Observator cultural, Nr. 252 / 28 februarie - 3 februarie 2010

Carmen MUŞAT
Paginile inedite semnate de Gheorghe Crăciun, pe care le publicăm în numărul de faţă, se află într-un dosar alb, pe care autorul a scris, cu litere de tipar, „Texte despre proză“. Se află în acest dosar, pe lîngă materialele pe care le puteţi citi acum, cuprinsul unei posibile şi atipice istorii a prozei româneşti, pe care George intenţiona să o intituleze „Piesă neterminată pentru o istorie literară mecanică“.

De la 1 la 58, adică de la „Proza – primele experienţe“ (cu Negruzzi, Russo, Filimon) la „Ultim@ prozatoare intrată în arenă (Alina Nelega)“, Gheorghe Crăciun oferea o imagine complexă a metamorfozelor epice din spaţiul literar autohton. Unele dintre eseurile incluse pe această listă se regăsesc în cuprinsul volumelor publicate deja, altele intră în sumarul unor cărţi aflate în manuscris. Pentru cine parcurge cărţile de critică şi teorie ce poartă semnătura lui Gheorghe Crăciun este evident că la baza acestora există o viziune organică asupra literaturii şi, în special, a prozei româneşti. PRORSUS&TEXTUS, datat 15 august 2000, pare scris anume pentru a prefaţa un volum de critică, rămas, din păcate, doar în proiect.

Alături de aceste pagini, o însemnare pe o foaie de hîrtie de mici dimensiuni consemnează intenţia lui George de a schiţa o teorie a corporalităţii în literatură, o temă ce l-a preocupat constant: „Literatura şi corpul“. Sub acest titlu, George disocia patru secvenţe distincte: Corpul erotic (Radu Petrescu, Kristeva, Crăciun); Corpul maladiv (Blecher, H.P.-Bengescu); Corpul anamnetic (Proust, Simona Popescu); Corpul lingvistic (Tel Quel, Iova). „Viziunea despre trup“, cum nota pe o altă bucată de hîrtie din acelaşi dosar, e o temă ce revine obsesiv în tot ceea ce a scris Gheorghe Crăciun, proză, jurnal, critică sau teorie. Prin această grilă a citit o serie de prozatori români, interesat de modul în care „pactul somatografic“ instituie transferul de corporalitate „de la autor în text şi mai departe la/în cititor“.

Nu doar viziunea anatomică (întruchipată de Hans Castorp, în Muntele vrăjit) îl interesa, ci şi cea metafizică, semiotică şi senzuală. Era un explorator al nuanţelor, fascinat de interstiţiile realului şi fascinant prin rigoarea conceptuală şi substanţialitatea febrilă a demersului său scriitoricesc. Este ceea ce transpare şi din „notele răzleţe“ risipite prin dosare, însemnări ce oferă o imagine parţială a unui vast laborator de lucru 

Note răzleţe
Autor: Gheorghe CRACIUN 

Nu vom înţelege niciodată ce s-a întîmplat cu literatura noastră din perioada comunistă dacă nu vom ţine seama de faptul că ea a fost supusă tot timpul, în proporţii şi cu intensităţi variabile, presiunilor ideologiei politice. Ştim bine că ideea unei literaturi îndrumate şi conduse de partid a marcat toată producţia editorială şi receptarea „critică“ (se înţelege de ce ghilimelele sînt aici necesare) din deceniul 6. Partidul comunist n-a fost atît de absurd în pretenţiile sale, încît să-şi taie singur craca de sub picioare. A existat un grad de rezonabilitate a imperativelor pe care el le impunea literaturii. O constantă ideologică inflexibilă, valabilă atît în anii 50 cît şi în anii 80: realismul. Ceea ce i se cerea în primul rînd literaturii era să nu devieze de la acest principiu al viziunii realiste. Nici n-ar fi avut cum să fie altfel. Orice ideologie colectivistă, afirmată în numele unei mulţimi cu existenţă obiectivă, redusă la factorii economici şi sociali e ca şi obligată să susţină acest principiu.

În comunism viaţa socială e mai importantă decît existenţa individuală, valorile societăţii sînt şi singurele valori permise individului, poporul e mai important decît Omul, iar omul îl anulează pe individul particular. Lumea e obiectivă, legile ei sînt obiective, la fel relaţiile dintre oameni sau politica pe care o face partidul. Ei bine, în cadrele nu foarte înguste ale acestei obiectivităţi, literatura avea dreptul să se mişte. De la conceptul realismului-socialist pînă la acela al „realismului neţărmurit“ al marxistului Roger Garaudy, partidul a manifestat în raport cu literatura o politică ideologică destul de tolerantă. El a înţeles, cu tot mai multă flexibilitate în timp, un lucru esenţial: anume acela că viziunea de tip realist e una izomorfă mentalităţii totalitare. Realismul e, în fond, o idee la fel de utopică şi iluzorie ca şi comunismul. Însă la fel de plină de speranţă. Manipularea subiectului receptor e în realism atît de evidentă, că ea pare pentru cititorul naiv să nici nu existe. La fel politica partidului care se declară de la bun început ştiinţifică, obiectivă, infailibilă. Ea e singura politică posibilă făcută în numele celor mulţi, în care albul poate deveni negru şi negrul alb după dorinţă.

Aruncaţi fără drept de apel în ţarcul realismului, scriitorii s-au străduit după puteri, vocaţie şi talent să facă faţă situaţiei. Puteai să fii realist făcînd politica partidului, dar şi nefăcînd-o şi avînd, astfel, iluzia că-l păcăleşti. Puteai să ridici minciuna ideologică la rang de adevăr, dar şi s-o conteşti, printr-o viziune care să nuanţeze realul şi să-i arate contradicţiile. Privilegierea factorului social al existenţei şi al principiului obiectivităţii era însă implicită şi într-un caz şi în celălalt.
*
Pînă şi în ce priveşte condiţia sa profesională efectivă, scriitorul român pare lipsit de instinct de conservare şi dispus la nesfîrşite paleative. Spiritul mioritic ca boală naţională de origine metafizică funcţionează mai ales aici, în domeniul rosturilor existenţiale, sociale şi juridice ale scrisului cu o consecvenţă demnă de scopuri mai bune. Mioritismul înseamnă fatalitate, dar şi defetism, fandare prudentă din faţa realului şi rezumare la ce e dat, chiar dacă inacceptabil, lamentaţie, iluzie, sacrificiu inutil, mistificarea realităţii obiective. Scriitorul român de cînd se ştie el e un erou, dacă se poate naţional. Dar în acelaşi timp şi un profitor al eroismelor de operetă şi un mărunt întreţinut al marilor regizori (e clar cine sînt aceştia). El s-a învăţat să trăiască din expediente, din firimituri, din ce pică pe un articol, pe o cărţulie, pe un volumaş de versuri subţire ca o lamă (şi tăios ca şi ea pentru că – cine ar putea-o contesta? – scriitorul român e talentat).

Boala lui fundamentală e imobilismul, iar acesta merge mînă în mînă cu vanitatea, grandomania, egoismul, „de ce să nu moară şi capra vecinului?“, simţul enorm şi văzul monstruos al unor pericole altfel de duzină, suspiciunea, defensiva, lenea pragmatică, încremenirea în proiect, nepăsarea faţă de sine prin înecarea amarului în alcoolurile unor discuţii confuze, neprincipiale şi interminabile.
*
(Ba da, s-a întîmplat.) Cu excepţia marilor noastre jigodii naţionale, aflate acum în Parlamentul României şi a acoliţilor lor bineînţeles, de la „Vremea“, „România Mare“ şi „Europa“, toată lumea noastră scriitoricească, cu mic şi mare, s-a ocupat cu subminarea comunismului şi rezistenţa sistematică la încercările de ideologizare forţată a literaturii.

Nimeni n-a profitat de pe urma comunismului, toţi au suferit prin redacţii, pe la edituri, pe la Uniunea Scriitorilor şi prin tot ceea ce au făcut au spus de fiecare dată nu. Să intrăm în inconfortabile amănunte şi să arătăm că n-a fost chiar aşa? 

Cu doi ani în urmă revista Apostrof lansa o anchetă care repunea în discuţie raportul dintre etic şi estetic în literatură. Ca şi cum Maiorescu, Lovinescu degeaba ar fi scris, degeaba ar fi existat. Această neputinţă de a valorifica nişte poziţii odată cîştigate este stupefiantă. Ce vină are literatura română că acum, la rigoare, Ivasiuc, Buzura, Marin Preda (parţial) nu mai sînt nişte mari prozatori?
*
Întrebarea lansată de ancheta României literare, Există o criză a culturii? e o întrebare cu răspuns plătit. Oricît am întoarce conceptul de „criză“ pe toate feţele, se poate răspunde altceva decît un da fără rezerve? Ţinînd seama şi de invitaţia orală a domnişoarei Ioana Pârvulescu, aveam de mult intenţia să-mi afirm eu însumi o opinie, nuanţînd toate implicaţiile acestui da necondiţionat.
*
Orice putere are această calitate ce ţine de însăşi fiinţa ei politică: în momentul în care, după o perioadă de luptă pentru instituţionalizare, s-a şi instituţionalizat, ea devine surdă şi oarbă. Dacă ea nu va şti să şi suspende prealabila sensibilitate electorală şi să se încuie între hîrtii, nu va avea şanse să supravieţuiască. Puterea e, înainte de toate, o putere de hîrtie. Puterea nu are corp, nu are simţuri, ea are doar creier şi limbă. Ea are nevoie de simţuri doar atîta vreme cît nu e putere, ci partid de opoziţie.

Puterea e un în sine al societăţii şi al vieţii. Ea are înainte de toate caracter formal. Important e ca ea să fie recunoscută. Importantă e întotdeauna legitimarea. Mai departe măsurile puterii sînt nişte măsuri între altele, bune sau rele. Insensibilitatea puterii la real e o condiţie. Puterea se închide într-un model al ei de funcţionare şi asta o face să funcţioneze. Funcţionează prost, se prăbuşeşte şi nu se întîmplă nimic. Ea nu dă socoteală în faţa vieţii. Metoda, modelul, strategiile, soluţiile au fost greşite. Să încercăm altele.

Puterea are totuşi şi sensibilităţi. Ea reacţionează la ceea ce o presează. Ea se apără.

*

3 iulie. Zile, săptămîni, luni de cînd mă domină o stare ciudată: silă de scris. O stare care vine din lene şi oboseală, dar şi dintr-un tot mai acut sentiment al deşertăciunii. La ce bun? La ce ar folosi? Uite cîte ar trebui să fac pentru a putea scrie măcar o propoziţie! Să-mi umplu stiloul cu cerneală, să caut un caiet, să mă adun, adică să mă concentrez, să vreau ceva. Să stau pe scaun, să aştept, să-mi caut cuvintele. Mai bine să mă întind pe pat, mai bine să dorm. Sau să citesc. Dar scrisul începe să mă plictisească. Un roman ca În larg mă face să simt că toţi nervii mă dor. Nu asta vreau, nu asta îmi place. Şi ce voinţă mi-a trebuit pînă şi pentru a începe aceste rînduri inutile! Nu este prima dată cînd scriu despre dezertările mele. Drumul spre sterilitate şi bătutul apei în piuă este deschis. Propriul meu scris mă plictiseşte, de fapt. Toate articulările astea din mici fragmente, şantierul deschis pe o mulţime de frînturi deodată. Simt că nu mă mai pot lua în serios, că mă fură convenţionalitatea. Simt că e rău.

10 iulie, ora 1 noaptea. Sînt un om care munceşte mult. Care consumă multă energie. Totul m-a costat, totul mă costă. Scriu greu, nici cu şcoala, cu învăţătura nu mi-a fost uşor. Nu mă consider deloc un tip dotat, cu atît mai puţin ales. Dacă mă pot lăuda cu ceva, atunci e vorba despre sensibilitatea mea exagerată. Sînt captivul ei, al faptului că ea funcţionează, e prezentă şi vie. Şi de ce să n-o spun cinstit, în aprecierile despre oameni prefer sensibilitatea intelectului. Acesta din urmă poartă în el ceva negativ, rece, merge, nu o dată, împotriva firii. Sînt stări, situaţii pe care le trăiesc preferînd să nu le înţeleg pînă la capăt prin puterea judecăţii. Le las să rămînă în mine obscure, indeterminate, neraţionalizate adică. E asta spre binele meu? De ce simt nevoia să procedez aşa? Pentru a păstra un mister a ceea ce mi se întîmplă? Dar mie nu-mi place misterul, o garantez.

Muncesc mult, obosesc, sînt, după zodie, unul dintre acei oameni care ştiu să tragă la ham, la jug poate. Pînă şi cele mai mărunte îndeletniciri cotidiene îmi cer mult timp, multă cheltuială de energie. Atîtea încercări care altora le reuşesc de minune, în doi timpi şi trei mişcări, care pe mine mă pot seca de puteri.

Mai cred încă ceva: îmi place să-mi savurez impresionabilitatea. Emoţiile mele durează,... chinurile, neliniştile la fel. Dar asta probabil pentru că o vreau, nu fac nimic pentru a mă reechilibra. Vorbesc aici despre ceea ce se întîmplă în profuzime, nu despre măştile tăriei, apatiei, gravităţii.

Sînt, desigur, bărbaţi care au naturi feminine. Faptul e cunoscut nu de ieri de azi. Ar fi interesant de aflat în ce constă această feminitate. Ea este o slăbiciune sau o putere a bărbatului. Cît de legată este această trăsătură de artă, de vocaţia autentică sau de unele trăsături morale precum mila, bunătatea, generozitatea, altruismul.

Iată unde am ajuns. Vorbeam despre muncă, efort, zbatere, chin, oboseală. Toate astea le cunosc atît de bine. În ultima vreme am impresia că devin tot mai steril, că nu voi mai putea face nimic, că scrisul meu se duce de rîpă. Andru: cică eu am început să prefer, în locul puterii, starea de graţie. Ironie curată.

Nu ştiu, chiar că nu pot să ştiu de ce am scris aici cu totul şi cu totul altceva decît în momentul cînd m-am sculat din pat. Suprafeţele sunt mai liniştitoare, probabil.

*

I. Realizări care s-ar putea referi la o prealabilă strategie tehnică în elaborarea unui text nu m-au preocupat pînă acum.

II. Textul (în general vorbind) este produsul unui simplu impuls al conştiinţei. O conştiinţă a corpului cu privire la sine şi la ceea ce se opune lui ca real.

III. În decursul acestei acţiuni sau pe parcursul scrierii, ceea ce caut sînt constituenţi în stare să facă imaginea corespondentă limbajului.

conştiinţa mea nu este un loc static.

faţă de solicitările realului, în afară de reacţiile necesare ale conştientului prin corp (este vorba de o situare a mea în prezent), apar aspecte complementare (amintiri, asociaţii).

cît de distributivă trebuie să fie atenţia mea atunci cînd scriu:

imediatul (imedierea) existenţei mele blochează capacitatea, puterea de imaginare. Locul unde mă aflu, lucrul pe care îl fac domină conştiinţa mea cu privire la lumea la care aş putea să gîndesc. Nu am cum să mă sustrag de la participarea mea la existenţa unui perete albit de soare.

*

Vreau să obţin o continuitate de sens, pentru că însuşi corpul se află în întregimea lui. Corpul meu s-a impus cu o neînţeleasă repreziciune.

Am căutat să gîndesc repede.
Am formulat.
Date.
Sintaxa mă oprea din emoţie.
Sintaxa era liberă de sens.
Eram singur un corp descompus în limbaj. Poezia utilizată ca un tratat anatomic.

*

Ficţiunea gramaticală. Ficţiunea literară. Ficţiunea literală. Orice text este o ficţiune literală. Aceasta este condiţia lizibilităţii lui. Un text nu poate fi înţeles decît ca ficţiune literală. A analiza diferenţa dintre ficţiunea literală şi ficţiunea literară. Limbajul este impropriu voinţei mele de a mă exprima. Limbajul este altceva decît ceea ce sînt eu. În limbaj, eul este o instanţă a discursului, iar nu o realitate. Într-un text în care apare eu, recunosc o instanţă a discursului. Textul acesta a fost scris de cineva care se numeşte eu într-o anumită situaţie. Situaţia aceasta mie îmi este necunoscută. Cine este eu? Ştiu numai că eu a scris. Ce înseamnă ficţiune literală? Textul este un obiect real. Existenţa lui este la fel de reală ca şi existenşa unei pietre. Eu nu pot să ştiu decît dacă sînt preavizat dacă un text are un caracter literal sau literar. Eu pot citi un text fie literal, fie literar. Sînt nişte condiţii de apariţie a textului într-un anumit context, care mă determină să consider caracterul literal sau literar al textului.

*

Heissenbüttel

Textul însuşi este soluţia (explicaţia) textului

Exersarea (practicarea) textului este o activitate completă. Complementarea prin texte critice (texte care propun o modalitate de lectură) este inoportună.

Ceea ce poate fi spus (dicibilul). Este singurul lucru care interesează „sistemul“, este o categorie mentală burgheză.

Care sînt consecinţele afirmaţiei lui Wittgenstein: „frontierele limbajului meu sînt frontierele universului meu“? Această propoziţie instituie dicibilul. A merge (dar cum) pînă la frontierele limbajului.

Producţie a stărilor semnificaţiei; cumulare de posibili ai limbajului/ textul decurge.

Literal. În ce fel se realizează literalitatea

„toate frazele sînt de egală valoare“. Wşittgensteinţ

„limbajul pe care îl vorbesc este impropriu discursului meu“ Hşeisenbüttelţ

Inspiraţia este o tehnică. Vezi şi Barthes în Ecrivain et ecrivant. Inspiraţia (este efectul considerării tehnicii de către public) sacralizează scriitorul.

Tehnica poeziei este una de forţare a limbajului în curs. El trebuie schimbat.

PRORSUS &TEXTUS
Mic tratat (lacunar) de simptomatologie clinică romanescă
Autor: Gheorghe CRACIUN 

De scris despre:
Gheorghe Iova
Gheorghe Ene
Max Blecher
Caragiale

De scos din caiete fişe ....:

Călinescu
Sadoveanu

Argument

PRORSUS este o prepoziţie latinească de care am fost îndrăgostit multă vreme, mai ales prin anii 70-80 cînd elaboram teorii peste teorii. PRORSUS înseamnă înaintare în linie dreaptă, dar prin anii ’70-’80 eu mă consideram un scriitor de texte, un autor stereofonic în totală contradicţie cu prepoziţia în discuţie. Mi s-a părut totuşi că pentru a înţelege ce este textul trebuie să văd mai întîi ce este proza. Într-un caiet privat notam la întîmplare observaţii de uz personal, dar am început încetul cu încetul să scriu şi articole critice. Făceam analize şi comentarii în reviste. Pînă la urmă textele mele s-au transformat în proză. Am început să iau proza în serios şi ca profesor. Am colaborat la dicţionare didactice, am scris şi despre cîteva cărţi la comandă. Dar în general am scris despre ce am vrut şi despre ce m-a atras.

După 1990 m-am trezit în postura de universitar şi am făcut un curs despre proza paşoptistă. N-am avut niciodată curajul să scriu despre Caragiale. Despre Hortensia Papadat-Bengescu am scris pentru că mi s-a cerut o prefaţă, despre Rebreanu pentru că mi s-a cerut o contribuţie la un volum colectiv. Însă în tot acest timp am încercat să înţeleg ce mă fascinează în cazul lui Radu Petrescu sau Mircea Nedelciu, cel mai bun prieten al meu şi cel care m-a influenţat cel mai puţin. Mi s-au cerut nenumărate răspunsuri la anchete şi nu le-am ocolit, pentru că voiam să înţeleg într-adevăr de ce proza este o înaintare în linie dreaptă. Cînd se întîlneşte ea cu textul. Şi uite aşa s-a adunat o carte. Văd acum în ea un mic tratat de simptomatologie clinică. Şi nu cred că greşesc prea tare. Nu am citit orice şi nici oricum. În tot ceea ce am citit am încercat să văd metamorfozele acestui drum înainte pe care îl indică prepoziţia PRORSUS.

Încă un element pe care-l recunosc aici cu toată onestitatea. Am citit prin grila prezentului, încercînd să raportez totul la proza generaţiei mele. În unele cazuri mi s-a părut a întrevedea noi chei de lectură şi le-am utilizat ca atare. Ştiu că prin anii 80 mi-a plăcut foarte tare o carte a lui Dan Culcer, Genii şi grupuri, construită însă din foarfecă, din cronici literare puse la un loc. Nu asta conta, ci faptul că am văzut în acea carte ce înseamnă să ai o viziune despre literatură şi interese constante de lectură. Ţin la acest principiu al interesului constant şi dacă el e vizibil în această carte mi se pare suficient. Remarc că iniţial am vrut să propun şi o secţiune cu meditaţii apăsat personale despre proză. Aş fi încurcat însă prea tare lucrurile. Şi aşa această carte se construieşte şi din texte scoase din alte cărţi ale mele. Mi s-a părut normal să le utilizez aici pentru că deşi această carte lacunară nu este o istorie a prozei româneşti, ea poate fi istoria unor fracturi şi a unor simptome. Aşa încît jurnalistica, eseistica, cursul universitar, critica la zi îşi dau mîna aici într-un ansamblu eteroclit, dar care-şi poate găsi unitatea tocmai în punctele lui de ruptură. Textele teoretice din această carte sînt în măsură să explice aceste puncte de ruptură. Dar ele sînt şi textele teoretice ale unui prozator. Aş vrea să nu se uite asta.

Proza nu poate fi o înaintare în linie dreaptă cîtă vreme principiul acestei înaintări e privat de conştiinţa înaintării. În literatura română proza e de la început text. N-am uitat nici o clipă această idee, am căutat-o peste tot şi am scos-o în evidenţă acolo unde ea mi s-a părut evidentă.



*



De introdus flashuri de genul:

Autori despre care nu-mi place să scriu deşi îi citesc cu plăcere: Caragiale, Sadoveanu, Ibrăileanu, Camil Petrescu.

Autori despre care nu am avut timp să scriu: Holban, Gib Mihăescu, Fântâneru, Max Blecher, H. Bonciu, Călinescu, Hogaş, Mihail Sebastian, Octav Şuluţiu.

Autori despre care nu mă interesează să scriu:

Petru Dumitriu, Cezar Petrescu, Vintilă Horia, Paul Goma, Stere, I. Peltz, Felix Aderca.

Prozatori despre care n-am scris pentru că ei sînt poeţi: Arghezi, Bacovia, Baconsky, Mircea Cărtărescu, Blaga. De la ei am învăţat enorm în proza mea.