Observator cultural, Nr. 252 şi 253 / februarie 2010

– Ce faci, Marx?
– Rău, mă Marx!

„Despre Karl Marx s-au spus de toate: că a fost vizionar, dar şi monstruos; că a înţeles capitalismul mai bine decît alţii, dar că alternativa lui comunistă s-a vădit şi mai inumană; că avea barbă, dar era antisemit; că avea creierul scindat, o emisferă – critică, cealaltă – profetică, (c)à la Magdeburg, dar adrenalină insuficientă pentru excitarea simultană a amîndurora; orice se poate spune despre el, dar nu se poate spune că nu...“ CUT! CUT NOW! Ce-i cu fraza asta? Ne-mpuşti cu glonţul adevărului? Marx d’aici!

Clic-clic; şi clic-clic, excitaţie-n sus, inhibiţie-n jos; Marx, comutatorul lumii moderne. Nu mai ştie stînga cum să bată dreapta, dreapta, cum să-nvîrtă stînga. Cînd e vorba de Marx, neuronilor nu le mai intră carte: îşi ies din ţîţîni, din calm, din iarbă verde. Care dialog? Cine are timp de asta? Marx ne-mpinge la draci, la trîntă şi omor. Statuile lui sînt periodic reumplute cu acidul resentimentului.

Statuile lui, nici ecvestre, nici ne-: Marx, aşezat; Engels, sponsorul, lîngă el, în picioare. Călăreţ şi cal acuma despărţiţi ca să fie legaţi pe vecii istoriei. Subtil, ei!? Doar Marx se droga cu centaurină – jumătate critic, jumătate profet, şi nici una jumi-juma. Fiecare jumătate plină de belşug şi de lumină. Jambalaya christică, mă rog, cu moartea pe viaţă călcînd apăsat.

Săptămîna trecută mi-a fost dat să vorbesc cu cîţiva prozeliţi de-ai lui Marx – o montrealeză şi un milanez, doctoranzi deştepţi şi fercheşi, şi un profesor neozeelandez, pe care-l văd ţinînd o carte de Marx în mînă de cîte ori îl întîlnesc, din greşeală sau nu. Marxizaţii din universităţile occidentale nu sînt puţini, nici la număr, nici la minte. Cînd încep monologhia despre el, răspunsul meu, spus sau mut, dar oricum instinctiv e: „iarăşi Marx?“. Aşa şi acum cînd, ca de obicei, de la mic s-a ajuns la mare într-o clipă.

Ei încep prin a spune aşa: „Sînt marxist“. Abia după aceea adaugă, „mă cheamă (de pildă, dar nu numai) John“; ordinea auto-prezentării de la „Alcoholics Anonymous“ e răsturnată şi nu mai puţin pidosnică: „Mă cheamă John şi sînt alcoolic“. După care, apăraţi de fetişul bărbosului sfînt şi genial, decedat în 1883, comentează că nimeni nu a înţeles mai bine decît el mecanismele capitalului, ale exploatării proletarilor, că, deşi vremea a trecut şi teoria lui à propos de lupta de clasă nu se mai aplică chiar taman pe taman, tot iluminîndă este. Apoi, că proiectul comunismului e, la el, o idee plină, că oamenii ar trebui să fie egali, că uite ce nedreptăţi vedem prin tot împrejurul, că trebuie făcut ceva, că proiecte de schimbare socială şi celelalte. Şi dă-i cu Marx e altul pentru fiecare generaţie, că e profund ca groapa Marianelor, că nemarxiştii nu-l înţeleg din rea intenţie...

Eu le zic că sînt sectari şi că nu ştiu ce vorbesc; că, în afară de pasaje din Capital, Ideologia germană şi 18 Brumar al lui Napoleon Bonaparte, e depăşit, ba chiar ferecat în viscerele vremii lui. Mi se răspunde că gîndirea lui e şi teoretică, şi aplicabilă în practică; eu le răspund că prea puţine lucruri sînt mai imateriale decît materialismul şi că pe practica lui Marx nu dau doi sfanţi. Dau exemple. Ei se-nvîrtoşează şi zic că nici un alt gînditor nu a schimbat mai mult lumea; mie mi se ridică sîngele la cap, le-o-ntorc cum că a dracului ea de schimbare. „Cum poţi să spui aşa ceva?“, zic fanţii lezaţi. „Zic. Şi mai zic o dată!“, zic. În vîrful penei cu care scria, acolo îl durea pe Marx de om, că planurilor lui i se potrivea mielul sau supraomul stahanovist, nu omul, omul hrăpăreţ din fire (de unde aiureala economiei centralizate şi a lipsei de competiţie), omul ranchiunos (că bancher, sudor de fier forjé sau răzbunător amator), omul crud şi zoofob, gata să arză de tot capra vecinului, omul înfricoşat de moarte şi doritor de iubire (doi termeni absenţi din gîndirea lui Marx), nu omul cobai, testat de statul detestat.

Ei se dau un pas înapoi, că, să vezi, el încerca să-l schimbe pe omul ăla, să-l facă mai bun, să-l scoată ca nou; eu fac un pas înainte, să rămînem intimi, şi le zic cum au dat-o-n bară toţi care au încercat aşa ceva di granda, şi cît amar de omenire n-a avut de tras după ideologiile omului nou, mînca-l-ar viitorul îndepărtat!

Dar, zic ei, nu avem acum nici o ideologie care să se bată cu liberalismul ăsta alienant, nimeni care să mai slăbească chingile în care Lumea-ntîi ţine restul lumii, bogaţii pe săraci, şi făcuţii pe desfăcuţi. Asta cam aşa e, le răspund eu amabil. Nu uit să adaug că ne lipseşte imaginaţia, că poate asta defineşte lumea ultimilor douăzeci de ani, holbată la televizor şi scărpinîndu-se agale în cap în timp ce vîntul i se-nvîrtejeşte prin ţeste şi poznare. Şi, fălos de parcă le-aş da la mir cu o baghetă muiată în vraja QED-ului, le desluşesc că invocarea lui Marx în veacul 21 e creasta lipsei de imaginaţie.

– „Ce, zic ei, crezi că dacă Marx n-a fost bine înţeles şi a fost aplicat greşit de Lenin, Stalin şi de ceilalţi, asta e toată povestea? Alea au fost doar greşeli. Mari, dar greşeli. Marx e cu totul altceva. El ne dă o speranţă la fel de proaspătă ca acum o sută cincizeci de ani“.
Ei, atunci mă mînii ceva teribil, scot scurt asul din mînecă şi le zic:



Urmarea în numărul viitor.

COSMOPOLIS. Doi Marcşi
(urmare din secolul trecut)
Autor: Calin-Andrei MIHAILESCU

Căci m-am întrerupt:

Ei, atunci mă mînii ceva teribil, scot scurt asul din mînecă – furia noastră bubuindă – şi le zic:

Care speranţă? Păi, cu speranţa aia ne-a frecat Marx ridichea o bucată bună, ne-a păcălit de neputincioşi ce eram noi, de cinici preoţii şi cinovnicii lui, şi de iresponsabil ce era el. Ne-a îndopat capetele cu vise imposibile şi după aia ni le-a tăiat. Aplicat greşit, ziceţi? („Daa!“, spun ei în cor). Marx ăsta al vostru zicea nu doar că puternicii trebuiesc daţi jos cu buf, ştreang şi zdrong, cu ocazia victoriei revoluţiei socialiste (genocid de clasă); mai erau şi alţii care trebuiau eliminaţi, pentru că erau prea înapoiaţi ca să poată fi prelucraţi eficient pe calea progresului social, de pildă sîrbii şi scoţieni (genocid etnic). Asta zicea el; Lenin, Stalin, Mao şi ăştia mai sateliţi – Gheorghiu-Dej, Ho Şi Min, Mengistu... – l-au aplicat literal. („Ei“, face unul, „au fost şi excese. Nu sînt peste tot? Uite ce-a făcut Bush!“). Poate, zic, aveţi dreptate, au fost excese (iar Bush şi ai lui ar fi rimat cu ceilalţi în Kremlinul anilor ’30). Marx nu a dat o normă de cadavre pe unitatea de timp. Poate Stalin îl credea puţin timid sau doar imprecis, aşa că a înfometat pînă la moarte, canibalism y compris, şapte milioane de ucraineni în 1933. Douăzeci de milioane în gulaguri? Patruzeci? Şi cîte alte sute de milioane pierdute pe celelalte rîuri sulfurice ale comunismului? Miliardele de copaci tăiaţi de prizonieri în Siberia, deoarece creşteau, ca dinţii şobolanilor, prea repede? Ce contează numerele? Şi zecile de ani în închisorile numite aşa, metaforic sau nu? Nimeni nu are voie sau ştiinţă să numere la Est de Auschwitz. Şi sărăcia ca numitor comun? Şi lipsa de sens a cîmpiei ruse?

Şi colapsul economic al sistemului hoţ, care îi aplicase litera şi spiritul lui Marx unei jumătăţi de planetă şi care a dispărut de parcă n-ar fi fost? Şi deruta după ce Cortina de Fier a fost înlocuită de Cortina de Bani? Şi cîte altele?

Le zic că viaţa în comunism (îi spunem aşa, deşi numai comunism nu era, şi bine că nu era, că ar fi fost şi mai dihai) era gri, că doar apa caldă era mai rece decît apa rece, că se murea, şi din ghinion, şi din noroc, la fel; şi tot aşa se trăia – cînd nu era rău, nici bine nu era. Că frica de securişti te făcea să te faci mic şi să te retragi în interior sau în Vest. Că nostalgia unor estici după vremile comuniste e la fel de inteligentă precum credinţa marxiştilor occidentali într-un marxism nou şi pur.

I-am pierdut. Marxiştii mei par a-şi fi pierdut interesul pentru subiect. Se uită la mine cu ochii goi de fudulie; trag cu ochiul în stînga-dreapta, în speranţa că discuţia se va termina curînd. De ce-or fi reacţionînd aşa oare? Să se fi prins că Marx te poate entuziasma la început, dar, spre sfîrşit, se transformă în dezastrul plictisului blehătind? Le-am zgîriat iluzia? Le-am stricat jocul şi vor să plece? Spre înseninare, le adaug bancul vechi: moştenirea lui Marx e împărţită – occidentalilor le-a lăsat capitalul, iar esticilor, Manifestul comunist. Ei zîmbesc, pleacă, nu se mai întorc. Dar presimt că or să vină alţii – „Sînt marxistă. Mă cheamă Jacqueline“ – şi alţii.

Rămîn singur, dar nu sigur că i-am convins de ceva. Şi nici nu le vărsasem tot sacul, poveştile de familie, de oraş, de ţară şi de lume roşie. Vorba bunicii: „nenorocitul ăla de Marx“; a mamei: „fi-le-ar Marx al dracului“; a fratelui ei: „Marx ăsta era o secătură, ca toţi ăia, nişte ăia, care s-au luat după el“. Iartă-i sau nu-i ierta, Doamne, pe marxiştii vestici, că tot nu ştiu ce fac! Dar tot nu m-am liniştit. De unde l-ai lua, Marx îţi face sîngele să alerge ca la hematodrom, duminica. Cu el, spiritele se-ncing, spritzig. Gura plină de vorbele marxului e prinsă între catafălci; Marx era visceral şi avea burtă; nu i-a vizitat niciodată pe proletarii despre care scria; era, în parte, filozof şi economist; sevele îi curgeau către profeţia nutrită din Gioacchino da Fiore, din Isaac Luria şi din cei pe care îi alinta ca socialişti utopici şi naivi (Saint-Simon, Fourier, Owen, mereu în această ordine). Şi, mai presusurat, Marx n-o avea cu singurătatea: îşi începea notaţiile la persoana întîi şi, pînă la sfîrşitul paragrafului, deja sărise la persoana a treia, generalizînd, exact ca Hegel; centaur în stil şi în nărav (he’d taken Engels for a riding buddy), pîrpolit la flăcăruia diviziunii muncii, el n-a nimerit vreodată schizofrîna, aşa că a făcut lege din propriu-i capriţ.

Să mă întreb dacă ăştia-s proşti de-a binelea sau doar o fac pe naivii? Să fac un exerciţiu de antropologie de teren în tribul marxiştilor? Pentru Marx, banii nu-s, dar aurul e rahat. În Vest, marxismul n-a ajuns la putere din cauza capitalului; în Est, n-a putut să rămînă în opoziţie din cauza manifestei lipse de capital. Ideologia lui a luat puterea nu în Franţa sau Anglia, cum o voise el, ci în Rusia cea săracă, pe care o urîse cu patimă şi o criticase pe şart. Aşa că reacţia occidentalilor predispuşi e uşor de înţeles, chit că nu neapărat de ei.

Schizoidia lui Marx se continuă în opoziţia dintre Marxul occidental – apărător indirect al capitalului – şi cel estic, care le-a fost monştrilor locali gir ori far. Pe cel de-al doilea îl ştim nemeritat de bine; pe primul însă, ştiu şi eu dacă merită să-l ştim? Eu cred că el e, musai, un Marx ideal, menit să rămînă aşa în realitatea dură a capitalului. Marx în Est e criminal şi n-are maneră; sălbatica lui încarnare, banalitatea morţilor pe care le-a grăbit încîntă Vestul, făcîndu-l să uite de datoria sa neplătită Bizanţului sfăr’mat. Pentru Vest, a fi estic e o eroare, şi nu oroarea de-a fi trăit sub Marx. Iar noilor, imberbilor supiranţi marxişti din Est le e cîrmaci Marxul ideal al Vestului: a fi marxist e-a fi occidental şi bestial.

O stafie cu două capete cutreieră lumea: e stafia lui Marx. Nu o vom reîntîlni la restaurantul „Te aşteaptă un om“.