Şerban Savu este unul dintre artiştii români cunoscuţi pe scena de artă internaţională, listat de către Phaidon Press ca unul dintre cei mai promiţători artişti contemporani ai acestor ani („Younger than Jesus: Artist Directory“, Phaidon Press, 2009). În martie 2009, The New York Times i-a dedicat lui Şerban Savu o recenzie amplă a expoziţiei personale deschise la David Nolan Gallery în New York City.
Şerban Savu pictează omul nou – adică, da, tocmai produsul uman preconizat de comunism – pe care caută să îl surprindă însă în anonimatul vieţii de zi cu zi de după sfîrşitul istoriei care-l instaurase ca erou al societăţii. Personajele lui Şerban Savu, ca nişte „copii ai unui zeu mai mic“, vor parcă să umple golul lăsat de colapsul naraţiunii eroice identificatoare cu altceva: şi nimic nu se poate aşeza în loc, decît incertitudinea însăşi, violenţa absenţei de ideal, materialitatea subminată de propriile sale spaime. Distanţa dintre ideal şi realitate încarcă imaginile pictate de Şerban Savu cu o tensiune şi melancolie aparte; pictura figurativă este eficient folosită aici pentru a descrie tranziţia socială, cu focus pe ambiguitatea istoriei recente.
Născut în 1978 în Sighişoara, Şerban Savu trăieşte şi lucrează în Cluj. Născut în 1974 în Cluj, Mihai Pop este artist vizual şi coordonator al Galeriei Plan B Cluj şi Berlin. Doctorand al Universităţii de Artă şi Design din Cluj. Comisar al pavilionului României la cea de-a 52-a Bienală de la Veneţia, în 2007. Mihai Pop trăieşte şi lucrează în Cluj şi Berlin.
Mihai Pop: Vorbim despre imaginea lumii după sfîrşitul utopiei regimului comunist; desigur e o poveste complicată şi nuanţată care traversează faze diferite în istorie.
Pictura ta nu se naşte neapărat dintr-o experienţă personală, cu atît mai puţin dintr-o situaţie prealabilă, problematică sau traumatizantă, ci mai degrabă porneşte de la observarea neutră („obiectivă“) a realităţii din jur.
Şerban Savu: Nu pot vorbi despre realitatea din jur, despre prezent, fără să-l filtrez prin trecut. Şi nu mă interesează doar trecutul recent – care e cel mai vizibil în societatea de azi – ci trecutul societăţii în ansamblul ei, istoria. Sigur că trecutul recent are urmările cele mai palpabile azi, dar asta nu înseamnă că toate experienţele societăţii de pînă acum nu sînt vizibile prin straturile de experienţă acumulată. Mă interesează mult mecanismul social, încerc să-l înţeleg – şi nu doar prin pictură.
Eu văd pictura ta ca fiind restrînsă la efectele vizibile ale unei perioade destul de recente, ambiguă şi melancolică în condiţia ei de post-tranziţie... Pictezi marginalii societăţii, foştii eroi preconizaţi de către societatea socialistă, fostul om nou, blocat într-un teritoriu nedefinit clar: între oraş şi sat. Chiar şi cînd pictezi un peisaj, el e atins de dezolarea anilor ’90, sînt peisaje ale periferiilor, suburbiilor, aflate la limita zonelor industriale, la marginea oraşelor. Dacă subiectul picturii pare calm şi detaşat de o situaţie recognoscibilă, el ascunde aceeaşi problematică, adevăratul subiect e conţinut implicit. Pictura ta expusă recent la Tîrgul de artă Frieze din Londra arată o familie care şi-a mutat mobila din bucătărie afară în curte, pentru că renovează probabil în interior; pare o imagine calmă, dar care de fapt vorbeşte din nou despre tranziţie/renovare/ improvizare. Melancolia se altoieşte cu un foarte accentuat sens de provizorat existenţial...
Realitatea e subiectul principal în pictura mea; cum spunea curatorul Mihnea Mircan, generaţia noastră e alergică la utopii, în consecinţă mă interesează realitatea din spatele propagandei, non-eroul din falsul erou socialist, şi caut în continuare adevărul despre acest „personaj“ în condiţia lui zilnică. Încerc să recuperez o perioadă de timp în care practic n-am aflat nimic despre acest personaj, au fost doar mărturii false, inclusiv estetic false.
Este pictura ta opusul picturii realist socialiste, folosind un alt tip de realism, unul care nu glorifică mincinos, ci descrie lumea aşa cum este ea vizibilă? Cum te raportezi la moda asta de-a reîncălzi estetica reprezentării socialiste care bîntuie pictura figurativă din fostele ţări socialiste?
Nu mă interesează politicul în artă, şi n-am încercat niciodată să fac comentarii politice prin artă, subiectele mele ating vag tema comunismului, imaginile pe care le distilez nu au nimic direct politic. Sînt anomalii şi probleme sociale care nu sînt direct identificabile drept cauză a unui regim politic, ele persistă la fel de bine în libertate ca şi-n totalitarism, sînt lucruri cronicizate...
Totuşi, mulţi dintre curatori văd în pictura ta un conţinut social şi politic, iertînd – dacă pot să spun aşa – faptul că faci pictură. Pictura li se pare lor, mai întîi, un mediu învechit, neadaptat unui conţinut socio-politic, iar tu ai avea meritul de a „ieşi“ din ea pentru a angaja conţinuturi interesante pentru amatorii de artă de astăzi...? Te recunoşti într-o asemenea „lectură“?
Subiectul este esenţial şi inepuizabil, rearanjarea elementelor e infinită, mă interesează subiectul chiar în defavoarea formei, de multe ori.
Cum lucrezi? Ştiu că foloseşti aparatul de fotografiat. Eşti un paparazzo, pîndeşti subiectul şi-l fotografiezi cu teleobiectivul de la distanţă, după care decupezi, relipeşti imagini similare pînă găseşti compoziţia dorită...
Cîteodată realitatea e atît de puternică, încît intervenţia mea e minimă, alteori intervin şi schimb, dar în general realitatea este mai complexă decît ficţiunea. Aparent pictez imagini inofensive, benigne, dar nu-i aşa, căci alegerea subiectelor înseamnă deja o judecată asupra realităţii, înseamnă a opera în ea. Inclusiv judecăţi sociale: mă interesează incongruenţele care decurg din structura societăţii şi din experienţele ei istorice. Sînt lucruri la care mă gîndeam de multă vreme, dar nu ştiam că se pot picta.
De ce pictură, şi nu fotografie, dacă subiectul – cu încărcătura lui socială – are o asemenea pondere în ceea ce faci?
Pictura e un mediu tradiţional care are o istorie lungă şi eu mă raportez întotdeauna la trecutul ei, implicit subiectele pictate poartă încărcătura istoriei, imaginile pictate – oricît de sociale ar fi – nu se epuizează, nu se consumă după primul contact, mediul picturii le susţine. Din acelaşi subiect aş putea să fac o pictură bună, dar (poate) o fotografie proastă; fotografiile de documentare care preced pictura nu sînt lucrări în sine, nu funcţionează de sine stătător, pentru că modul meu de gîndire e unul specific picturii.
Ele sînt interesante ca parte din laboratorul tău – le-am inclus de curînd în expoziţia ta de la Berlin –, dar e adevărat că funcţionau doar în relaţie cu pictura.
Deşi eşti interesat de istoria/tradiţia mediului picturii, nu reîncălzeşti formule clasicizate, iar pictura pe care o faci nu suferă de plictiseală şi redundanţă. Aş zice că pictura ta se defineşte odată cu atingerea – la începutul anilor 2000 – a unei relative stabilităţi sociale, moment în care sînt reacceptate tacit medii vizuale care nu presupun neapărat un răspuns la problemele urgente ale societăţii. Nu atît discuţia legitimităţii sau a futilităţii picturii de azi – care-i obseda pe artiştii anilor ’90 – a preocupat generaţia căreia îi aparţii, ci mai degrabă ieşirea de sub incidenţa cercului vicios al culturii naţionale cu scena ei de artă rămasă în urmă.
În anii ’90, pictura era încă legată în imaginarul nostru de ce se făcuse în anii de dinainte – realismul socialist. Era o reacţie firească de respingere, în plus, accesul la cultura occidentală presupunea cunoaşterea altor medii puternic dezvoltate de artă din Vest. Nu aş alătura mica burghezie picturii încă o dată, aşa cum s-a făcut de atîtea ori, pentru că mie mi se pare că pictura este la fel de valabilă ca orice alt mediu; faptul că e mai veche, că poate fi colecţionată, faptul că pare mai uşor de consumat nu sînt argumente suficiente pentru respingerea ei.
Tu nu emiţi judecăţi morale prin pictura ta, personajele – atît de reale – din picturile tale nu sînt bune sau rele, nu aceasta este cheia de citire a imaginilor tale, pictura ta e clară, dar lasă spaţiu de interpretare. Uitîndu-te înapoi, care sînt lucrările pe care le-ai vedea într-o expoziţie cuprinzătoare, şi ce le face să fie alese într-o astfel de selecţie? Aşa poate ne vom apropia şi mai mult de ceea ce constituie baza picturii tale.
Tu spui că mesajul picturilor mele e direct, eu n-aş zice asta, cîteodată nici nu mai ştiu ce le generează. Dar ele trebuie să producă un „electro-şoc“, cînd le privesc trebuie să-mi recreeze un impact real.
