în gîtul scriitorilor.“
n „Scriitorii au fost dintotdeauna o armată de luptă, nu una de defilare.“
n „Dacă lucrurile nu se îndreaptă, eu îmi predau carnetul de partid.“
n „Tinichelele care atîrnă de coadă sau cele care atîrnă de gît nu reprezintă pentru mine nici o importanţă.“
n „În obştea scriitorilor, partidul este însăşi obştea.“

„Dreptatea nu are putere“. Dosare închise, dosare redeschise (II)
Autor: Lucia HOSSU-LONGIN
Obiectivul „Dandu“
Deşi, oficial, Securitatea a deschis un dosar de urmărire informativă DUI, cu numele conspirativ „Dandu“, în anul 1973, Dan Deşliu fiind membru al PCR din anul 1946, era nevoie de aprobarea organelor de partid atît pentru verificări, cît şi pentru urmărire. La 22 martie 1973 este cerută această aprobare. „Întrucît Dan Constantin Deşliu este membru al PCR şi aparţine de Comitetul de Partid al Sectorului 1, vă rugăm să aprobaţi adîncirea verificărilor asupra sa, stabilind veridicitatea informaţiilor iniţiale, după care vom raporta rezultatul.“

Am subliniat cuvîntul „adîncire“, deoarece din arhivele Consiliului Securităţii Statului rezultă că scriitorul era urmărit prin mapă de lucru încă din anii 1960-1961, unul dintre ofiţerii care-i controlau viaţa fiind locotenentul major V. Achim, cunoscut drept securistul Uniunii Scriitorilor.
„Ah! De ce nu sînt surd ca Beethoven?“

Iată o notă din 23 martie 1961 adresată lui Achim şi semnată de sursa „Filipescu“. Revista Luceafărul iniţiase un concurs literar cu participarea tinerilor scriitori. Sute de plicuri au fost triate. Numele participanţilor era secret şi se afla într-un plic sigilat, avînd ca semn de securitate „un moto“ identic cu cel de pe text.

Deşliu, în vremea aceea redactor-şef al ziarului, a selectat cele mai proaste texte şi le-a pus într-un dosar intitulat „Secţia nebuni“. Sursa a avut acces la aceste manuscrise şi a constatat că un text nu e doar prost, ci şi duşmănos, iar scrisul i se părea cunoscut.

Sursa a menţionat că Deşliu păstra acest text – o poezie „patriotică“ –, ce i se părea ieşită din comun:

„Cînd aud marea simfonie,

A patriei socialiste, îmi zic
Ah, de ce nu sînt surd ca Beethoven?“.

Fără a-i cere aprobarea lui Deşliu, sursa a dezvăluit Securităţii numele autorului: „prof. Traian D. Lungu, str. 30 Decembrie, Rm. Vîlcea“. Iar Securitatea adnotează documentul – „vom cere la reg. MAI Piteşti cum este cunoscut profesorul Tr. Lungu“ – şi adaugă un imperativ: „obţineţi poezia!“.

În octombrie 1969, sursa „Lascăr“ raportează organelor de Securitate că a stat de vorbă cu Dan Deşliu la Casa Scriitorilor, în prezenţa lui Laurenţiu Fulga, a lui Nicolae Tăutu şi a lui Ion S. Manolescu. Deşliu a povestit că a fost chemat de Zaharia Stancu, care l-a întrebat de ce nu s-a prezentat la Consiliul de Stat să primească ordinul cu care a fost distins. Deşliu a răspuns: „Întîi am avut o repetiţie la Televiziune. În al doilea rînd, tinichelele, atît cele atîrnate de coadă, cît şi cele care se atîrnă de gît, nu prezintă pentru mine nici o importanţă. Am o colecţie întreagă de astfel de tinichele, pe care o pot dărui oricăruia care ar vrea să le aibă“. Fulga i-a atras atenţia că astfel de declaraţii nu se fac nici măcar în glumă.
Deşliu era semnalat cu „repetate manifestări ostile, interpretînd în mod tendenţios politica partidului şi statului nostru“. Securitatea nu dispunea de cadre pregătite, de intelectuali, ca să poată fi subtilă, discretă în urmăriri şi în supravegheri.

În mediul literar intervenea dur efectuînd anchete, declanşînd operaţiuni de represiune care au „bulversat şi au nenorocit destine“. Nu mai era o forţă ocultă şi o privitoare de la distanţă şi fără chip, ci o prezenţă brutală, căreia nu-i scăpa nici un detaliu.

Îşi dădeau mîna atît zbirii stalinişti ai anilor ’50, cît şi generaţia de „lupi tineri“, securiştii diplomaţi, care comandau tortura, nu o executau chiar ei.

Ambelor categorii le este proprie voluptatea de a încopcia dosare, de a prinde vieţi, de a dovedi duşmani „cîtă frunză, cîtă iarbă“. Sursele, delatorii, sînt îndemnate să nu le scape nici un cuvînt, nici o idee din confesiunile scriitorilor, să se infiltreze în cercuri, în grupuri pe care nimeni nu le-ar fi bănuit ca fiind atît de duşmănoase faţă de regim sau deschise, elogioase la adresa Occidentului.
Strîngerea şurubului

O notă din 20 februarie 1969 alertează Securitatea asupra tendinţei unor scriitori de a respinge orice acţiune iniţiată de tovarăşul Dumitru Popescu, secretar al CC al PCR, numit şi „Popescu Dumnezeu“.

În preajma Anului Nou, la Sinaia, Fănuş Neagu declara „Dumnezeu s-a oferit să fie el strîngătorul şurubului“. Alături de Fănuş Neagu, Bănulescu, C-tin. Ţoiu, Gabriel Dimisianu declarau că-şi vor da demisia din Uniunea Scriitorilor ca protest la nedreptăţile comise de „Dumnezeu“.

Dan Deşliu i-a spus textual sursei: „Nu-l văd bine pe Dumnezeu. Cred că nici n-o să reziste prea mult în CC, şi asta pentru că mi-roase a cerneală, adică a scriitor. E unul a-colo, Trofin, căruia, cînd dă de mirosul de cerneală, îi vine rău“.
Alţii, ca T. Balş, îi critică pe cei care sînt „linguşitori de meserie“. „De pildă“, zice Balş, „Nicolae Stoian s-a grăbit să scrie el personal o cronică literară elogioasă la adresa versurilor lui Dumitru Popescu, apărute recent. Stoian n-a scris niciodată cronică literară şi a ţinut să fie el primul. Cred – zice Balş – că tonul linguşitor al lui Stoian nu-i convine nici chiar autorului“. Porniţi împotriva lui Dumitru Popescu erau scriitorii de la România Liberă, susţinuţi de Fănuş Neagu, Ion Băieşu şi Ion Negoiţescu.

În octombrie 1974 s-a desfăşurat la Iaşi Festivalul Literar „Mihai Eminescu“. Ia parte şi Dan Deşliu. Se deplasează cu trenul, împreună cu Ion Bănuţă, Dinu Săraru şi Ben Corlaciu. La întoarcere, Ion Bănuţă a declarat, în prezenţa loc. col. Bojin Marius, că Deşliu s-a comportat, pe toată perioada deplasării, „în postură de revoltat“. Agenţii care-l anchetează constată că „Ion Bănuţă a fost circumspect şi a manifestat reticenţă . Nu a fost absolut sincer în relatările sale. Cunoştea mult mai multe aspecte, pe care nu a vrut să le declare“.
Cîteva zile mai tîrziu, şeful Direcţiei I de Securitate, general-maior Dumitru Borşan, le cere subalternilor documentarea mai amplă a poziţiilor lui Deşliu. Prin discuţii purtate cu Dinu Săraru, Ben Corlaciu şi, din nou, cu Ion Bănuţă, rezultă de această dată că Dan Deşliu a avut o serie de manifestări negative, apreciate de cei prezenţi ca fiind „de cel puţin 15 ani de puşcărie“. Iată cîteva mostre: „cînta şi improviza, pe melodia Internaţionalei, versuri cu tentă ironică, la adresa politicii din ţara noastră“, „improviza lozinci, cu acelaşi sens: «cît se căzneşte un conducător ca să arate bine la televizor»“. În seara festivalului, a recitat, ca un adevărat protestatar, doar acele poezii ale lui Mihai Eminescu care exprimau pesimismul faţă de societatea în care trăia, apreciind că afirmaţiile marelui poet, după Deşliu, sînt viabile şi azi.

Într-un plan de măsuri din septembrie 1973 se cere urmărirea calificată a poetului: afirmaţiile pe care le face în cercurile de poezie, relaţiile, preocupările sale în domeniul creaţiei literare, dacă deţine scrieri ascunse, profilul moral, pasiuni, vicii, relaţiile cu cetăţenii din străinătate. Pe lîngă obiectivul „Dandu“, apare un alt dosar, obiectivul „Bigamul“.

I se instalează măsuri ITX la domiciliu. Deşliu ştie că este urmărit, o afirmă faţă de rude, de prieteni şi faţă de soţia sa, Arta. Simţea în acelaşi timp presiunea exercitată prin cenzură şi alte persecuţii (i se refuză publicarea poeziilor, este scos din genericele emisiunilor de la televiziune).
Poetul îşi confecţionează, în poezii, o mască tragică tenebroasă. Volumele Cercuri de copac, Drumul spre Dikson, Cetatea de pe aer conţin o poezie elegiacă, plină de regret şi de neîmplinire.

În poezia Compasiune, Deşliu confirmă poate cel mai esenţializat tragedia prin care trece:
„În parcul veşted, vizavi de cer,
Am regăsit o statuie
Pe care o frecventam odinioară.
Este poetul exilat, adică poetul în genere
De cînd ne cunoaştem
Încearcă să-mi spună ceva, cu gura crispată
Într-un rictus de marmoră
Acum, dintr-o dată m-am dus lîngă el
Am pus palma pe soclu şi am şoptit: «Ştiu»“.


I.M.B. SECURITATE
Primit Cpt. Munteanu Ion
Inf. „ION PRICOP“
Casa „VANDA“
Data 10 decembrie 1974


STRICT SECRET
Exemplarul Nr. 1.

Nr. 0039/3287/122

NOTA

Sîmbătă după masă, în ziua de 7 dec. 1974, după înmormîntarea lui Zaharia, am ajuns la restaurantul Casei scriitorilor împreună cu MARIN PORUMBESCU şi am servit masa, iar în răstimp la masa noastră s-a aşezat pentru cîteva minute scriitorul LAURENTIU FULGA. În acest timp s-a aşezat la masa noastră DAN DESLIU. După plecarea lui L. FULGA, DAN DESLIU a rămas cu noi şi a servit masa, şi timp de o oră şi jumătate şi-a expus părerile cu privire la situaţia scriitorilor. Între altele, DAN DESLIU a afirmat următoarele: „Nu sîntem îndeajuns de conştienţi că sîntem o forţă, dacă nu vom reacţiona acum, în cel mai scurt timp, ne vom trezi în mijlocul prăpastiei“.

DESLIU ne-a spus că „a venit momentul să facem o «Suplică» şi s-o înaintăm conducerii superioare de partid şi de stat. «Suplica» urmează să fie iscălită de cel puţin o sută de scriitori, dintre care unii de prestigiu ca EUGEN JEBELEANU şi LAURENTIU FULGA“. I-am obiectat că un memoriu colectiv nu este în spiritul orînduirii noastre şi el mi-a replicat că „tocmai de aceea trebuie s-o facem ca să dăm o lovitură“. „Suplica“ ar urma să conţină descrierea dificultăţilor în care se zbat scriitorii români. „Suplica“ urmează să fie explicativă şi nu ultimativă. DESLIU povestea că „el cunoaşte tactica politică a conducerii de pe vremea cînd lucra pe lîngă Gheorghiu Dej“. Pe noi ne-a întrebat direct dacă vrem să iscălim memoriu în cauză. Am răspuns evaziv, iar PORUMBESCU a tăcut.

DESLIU susţinea că este „bine informat“ că „se vor revizui pensiile şi se va desfiinţa fondul de împrumuturi“. Pentru a preîntîmpina aceste măsuri, scriitorii trebuie să reacţioneze în timp util“. DESLIU a spus că „toată lumea vorbeşte că VIRGIL TEODORESCU n-are calităţile necesare pentru a fi preşedinte al Uniunii dar, din motive obscure, partidul vrea să-l impună“. DESLIU mai spunea că VIRGIL TEODORESCU cu care a discutat, „nu este de fel încîntat de rolul pe care trebuia să-l joace în calitate de preşedinte al Uniunii“, şi că acesta i-a spus: „Devin preşedinte peste un maidan, iar acest maidan este minat“.

ION PRICOP

N.O.

DAN DESLIU este lucrat prin D.U.I. la 122/MI pentru manifestări duşmănoase la adresa măsurilor luate pe linie de partid şi de stat privind creaţia literară.

Informatorul a reuşit să şi-l apropie şi conform instructajului să-l abordeze de aşa manieră încît să ne poată informa cu privire la intenţiile obiectivului.

Propun informarea conducerii de partid cu privire la poziţia şi intenţiile lui DAN DESLIU, pentru a se lua măsuri de prevenire a activităţii lui devenită tot mai nocivă.

Pentru întîlnirea viitoare – vineri, 13 dec. – sursa de sarcini privind IULIAN NEACSU şi STEFAN STOIAN, lucraţi prin S.I.G.

Propun şi informarea Direcţiei a I-a care are D.U.I. în control.

Cpt. Munteanu Ion

Propunem să completăm fişa lui DAN DESLIU şi cu datele prin prezenta notă pe care s-o prezentăm la organele de partid.


Lt.col. Bojin M.
RD. 61/733
10.12.1974
MI/AA. 3 ex.

CONSILIUL SECURITĂŢII STATULUI

30 octombrie 1968


NOTA
Scriitorul DAN DESLIU este cunoscut de mai mult timp cu manifestări ostile şi nemulţumit de situaţia sa.

Concepţiile sale duşmănoase sînt relevate şi de aprecierile negative privind reconstituirea unor momente istorice cu ocazia vizitelor conducătorilor de partid şi de stat în diferite judeţe, calificîndu-se drept „bîlciuri istorice“ de natură a stimula naţionalism, adăugînd că „şi vecinii ar putea răspunde cu evocările lor istorice“.

Cu ocazia vizitei conducătorilor de partid în judeţul Constanţa, el a afirmat: „Totul este o farsă şi un circ. Stabii au plecat în judeţul Constanţa, călcînd pe covoare de flori, dar nesocotind situaţia grea economică în care se află ţara“.

DAN DESLIU generalizează unele nemulţumiri ale sale spunînd că „toate neajunsurile de azi le-a adus comunismul“, calomniind şi denigrînd nivelul de trai din ţara noastră printr-o prezentare tendenţioasă a „confortului deosebit“ al activiştilor de partid, a „lipsei banilor pentru ziua de mîine a oamenilor de rînd“. El şi-a exprimat regretul că nu are o altă meserie, căci ar fi plecat de mult din ţară şi a sfătuit-o pe... să plece din România că „oriunde, în Israel sau Brazilia va trăi mai bine ca aici“.