Observator cultural, Nr. 243 / 18-25 noiembrie 2009

Care ar fi rolul intelectualilor în Europa?
Scriitorul şi clovnii Puterii
APEL Pentru Antonio Tabucchi
Cazul Tabucchi: intelectual contra om politic


„Dacă vom înceta să ne îndoim, vom fi pierduţi“

Scriitorul italian Antonio Tabucchi se află în conflict, prelungit la Tribunal, cu preşedintele Senatului, Renato Schifani. Antonio Tabucchi l-a chestionat pe Schifani cu privire la relaţiile sale cu premierul Silvio Berlusconi. Cum se întîmplă în lumea politică din multe părţi ale lumii, preşedintele Senatului s-a simţit vexat şi l-a acţionat în judecată pe Tabucchi.
 
De fapt, Tabucchi şi-a exercitat libertatea şi nu s-a lăsat intimidat. „Democraţia are nevoie de indivizi liberi!“, spune Apelul iniţiat de Antoine Gallimard, pe care îl publicăm în numărul de faţă. Dosarul revistei noastre prezintă „cazul Tabucchi“, oferind o perspectivă europeană şi una românească despre rolul intelectualului în faţa abuzurilor puterii, oricum s-ar numi aceasta.




Care ar fi rolul intelectualilor în Europa?
Gisèle Sapiro

Uniunea Europeană este o construcţie politică şi economică, dar, în ciuda insistentelor apeluri adresate de Comisia Europenă sau de Fundaţia Europeană a Ştiinţei specialiştilor sau creatorilor de a reflecta la construirea unei identităţi, există încă un vid cultural în acest sens. Încercările de a crea un „imaginar colectiv“ prin intermediul unor antologii, colecţii şi serii au avut un impact limitat. Fapt cu atît mai paradoxal cu cît exista o tradiţie intelectuală în Europa cu mult înainte de apariţia identităţilor naţionale.
 

Cultura europeană: de la omogenitate la diversitate
 
Cultura europeană s-a bazat pe cultura umanistă, dezvoltată de oameni de litere aparţinînd lumii laice, în timpul Renaşterii, o moştenire – rezultat hibrid al creştinismului şi al culturii greco-romane – incluzînd şi elemente din alte culturi, precum cea arabă. Această cultură comună s-a confruntat mai întîi cu diviziunea muncii intelectuale şi cu apariţia paradigmei ştiinţifice, care contesta autoritatea religiei. Conflictul dintre cele două culturi, ştiinţa şi cultura umanistă clasică, s-a declanşat în prima parte a secolului al XIX-lea şi continuă pînă astăzi, timp în care ştiinţa a dobîndit o recunoaştere socială şi o autoritate din ce în ce mai mari. Ştiinţele sociale, care s-au dezvoltat în această perioadă, sînt încă supuse presiunilor din ambele direcţii.
Dar mai mult decît cu diviziunea muncii intelectuale, cultura europeană a trebuit să se confrunte cu provocarea pe care a constituit-o construirea identităţilor naţionale. În secolul următor, acest nou principiu de coeziune, care a înlocuit religia pentru a forma entităţi abstracte, avînd drept fundament teritoriul, a avut consecinţe funeste, care ne sînt pe deplin cunoscute, de la colonialism la cele două războaie, apoi la războaie etnice.
 
Datorită rolului central conferit culturii, construcţia identităţilor naţionale a depins în mare măsură de intelectuali ca producători ai reprezentărilor colective – oameni de litere, publicişti şi gînditori sociali. Anunţînd fie un viitor luminos, fie unul nostalgic după trecutul pierdut, aceşti intelectuali au adoptat rolul de profeţi ai lumii moderne. Această construcţie a avut loc într-un cadru marcat mai mult ca niciodată de competiţia internaţională, avînd ca centru Europa, iar modelul a circulat de la o ţară la alta într-un proces mimetic. Deşi culturile naţionale erau construite pe baza traducerii unui set comun de referinţe literare şi intelectuale definite ca „universale“, culturile naţionale au încorporat elemente de cultură „folk“, care fuseseră lăsate deoparte de cultura europeană erudită. Naţionalizarea culturii a fost, în mare măsură, legată de aculturalizarea poporului şi de extinderea educaţiei. Spre deosebire de elitele culturale, care stăpîneau în mod frecvent mai multe limbi şi nu doar una centrală, clasele mai puţin privilegiate vorbeau limbile locale. Ele au fost forţate să adopte limba naţională în ţări centralizate, precum Franţa sau Italia. Dezvoltarea pieţei de carte a încurajat acest fenomen de naţionalizare a culturii. Astfel, extinderea publicului cititor în Europa a fost însoţit de o segmentare lingvistică.
 
În acelaşi timp, colonialismul a condus la extinderea ariilor lingvistice şi la difuzarea culturii europene în alte părţi ale lumii, utilizînd universalismul umanist drept justificare. Acest lucru a adus cu el al treilea factor al dezintegrării a ceea ce fusese o cultură europeană relativ unită. În vreme ce se scinda în entităţi naţionale, ea era alimentată nu numai de o cultură populară, dar şi de cea a ţărilor colonizate. Romantismul a importat elemente din cultura asiatică şi din cea arabă, prin intermediul filtrului etichetat drept „orientalism“. În prima parte a secolului XX, artiştii moderni au descoperit arta africană. Deşi era definită ca „primitivă“, recunoaşterea altor culturi a început să pună noi probleme reprezentării încă persistente a civilizaţiei ca un proces istoric unic şi a făcut loc relativismului cultural.
 
După cel de-Al Doilea Război Mondial, Institutul Internaţional pentru Cooperare Intelectuală al Ligii Naţiunilor a iniţiat şi susţinut construirea unui spaţiu cultural a cărui sarcină era să conducă la pacificarea relaţiilor dintre ţări. Totuşi, acest spaţiu se sprijinea pe reprezentarea naţională, era unul inter-naţional. Cu toate că a facilitat schimburile culturale între ţări, acest spaţiu cultural era puternic politizat din cauza importantelor probleme ideologice în joc, mai precis conflictul dintre regimurile democratice şi cele autoritare, printre care şi comunismul. Institutul Internaţional pentru Cooperare Intelectuală a acordat atîta atenţie principiului nonintervenţiei în chestiunile naţionale, încît a eşuat în apărarea propriilor principii, cel al autonomiei gîndirii şi al susţinerii intelectualilor în faţa regimurilor autoritare, mai ales a fascismului şi a nazismului. După cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost înlocuit de Unesco, care a promovat o abordare mai puţin elitistă a culturii.
 
În prezent, spaţiul intelectual în Europa se caracterizează prin diversitate, fie ea lingvistică, culturală sau în termeni de competenţe. Această diversitate este considerată un obstacol în construirea unui spaţiu european, condus de logica economică şi administrativă, ambele tinzînd spre omogenizare. Mai mult decît atît, cei mai mulţi intelectuali îşi găsesc audienţa în principal la nivel naţional. Această situaţie se datorează în mare parte raţiunilor lingvistice şi culturale, dar nu doar acestora. Autonomia pe care spaţiul intelectual a cîştigat-o faţă de aşteptările puterilor economice şi politice, ca şi lecţia dată de experienţa unui trecut marcat de violenţă, dar şi deconstruirea ideologiilor naţionale explică, fără îndoială, de ce Europa nu şi-a găsit armata sa de profeţi. Pentru mulţi intelectuali, memoria unui trecut european traumatizant, îndeosebi tragedia Shoah, a apărut ca un obiectiv prioritar, în timp ce specia-liştii ştiinţelor naturale s-au concentrat asupra problemei etice. Experţii în drept, în economie şi în ştiinţa politică, mai degrabă decît filozofii sau creatorii, s-au implicat în construirea comunităţii europene, conducînd astfel la intensificarea, în rîndul populaţiei, a sentimentului deposedării şi a excluderii ei din cadrul unui proces realizat fără consultarea ei. Pe lîngă această diviziune a muncii intelectuale între memorie, etică şi politici publice, recunoaşterea socială a pluralismului, atît cultural, cît şi epistemic, a condus la o poziţie mai relativistă, care se opune paradigmei universaliste.
 
Pe urmele lui Habermas, Zygmunt Baum vede în pluralitatea discursurilor contextualizate legate de comunităţi şi tradiţii un factor determinant în înlocuirea figurii a ceea ce el numeşte „legislator“ cu aceea de „interpret“. Dincolo de această dimensiune epistemică, neimplicarea intelectualilor în construirea Europei este, totodată, parţial justificată de hegemonia Statelor Unite în mai multe domenii, de la literatură şi pînă la diferite discipline din ştiinţele umane, care îi conduce să acorde prioritate relaţiilor cu această ţară, în detrimentul altora: este un fapt cert că schimburile intelectuale între ţări europene au loc deseori prin intermediul Statelor Unite (de exemplu, succesul înregistrat la scară mondială de „French Theory“, datorat, în mare măsură, recepţiei sale în America). În acelaşi timp, confruntaţi cu această hegemonie, unii se tem, nu fără o anumită justificare, de adîncirea clivajului Nord-Sud.

Funcţia critică a intelectualilor
 
Care ar fi, aşadar, sau care ar trebui să fie rolul intelectualilor în noua Europă, altul decît cel de a oferi expertiză şi de a contribui la construcţia identităţii colective? Există o funcţie principală, care se află în centrul moştenirii intelectuale a Europei: funcţia critică. Această funcţie a fost personificată de figura intelectualului public, revendicîndu-şi autonomia, în opoziţie cu cei care servesc puterea politică, dar asumîndu-şi totodată responsabilitatea în cadrul regimului democratic. Teoretizată de Sartre după cel de-Al Doilea Război Mondial, această concepţie a intelectualului public a fost redefinită, în Franţa, de Foucault şi mai tîrziu de Bourdieu. Luînd în considerare diviziunea muncii intelectuale, Foucault a inventat noţiunea de „intelectual specific“, care îşi limitează angajarea la domeniile sale de specializare, în opoziţie cu modelul lui Sartre, cel al „intelectualului total“. Cu toate acestea, el păstrează funcţia critică, în opoziţie cu expertul „neutru“. Pentru Bourdieu, ceea ce se impunea în mod imperios era reunirea intelectualilor critici într-un efort comun pentru conservarea autonomiei culturii, în raport cu economia şi politica, şi într-o luptă mai largă împotriva neoliberalismului. În aceste condiţii, Bourdieu a elaborat noţiunea de „intelectual colectiv“, care se străduie să depăşească diviziunea muncii intelectuale şi problema specializării.
 
Pe lîngă lupta globală împotriva neoliberalismului sau a problemelor politice specifice, rolul intelectualilor ar putea fi, mai degrabă decît construirea unei noi identităţi colective, acela de a contribui la denaţionalizarea categoriilor de gîndire, păstrînd totodată vie diversitatea culturală. O cale pentru a realiza acest lucru ar fi aceea de a arăta cum au fost construite aceste categorii în trecut şi cum ne influenţează încă viziunea noastră asupra istoriei şi asupra culturii. O altă cale ar fi aceea de a schimba curicula în discipline strategice, precum istoria sau literatura, care au constituit punctul central al îndoctrinării naţionale.
 
Dar există şi un risc în promovarea unei abordări denaţionalizate a culturii, de care intelectualii ar trebui să fie conştienţi. Riscul de a ignora relaţia de putere dintre culturi şi, în consecinţă, de a consolida hegemoniile culturale. Ca un rezultat al distribuţiei inegale a capitalului simbolic (i.e. prestigiu) între culturi, unele dintre acestea au şanse mai mari de a obţine recunoaşterea internaţională sau globală. Aceasta fiind consecinţa concentrării industriilor culturale în jurul cîtorva mari oraşe. Şansa unui creator de a accede la ele depinde nu doar de aptitudinile sale culturale, dar şi de distanţa geografică şi socială. Canoanele literare naţionale au fost construite de aceia care au deţinut cele mai mari avantaje pentru a atinge succesul literar şi consacrarea, aceştia fiind bărbaţi albi, provenind din familii instalate în cultura naţională de mai mult de o generaţie, stabiliţi în centrele geografice şi avînd capital cultural, în detrimentul femeilor, de culoare, scriitoare imigrante, ori cele care provin din familii sociale defavorizate sau originare din provincie. Totuşi, situaţia e în schimbare în cazul primelor trei categorii la nivelul pieţei globale, ea ar putea adînci distanţa pentru autorii care scriu în limbi periferice.
 
În vreme ce, în artă, piaţa s-a globalizat, în literatură încă predomină cadrul naţional. Lucru de asemenea valabil, deşi în mai mică măsură, pentru ştiinţele umane şi sociale, aşa cum o ilustrează existenţa publicaţiilor naţionale, ca şi a asociaţiilor naţionale. Relaţia inegală de putere dintre culturi poate fi ilustrată de fluxurile de traducere: cu cît cultura e mai dominantă, cu atît titlurile traduse din ea sînt mai numeroase. Acest lucru nu e doar rezultatul balanţei economice de putere în cadrul pieţei, ci şi al factorilor politici şi culturali, precum rolul pe care îl joacă statele în schimburile interculturale (susţinînd cultura naţională) sau capitalul simbolic pe care l-au acumulat culturile cu o tradiţie îndelungată, precum cea franceză, engleză sau germană. Riscul globalizării sau chiar europenizării acestor pieţe constă în accentuarea acestei distribuţii inegale, şi nu în diminuarea ei. Acest lucru s-a întîmplat pe piaţa de carte, la nivel mondial, în ultimii douăzeci de ani: cota traducerilor din engleză în alte limbi a crescut de la 45%, în anii ’80, la 59%, în anii ’90 (conform numărului de titluri traduse), reducînd vizibilitatea cărţilor scrise în alte limbi.
 

Cum pot fi denaţionalizate culturile fără a reduce diversitatea culturală? Aceasta ar putea fi provocarea pe care intelectualii europeni ar trebui să şi-o asume. Leagănul naţionalismului, Europa poate fi un laborator pentru regîndirea diversităţii culturale, într-o lume globală denaţionalizată. Concomitent, intelectualii europeni trebuie să contribuie la dezvoltarea unor schimburi mai egale cu fostele colonii ale ţărilor din care provin, care sînt încă atît sub dominaţie culturală, cît şi economică, care sînt deseori considerate pieţe pentru produsele culturale vestice, cu toate că este mult de învăţat şi de importat din culturile din alte spaţii decît cel vestic. Acest lucru presupune, în mod concret, sprijinirea dezvoltării unor canale alternative pentru producţia şi difuzarea culturală şi căi de colaborare, precum co-publicarea. De aceea, rolul critic al intelectualilor, în Europa de azi, presupune denaţionalizarea culturii prin dezvăluirea principiilor de dominaţie, nu doar la nivel social, economic sau politic, dar şi la nivel cultural. Aceasta este singura cale de a prezerva diversitatea culturală fără a rămîne fixaţi într-un cadru naţionalist.

Traducere de Camelia Runceanu

––––––––––––

Gisèle Sapiro este directoare de cercetare la CNRS (Centrul de sociologie europeană) şi predă la École des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Autoare a cărţii La Guerre des écrivains. 1940-1953 şRăzboiul scriitorilor. 1940-1953ţ, Paris, Éd. Fayard, 1999, şi a numeroase articole în domeniul sociologiei literaturii, traducerii şi al sociologiei intelectualilor. A coordonat, singură sau în colaborare, numere ale unor reviste şi mai multe volume colective, dintre care cel mai recent, L’Espace intellectuel en Europe, XIXe-XXIe siècles: de la formation des Etats-nations à la mondialisation şSpaţiul intelectual în Europa în secolele al XIX-lea-al XXI-lea. De la formarea statelor-naţiune la mondializareţ, Paris, Éd. La Découverte, 2009.

http://www.editionsladecouverte.fr/catalogue/index-L_espace_intellectuel_en_Europe-9782707157805.html (versiunea în engleză a introducerii la acest volum, traducerea semnată de Richard Nice, poate fi consultată pe acest site).

Textul în limba engleză, „What could be the role of intellectuals in Europe?“, apare în revista The Myth of Europa.

Mulţumim autoarei şi editorilor acestui articol pentru acordul publicării lui în limba română (n. t.).

Scriitorul şi clovnii Puterii
Norman MANEA

Succesul fulminant în Italia al volumului de proză scurtă Il tempo invecchia in freta (Timpul îmbătrîneşte repede) publicat de Feltrinelli şi aflat în capul tuturor listelor de bestseller ale toamnei a dat măsura admiraţiei de care se bucură Antonio Tabucchi în ţara sa, nu doar pentru eminenţa literaturii sale, ci şi, fără îndoială, ca model moral pentru concetăţenii sufocaţi de marasmul actualităţii, copleşiţi de crescuta şi constanta restrîngere a legalităţii şi de propria lor neputinţă.
Cine a urmărit deplorabila degradare a atmosferei politice italiene în ultimii cîţiva ani înţelege fără dificultate inventivitatea manipulărilor guvernamentale care au adîncit apatia opiniei publice. Presa dependentă financiar şi aservită politic şi-a amorţit nervul critic, cititorii şi-au diminuat şi ei aşteptările.
 

Vocea lui Antonio Tabucchi nu s-a lăsat intimidată de triviala tăcere. Solitarul a continuat să numească ticurile, şi tertipurile, şi tabuul zilei.
Consecinţele nu s-au lăsat aşteptate.
 

Pentru guvernarea abuzivă, instaurată şi administrată de zglobiul Berlusconi şi apropiatul său Renato Schifani, pedepsirea cu 1.300.000 (!!) euro a impertinentului care a îndrăznit să pună întrebări incomode pare esenţială nu doar în amuţirea unei voci singulare de mare prestigiu, ci a tuturor vocilor care ar găsi puterea de a ieşi din surdina nemulţumirilor şi laşităţii.
Ceea ce dictatura izbuteşte prin teroare şi crimă, oligarhia democraţiilor locvace încearcă să rezolve prin forţa insidioasă şi imbatabilă a Banului, aliatul grotesc şi, nu o dată, arma de graţie a Puterii.
Ecoul recent al volumului meu Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul, apărut în Franţa cu o întîrziere de aproape două decenii, reconfirmă actualitatea stringentă a temei.
 
Istoria circului ca ISTORIE, pur şi simplu?
 
„August Prostul se întîlneşte, în zgomotoasa arenă, cu Clovnul Puterii“, scriam în urmă cu 20 ani. „Artistul care a trăit sub tiranie şi chiar cel care nu a trăit nu poate ignora bariera morală insurmontabilă dintre cele două roluri.“

În vara lui 1989, mă obseda, fireşte, tragicomedia totalitară. Încercam să întrevăd, totuşi, şi burlescul viitorului care ne aştepta: „Pot imagina ucenicia socială a oricui şi oriunde ca aventura unui August Prostul, ameţit de promisiuni înşelătoare. Cu atît mai mult, viaţa artistului, un profesionist al himerelor“.
De la atotputernicia minciunii, ca armă a terorii, la atotputernicia banului, ca infailibilă capcană de aservire, ISTORIA ne oferă nu puţine stimulente de stupefacţie şi oroare.
 

Nu trebuie neapărat să privim spre cizma geografiei italiene, spre mitomania Puterii întruchipate de multimilionarul Berlusconi şi vasta sa trupă de jongleri, mistificatori şi midinete, e destul să scrutăm ograda românească, întortocheatele ei subterane rău mirositoare, retorica de doi bani a politicienilor şi euforia narcisistă a vedetelor.

Au fost destui scriitori şi artişti care n-au suportat rolul păgubosului marginalizat şi suspect şi au slujit cu zel tirania, imitînd şi aplaudînd Dictatorul Bufon. Sînt destui cei care fac, în libertate şi competiţie liberă, temenele şi acrobaţii profitabile în jurul Puterii sau se comportă, ei înşişi, ca stăpîni absoluţi ai parcelei de vanitate din ierarhie.

Greu să mai ştii cine ar merita votul cetăţeanului turmentat sau care ar fi modelele de intelectuali neturmentaţi de funcţii, onoruri, remuneraţii şi misiuni de reprezentare, cumulate, dacă se poate, spre binele Naţiunii.
Excepţiile sînt, însă, posibile şi necesare – singura formă a speranţei.
 

În Italia, la fel de coruptă azi ca sora ei latină din Est, scandalosul caz al prietenului meu Antonio Tabucchi, un mare scriitor contemporan, arată cît de necesare sînt, în vremea noastră şi totdeauna, excepţiile de ţinută.

Posibile, totuşi, chiar şi în vremea arbitrariilor şi a amneziei, în pofida „pragmatismului“ care anima, suveran, zgomotoasa piaţă liberă de principii.

„Democraţiile au nevoie de indivizi liberi“, aminteşte „Apelul“ Editurii Gallimard în favoarea scriitorului Antonio Tabucchi, publicat în Le Monde din 18 noiembrie a.c.

„Curajos, nedisciplinat, creator“, August Prostul îşi revendica, din nou, legitimitatea inconoclastă, locul de onoare într-o Europă care se vrea unită şi democrată, şi care ar fi să asigure libertatea opiniei şi a cuvîntului „contra tuturor abuzurilor Puterii şi ale raţiunii de Stat“.

Majusculele îmi aparţin, evident, ca omagiu ironic adus Guvernului de la Roma, scamatoriilor prin care a pus, treptat, libertatea într-o paranteză etanşă, pe care nimeni să nu aibă tupeul de a o deschide.

Am semnat printre primii „Apelul“, nu doar din prietenie şi afectuoasă solidaritate cu admirabilul împricinat. Mi-am amintit, inevitabil, „multilateral dezvoltata“ mascaradă socialist-bizantină şi Clovnul ei cu sceptru şi consoartă, m-am îngrozit, din nou, de repeziciunea cu care atotputernicia banului a înlocuit dictatura minciunii.
Rîvnesc, pentru noi toţi, o dreaptă revanşă a speranţei în această murdară şi nocivă înscenare judiciară.

Bard College, New York - 15 noiembrie 2009

APEL Pentru Antonio Tabucchi
Antoine Gallimard

Democraţiile de astăzi au nevoie de indivizi liberi. Indivizi curajoşi, nedisciplinaţi, creativi. Care îndrăznesc, provoacă, deranjează. E cazul scriitorilor, a căror libertate a scrisului e indisociabilă de ideea însăşi de democraţie. De la Voltaire şi Hugo la Camus şi Sartre, trecînd prin Zola şi Mauriac, Franţa şi libertăţile cucerite de ea ştiu ceea ce datorează liberului exerciţiu al dreptului de control şi al datoriei de a reacţiona în faţa opacităţii, a minciunilor şi a imposturii puterilor în stat. Iar Europa democratică, de cînd a început construirea ei, n-a încetat să sprijine libertatea aceasta a scriitorilor împotriva tuturor abuzurilor de putere şi a raţiunilor de stat.
 
Or iată că, în Italia, această libertate e pusă în pericol de atacul lipsit de măsură exercitat asupra lui Antonio Tabucchi. Preşedintele Senatului italian, Renato Schifani, îl dă în judecată, cerîndu-i ca daune suma exorbitantă de 1.300.000 de euro, în urma unui articol apărut în L’Unità, care jurnal nu este, cu toate acestea, acţionat în instanţă. Crima lui Antonio Tabucchi e aceea de a-l fi întrebat pe dl Schifani, personaj central al puterii lui Berlusconi, în legătură cu trecutul său, relaţiile lui de afaceri şi persoanele îndoielnice pe care le frecventează – toate aceste întrebări în privinţa cărora refuză să se explice. A pune întrebări despre parcursul, cariera şi biografia unui înalt demnitar (cu responsabilităţi publice) face, totuşi, parte din chestionarea necesară şi legitimele curiozităţi ale vieţii democratice.
 

Prin alegerea acestei ţinte – un scriitor care nu a renunţat să-şi exercite libertatea – şi prin suma reclamată – o sumă astronomică pentru o afacere de presă –, obiectivul vizat este acela de a intimida o conştiinţă critică şi, prin intermediul ei, de a reduce la tăcere pe cei mai mulţi. Date fiind recentele acţionări în instanţă împotriva presei de opoziţie la acest proces intentat unui scriitor european, nu putem rămîne indiferenţi şi pasivi în faţa ofensivei actualei puteri italiene împotriva libertăţii de judecată, de critică şi de interpelare. Iată de ce ne exprimăm solidaritatea cu Antonio Tabucchi şi vă rugăm să vă alăturaţi nouă, semnînd în număr cît mai mare acest apel.
 
Le Monde, 15 noiembrie
 
Traducere din franceză de Adina DINIŢOIU

Cazul Tabucchi: intelectual contra om politic
Ovidiu PECICAN

Povestea a început, cu ceva timp în urmă, astfel: pe 10 mai 2008, Marco Travaglio – editorialist şi scriitor specializat în chestiuni juridice şi, după unii, paladin al justiţiarismului, foarte apreciat şi, din cînd în cînd, foarte criticat, care se socoteşte pe sine un liberal din stirpea lui Indro Montanelli – a fost invitat la Rai3, la emisiunea Che tempo che fa, de către realizatorul TV Fabio Fazio. Aici el a reconstruit, prin conexiuni îndrăzneţe, raporturile avute în ’79 de actualul preşedinte al Senatului, Renato Schifani cu Nino Mandalà, un cap al Mafiei. Schifani era, în epocă, consultant urbanistic al comunei Villabate, al cărei primar, Giuseppe Navetta, era nepotul lui Mandalà şi asociat al lui Schifani în cadrul societăţii de brokeraj şi asigurări Sicula Brokers.
 
Odată izbucnit scandalul, directorul Rai3 a fost adus în situaţia de a-i solicita lui Fazio să-şi prezinte scuzele lui Schifani. Atunci Travaglio a protestat ca în faţa unui abuz, dar a fost pus la colţ cu promptitudine de un confrate de la Repubblica, prestigios şi el, Giuseppe D’Avanzo, autor de anchete şi reportaje. Numai că D’Avanzo a vorbit de sus, ca un profesor ce moralizează, dîndu-i lecţii unui confrate cel puţin egal în faimă şi pricepere. El socotea că, lăsînd să se înţeleagă că linia secundă a administraţiei este de tip mafiot, Travaglio a mers prea departe cu inferenţele. Intervenţia lui D’Avanzo i s-a părut deplasată prozatorului Antonio Tabucchi. „Chiar se crede D’Avanzo mai bun decît Travaglio?“, s-a întrebat el într-un articol. Recunoscîndu-i valoarea de jurnalist, Tabucchi a remarcat că Travaglio este, în plus, şi… intelectual. Iar intelectualii, prin însăşi natura vocaţiei lor, pun întrebări, fac deducţii şi operează inducţii, pornind de la faptele probate către altele, mai puţin evidente. Travaglio este deci îndreptăţit de calitatea lui de intelectual să procedeze astfel.
 
O serie de ziarişti s-au implicat, începînd din acest moment, în dezbatere, exprimîndu-şi opinia în apărarea lui Tabucchi. Ei au socotit că similitudinile descoperite de acesta între cazul Travaglio-D’Avanzo, pe de o parte, şi, pe de altă parte, insinuarea de odinioară a unui miliţian sovietic că un vers al poetului Osip Mandelştam, înţeles ca fiind critic la adresa regimului stalinist, îl inculpa pe autor chiar dacă nu a fost scris cu intenţia respectivă, doar pentru că bardul nu a făcut nimic pentru a împiedica lectura incriminatoare a acelui vers, erau legitime.
 
Urmarea a fost că Tabucchi s-a văzut implicat într-o dezbatere de presă a cărei adevărată miză era investigarea trecutului politic al celui de-al doilea om din statul italian, avînd ca revers limitele libertăţii cuvîntului din peninsulă sub regimul Berlusconi. Puţin mai tîrziu, duminică, 19 aprilie 2009, jurnalistul spaniel Miguel Mora scria în El País un articol în care menţiona că Antonio Tabucchi este „foarte preocupat de climatul de cenzură şi de atacurile la adresa libertăţii presei“ din ţara sa. După Tabucchi, „un mare văl de tăcere ameninţă să acopere totul“ în Italia, datorită „controlului crescînd şi grotesc asupra informaţiei al guvernului Silvio Berlusconi“. Scriitorul le cerea jurnaliştilor să denunţe situaţia la Consiliul Europei, pentru ca instituţia comunitară să „ia măsuri urgent“.
 
„Trăim o situaţie foarte îngrijorătoare“, îi declara apoi autorului articolului, vorbind din Lisabona, la telefon, prozatorul. „Vi-l imaginaţi pe Zapatero cenzurînd un program critic faţă de guvernul lui? E o lume care se deteriorează. În Italia prim-ministrul este proprietarul a 80% din mijloacele de informare. UE a obligat ţările din Răsărit să-şi abandoneze legile comuniste spre a putea intra în Europa şi apoi i-a permis Italiei ca prim-ministrul să controleze Rai, televiziunile private şi o parte din ziare. Nu este o problemă italienească, ci europeană.“
„Deja în 2001 Berlusconi a alungat diverşi profesionişti din Rai… Nimeni nu a făcut nimic. Acum ameninţă din Viena că vrea să întreprindă «acţiuni dure» împotriva jurnaliştilor, face şedinţe acasă la el pentru a-i numi pe noii directori ai Rai şi cenzurează programele mai critice. Este intolerabil, informaţia este bolnavă în Italia şi nimeni nu spune nimic. În nici o ţară europeană nu se întîmplă un asemenea lucru. Dacă un om politic spaniol ar controla, de exemplu, La Vanguardia, El País şi şase televiziuni, ar putea fi prim-ministru?“.
 
Simţindu-se ameninţat personal, Antonio Tabucchi a solicitat presei internaţionale să se prezinte la Pisa în 7 mai. Aici el urma să compară în faţa tribunalului pentru a se apăra de acuzaţia lui Renato Schifani, preşedintele Senatului italian. „Îmi cere 1.250.000 de euro pentru un articol apărut în L’Unità, pentru presupuse daune de imagine.“ În replică, Schifani nu poate fi acţionat în judecată, fiind a doua persoană în stat, după preşedintele Republicii. „El beneficiază de imunitate judiciară fiindcă guvernul a aprobat o lege… care împiedică procesele împotriva deţinătorilor primelor 4 cele mai importante poziţii din stat. Iar eu sînt singur, deoarece denunţul nu implică şi ziarul L’Unità. S-a procedat astfel cu scopul de a mă intimida fără a se atrage atenţia, ca să nu se spună că e împotriva presei, ca să se ştie cît mai puţin cu putinţă.“
 
Implicarea lui Antonio Tabucchi în dezbatere vizează temeri mai profunde. „Am impresia că Italia se află în derivă, cu un guvern cu un mare procent de ex-fascişti şi un prim-ministru aflat în fruntea unui imperiu economic a cărui provenienţă nu a fost niciodată dezvăluită.“ Strict contextualizată la actualitate, observaţia rezultă dintr-un program artistic şi civic formulat cu ani în urmă şi ilustrat, practic, de toată opera lui Tabucchi. Iată un fragment revelator pentru conduita scriitorului: „Funcţia unui om politic este să liniştească, să arate că totul merge bine graţie simplei sale prezenţe. Rolul meu este să neliniştesc, să instalez îndoiala. Facultatea de a se îndoi este foarte importantă pentru om. Dacă vom înceta să ne îndoim, vom fi pierduţi!“, scria Antonio Tabucchi în 1999. „Intelectualul se poate îndoi, de exemplu, de o doctrină religioasă fundamentalistă, în cadrul căreia îndoiala nu are ce căuta. Se poate interoga asupra unui sistem politic îngheţat sau impus ori chiar asupra unei estetici perfecte care nu admit îndoiala. Dubiile sînt ca nişte pete pe o cămaşă impecabilă. Mie îmi plac cămăşile pătate. Dacă o cămaşă este prea curată, prea albă, îndoiala e prima care îmi vine în minte. Funcţia intelectualului şi a scriitorului este să se îndoiască de perfecţiune. În perfecţiune cred teologii, dictatorii şi susţinătorii gîndirii totalitare.“

Studiind limba şi literatura portugheză, Antonio Tabucchi (n. 1943) este, în prezent, profesor de literatură portugheză la Universitatea din Siena. I-a tradus pe Carlos Drummond de Andrade şi Fernando Pessoa, clasici contemporani din Brazilia şi, respectiv, Portugalia, dedicîndu-le şi o serie de comentarii. În 1995, ca urmare a succesului romanului său, Susţine Pereira (publicat în România în 1999), autorului i s-a propus să participe la alegerile pentru senat. El a preferat însă să reziste „dictaturii cuvîntului“ a actualei puteri din Italia.
Aflat în vizită la Sibiu, împreună cu Norman Manea, Tabucchi mărturisea public, în mai 2008, despre un proiect de carte comun celor doi autori, care ar fi putut porni de la fraza: „Acolo de unde vin lucrurile, se întorc întrebîndu-se unele pe altele şi scuzîndu-se pentru timpurile diferite pe care le-au trăit“ (Veronica Niculescu, „Norman Manea şi Antonio Tabucchi. Doi prieteni scriu o carte de istorie“, în Suplimentul de cultură, nr. 177, 03-09 mai 2008).
 
Obstinaţia mediilor politice în a-şi subordona presa
 
Trăim sau nu trăim, însă, astăzi, în România, un timp politic decalat faţă de Italia berlusconiană? Tentativele de control asupra presei din vremea guvernării Adrian Năstase, ruptura de jurnalişti dintre Emil Constantinescu şi, mai recent, Traian Băsescu – în termeni depreciativi şi chiar injurioşi cu calificări rasiste, includerea ca inamici a oamenilor de presă în clipurile de campanie (de parcă guvernarea viitoare ar avea drept scop incriminarea şi neutralizarea jurnaliştilor neconvenabili) – sînt vizibile şi în România la nivelul vîrfurilor politice. Fenomenul demonstrează cu asupra de măsură obstinaţia mediilor politice în a-şi subordona presa. De cealaltă parte, monopolurile asupra media şi constituirea trusturilor de presă (Pro TV SA, Intact, Realitatea Media şi Dogan) de către marii moguli financiari care deţin şi funcţii reprezentative politice (Dan Voiculescu, Dinu Patriciu) sau sînt capabili să impună o agendă a discuţiilor publice (Sorin Ovidiu Vântu, Adrian Sârbu) ameninţă cu pericolele manipulării şi teleghidării independenţa de gîndire şi de expresie din mediile de informare româneşti.
 

Prinşi în tensiunile dintre două tipuri de putere discreţionară şi, în principiu, cu tendinţe antidemocratice, oscilînd între politicieni şi moguli, trecînd dintr-o parte într-alta, desfăşurînd sau înfăşurînd drapelele, după caz, împinşi de nevoi şi de oportunisme, intelectualii români se afiliază certitudinilor confecţionate ad-hoc, sacrificîndu-şi dubiile şi libertatea de spirit; renunţînd prea adeseori să fie nişte caractere.

Cazul Antonio Tabucchi aduce în atenţie, datorită acestui fapt, şi libertatea de expresie din România.