Regizorul, care a avut duminică premiera la Teatrul Maghiar din Cluj, cu „Strigăte şi şoapte”, după filmul lui Ingmar Bergman, nu a mai fost invitat să monteze în 2010 în România.
După patru repetiţii cu public, regizorul Andrei Şerban a avut duminică seară, la Teatrul Maghiar din Cluj, premiera cu spectacolul „Strigăte şi şoapte”, adaptat după filmul omonim din 1972 al lui Ingmar Bergman, cu care renumitul cineast suedez a obţinut nu mai puţin de cinci nominalizări la Oscar.
Regizorul Andrei Şerban, stabilit la New York şi devenit celebru în întrega lume pentru „O trilogie antică”, spune că pentru 2010 nu a mai primit nicio invitaţie din partea altui teatru din România. „Poate că sunt prea incomod, poate prea scump, poate că lumea s-a cam plictisit de mine. E timpul să intre în scenă tinerii”, declară el.
Spectacolul „Strigăte şi şoapte” se bucură de o distribuţie excepţională din trupa maghiară de la Cluj, pe care regizorul a folosit-o în mare parte şi în „Unchiul Vania”, spectacol premiat cu două premii Uniter pentru cea mai bună regie şi cel mai bun spectacol al anului 2007.
În centrul „Strigătelor şi şoaptelor”, cu un text adaptat scenic de Andrei Şerban şi de Daniela Dima, după scenariul lui Bergman, sunt patru personaje feminine: Agnes (Aniko Petho, Sonia în „Unchiul Vania”), aflată pe patul de moarte, surorile sale, Karin (Emoke Kato) şi Maria (Imola Kezdi, care a jucat-o pe Elena Andreevna în „Unchiul Vania”), alături de servitoarea Anna (Csilla Varga).
Într-un interviu acordat pentru EVZ, regizorul Andrei Şerban, care a pus în scenă recent şi un „Lear” excepţional la Bulandra cu Mariana Mihuţ, în rol principal, consideră că spectacolul „Strigăte şi şoapte” este o radiografie a vieţii adevărate, dincolo de estetic. Strigătele şi şoaptele survin din dramele bolii, ale morţii, ale neiubirii, ale necomunicării dintre surori, ale trădării şi adulterului, ale vinei sau ale căutării disperate a divinităţii.
Imaginile sângelui şi ale sacrificiului se topesc în tăcerea morţii. „În tăcere, nu te poţi ascunde aşa cum o faci prin cuvinte”, subliniază regizorul, într-o replică din spectacol.
Rolul lui Bergman este interpretat extraordinar de cameleonicul Bogdan Zsolt, neuitatul doctor Astrov din „Unchiul Vania”, actor care ia şi alte întruchipări în „Strigăte şi şoapte”, iar rolul asistentei regizorului este jucat de Albert Csilla.
Scenografia, de un roşu incandescent, este concepută de Carmencita Brojboiu, iar dramaturgia, de Kinga Kovács.
După Bergman, Andrei Şerban, în vârstă de 66 de ani, va monta în străinătate, în iunie, „Trei surori”, de Cehov, într-o versiune nouă la Teatrul Naţional din Budapesta, iar în septembrie va pune în scenă „Italiana în Alger”, de Rossini, la Opera Garnier din Paris.
INTERVIU
Ce conotaţii noi faţă de cele junghiene şi ale lui Bergman daţi culorii roşii a decorului, realizat de Carmencita Brojboiu?
Cum Bergman însuşi declara că nu ştie de ce a ales roşul, cum să ştiu eu? E o alegere misterioasă. În copilărie, el vedea sufletul ca pe un balaur jumătate peşte, jumătate pasăre şi, în interior, o membrană umedă roşie. Culorile sunt folosite la Bergman ca într-o pictură impresionistă. Eu m-am ferit de orice interpretare, ca să nu impun, să las liberă imaginaţia specatorului să-şi creeze povestea sa.
Care sunt riscurile pentru regizorul demiurg care vede şi ştie totul, controlând la modul absolut acest „making of”, deşi îşi priveşte personajele şi actorii cu multă înţelegere?
Bergman spunea că în teatru a pus în scenă cuvintele altora, dar în film şi-a regizat propriile texte. Aici e diferenţa: înainte să-l considerăm demiurg, să ne amintim că era un om ca noi toţi, dar care a căutat să înţeleagă sensul suferinţei, al singurătăţii, multe din întrebările pe care şi le-a pus le-a examinat curajos în filmele lui şi, de aceea, căldura, ironia, durerea, compasiunea care se degajă din jocul actorilor nu sunt artificiale, ci autentice. E o radiografie a vieţii adevărate, dincolo de estetic.
„Nu m-am gândit să-mi fac testamentul”
Cât de mult din dv. aţi adăugat în discursul lui Bergman? Simţiţi acest spectacol ca pe un testament regizoral?
Nu m-am gândit să-mi fac testamantul, dimpotrivă, deseori am senzaţia că abia încep în meserie. Lucrând la adaptare împreună cu Daniela Dima, am inventat personajul lui Bergman, bazându-ne pe texte scrise de el sau din mărturiile actriţelor despre cum au lucrat împreună. Am aflat, de exemplu, că între cadre ei râdeau şi se amuzau copios. Ce neaşteptat: un subiect atât de grav, întunecat şi ei râd. Acesta e mesajul: în viaţă râzi, în artă plângi sau invers. Niciodată nu e ce crezi.
Cum credeţi că a reuşit Bergman să disece sufletul feminin în cele mai fine nuanţe, de la răutate şi egoism la lacrimi adevărate şi să fie o oglindă atât de fidelă a psihologiei feminine nefardate în niciun fel?
Bergman a spus că toate personajele sunt aspecte ale lui însuşi. Şi noi ne recunoaştem. În una dintre surori (n.r. Maria, interpretată de Imola Kezdi) vedem tot ce e superficial, frivolitatea, dorinţa de plăcere, de evaziune, de fugă de responsabilităţi, în cealaltă (n.r Karin, intrepretată de Kato Emoke) - răceala, teama de atingere, o aparentă frigiditate ivită din lipsa de încredere. Sora Agnes (n.r. interpretată de Petho Aniko) şi-n moarte are nevoie de dragostea pe care nu a avut-o decât de la singura care o înţelege, servitoarea (n.r. Anna, interpretată de Varga Csilla). Numai servitoarea a avut experienţa suferinţei când şi-a pierdut propriul copil.
„Ne suntem nouă înşine străini”
De ce surorile Maria şi Karen nu sunt capabile să-şi depăşească propriul egoism în ciuda luptelor interioare?
E ca şi cum înăuntrul nostru sunt voci care încearcă să se armonizeze, dar nu reuşesc. Rămân fragmentate, străine una de alta. Nu cred că e vorba de răul feminin sau masculin, cât de lipsa de unitate şi de armonie dinăuntrul şi dinafara noastră. Suntem străini nu doar faţă de ceilalţi, ci mai grav, ne suntem nouă înşine străini.
De ce diferenţele, lacunele, necomunicarea şi neînţegerea dintre surori nu pot fi surmontate cu niciun preţ?
Pentru că există prea multa iubire de sine în sensul limitat, narcisist şi o cantitate de vanitate ce blochează orice intenţie bună. Orice dorinţă de contact e oprită, frustrarea unei suferinţe prost înţelese crează obstacolul.
„O mare lecţie de umilinţă”
Dincolo de Bergman, de Woody Allen, îi faceţi totuşi, în spectacol, un elogiu lui Tarkovski, „cel care nu explică nimic”.
Elogiul lui Tarkovski îl face însuşi Bergman. Găsesc asta foarte frumos: scara valorilor. Eu am dedicat acest proiect cu toată modestia drept un omagiu geniului lui Bergman, iar el în raport cu Tarkovski se crede la fel de umil, de neputincios ca mine faţă de el. Cel care nu explică e cel care nu interpretează, e adevăratul artist, e cel ce se apropie de arta supremă, arta obiectivă, nu cea subiectivă pe care majoritatea o practicăm. O mare lecţie de umilinţă.
„În Pastor parcă vorbeşte Strindberg”
În agonia lui Agnes, care nu poate să plece de lângă cei vii, strigătul de dincolo de moarte poate zgudui destine.
În spectacol ceva e clar: cei ce au simţit prezenţa morţii reprezentată au avut o experienţă concretă de adevăr. Teatrul este un loc de întâlnire, unde putem să intrăm într-un dialog de altă natură, într-o legatură cu energii de o altă calitate. Dacă pare vag ce spun, veniţi la Cluj la „Strigăte şi soapte” şi veţi înţelege.
„Dumnezeu e în fiecare dintre noi”, spune Bergman. Cum îl priviţi pe pastorul care, îngenunchiat, în fata morţii lui Agnes, îşi strigă revolta?
Pastroul e şi el un aspect din Bergman. S-a războit toată viaţa cu cel de Sus, deşi era fiu de pastor şi a avut o educaţie religioasă solidă. În Pastor parcă vorbeşte Strindberg, autorul preferat al cineastului. Mesajul e acelaşi: de ce suferim? Care e sensul credinţei? Bergman nu a fost ateu, s-a întrebat dacă e posibil să se apropie de cel nevăzut, să-l perceapă în propriul lui trup.
Dialogul tăcerii: „Cuvintele nu ajută”
Tabloul dădacei care o ţine la sân pe Agnes, înainte de a muri, sau cel al Pietei sunt cutremurătoare. Cum aţi împlinit poezia şoaptei din reprezentarea realistă a atâtor adevăruri crude, a sângelui, a strigătelor devenite urlete?
De la Biblie până la Tolstoi se vorbeşte despre nevoia de a plăti prin suferinţă, totuşi, nu e uşor de înţeles. Cuvintele nu ajută. Imaginile sângelui, ale sacrificiului se topesc în tăcerea morţii. „În tăcere, nu te poţi ascunde aşa cum o faci prin cuvinte”, citim în jurnalul celei care a dispărut. Acestă comuniune a tăcerii e cel mai important moment din spectacol. Dacă am lucrat bine împreună, a fost ca să ajungem la acest dialog al tăcerii. Ca în muzică, unde intervalul între două note exprimă tot, la fel tăcerea în teatru e activă, plină de sunete. Mesajul e în tăcere.
ACTORII MAGHIARI, EXCEPŢIONALI
„Sunt sensibili, deschişi, curajoşi”
Găsiţi mai multă disponibilitate şi deschidere la actorii maghiari faţă de actorii noştri?
Actorii maghiari formează la ora asta cel mai bun ansamblu de teatru din România. Sunt sensibili, deschişi, curajoşi. Şi extrem de talentaţi. Nu vreau să fac comparaţii, am tot făcut şi degeaba, nu a servit la nimic, mi-am creat doar antipatii printre români. Adevărul supără, e normal.
De ce atâta sarcasm în manisfestul faţă de critici de la începutul spectacolului?
Bergman spune el însuşi că îi doreşte unui critic care l-a distrus constant, să ajungă după moarte, în iad, unde să se bucure citindu-şi propriile cronici negative. M-a amuzat mult gluma asta.
De ce nu montati anul acesta pe alte scene româneşti? Sunteti un regizor prea scump sau aţi rămas prea puţin confortabil pentru directorii noştri de teatre?
Nu am nici o invitaţie oficială de la alte teatre. Poate că sunt prea incomod, poate prea scump, poate că lumea s-a cam plictisit de mine şi e de înţeles. E timpul să intre în scenă tinerii. După Bergman, voi monta „Trei surori”, într-o versiune nouă cu care debutez la Teatrul Naţional din Budapesta, în iunie, şi voi mai pune în scenă „Italiana în Alger”, de Rossini, în septembrie, la Opera Garnier din Paris.
