Observator cultural, Nr. 242 / 12-18 noiembrie 2009

Poezia ca problemă personală
Oana Cătălina NINU

Desprins, parcă, din discografia grupului Paraziţii, dar cu trimiteri explicite la un comentariu critic al lui Negoiţescu, titlul celui mai nou volum al Angelei Marinescu, Probleme personale, ne-ar putea induce ideea unei dimensiuni biografice pregnante. Fără îndoială, biografismul cel mai crud, în sensul unei echivalenţe implicite între viaţa trăită şi viaţa transpusă în text, este suportul pe care se construieşte întregul eşafodaj al acestei poetici a directeţii. Căci ce poate fi mai direct decît exhibarea (aparentă sau nu) a „problemelor personale“? Totuşi, în cazul poeziei Angelei Marinescu, echivalarea existenţei cotidiene cu existenţa textuală este insuficientă. În acest context, devine necesară o ecuaţie tridimensională, în care poezia (sau literatura, într-un sens general) se substituie, în ultimă instanţă, existenţei în text. Altfel spus, biografia este proiectată în poem, însă filtrul care intervine este tocmai această dimensiune autoreferenţială. Parcă mai mult ca niciodată, Angela Marinescu se plimbă (ca să folosesc o metaforă specifică poeziei sale) prin propriile poeme cu instrumentele la vedere sau, cel puţin, cu intenţia de a ne inculca ideea că asistăm la o disecţie (ba chiar la o autodisecţie) pe viu: „este dreptul meu de a face caz, pe de altă parte, de un asemenea/ dar de la Dumnezeu, să nu ţi se întîmple, de fapt, nimic,/ să nu simţi nimic şi, totuşi, să te legi la cap cu nişte cuvinte/ ce se apropie tiptil, de tine, ca şobolanii întunecaţi şi să le diseci/ pînă la epuizare./ şi nu ştiu cum naiba dar fiecare cuvînt ce m-a trăsnit în faţă/ s-a convertit, din toate punctele de vedere, într-o întîmplare/ semnificativă“ (Coincidenţe).
 
S-ar părea că poezia nu pleacă de la viaţă, ci de la cuvinte. Sau, mai degrabă, poezia pleacă de la nişte cuvinte, care sînt aplicate ulterior vieţii şi, mai apoi, transfigurate în textul final. Această cunoscută teorie a limbajului care precede lucrurile pare să definească, chiar dacă parţial, poezia Angelei Marinescu, o poezie care gravitează în jurul anumitor cuvinte, în jurul anumitor sintagme, şi formează un fel de inventar de construcţii obsesionale care populează universul poetic. Mai mult decît atît, cu fiecare nou volum, insectarul se îmbogăţeşte cu noi formule lingvistice, „victime“ ale acestei poezii-păianjen cu efect hipnotic. Iată încă o mostră: „mă plimb pînă la capăt; pe-acolo trece, pe undeva, pe la/ marginea propriului parc solitar şi compact, un şobolănel/ gri cu coada tare ca piatra, ascuţită şi lungă/ ca un vers vechi ce se tîrăşte./ mi-aş da viaţa să nu mai văd o asemenea coadă, niciodată./ sau să nu existe. mă cutremur de scîrbă ca în faţa morţii./ ce-i şi cu şobolănelul ăsta; o mică fugă peste/ urme nenumărate/ călcate cu piciorul/ pentru a evada, apoi, haotic/ şi, în acelaşi timp, precis; acesta este orizontul./ numai acolo se joacă, tragic, şobolanii./ pisica neagră a intrat cu totul în gaura şobolanului./ un pumn de pămînt izbit în mutră.“ (Plimbare). Este aici, pentru cine ştie să vadă, un adevărat intertext, o reţea de trimiteri şi de asocieri cu o serie de texte din volumele anterioare. Un minimum de cuvinte pentru un maximum de senzaţie – aşa s-ar putea rezuma „formula“ poetică a Angelei Marinescu, o formulă care, în ciuda aparentelor constrîngeri (utilizarea compulsivă a unui număr restrîns de cuvinte, dar cu nenumărate posibilităţi combinatorii), nu cade, aşa cum s-ar putea crede, în capcana automanierizării. 
 
Probleme personale se vrea o carte neagră a disperării temperate. Dacă Limbajul dispariţiei şi Întîmplări derizorii de sfîrşit, cele două volume publicate în 2006, au o dimensiune preponderent apocaliptică, ultima carte a Angelei Marinescu se distanţează de paradigma morţii ca punct terminus. Aici, la capătul „parcului“, unde noţiunea de limită se confundă cu neantul, moartea nu mai poate fi temporalizată. Moartea devine o obişnuinţă, o stare, un cumul de experienţe şi de senzaţii care, la rîndul lor, se substituie existenţei imediate: „oare de ce îmi place atît de mult să-mi amintesc şi fiecare/ amintire s-o asociez cu moartea/ (eu) niciodată nu am fost cu adevărat în viaţă/ viaţa mea a fost ca soarele din spatele norilor/ şi, după ce norii s-au risipit,/ soarele, turbat, a făcut scrum totul,/ în afara razelor proprii/ ce s-au întins leneşe şi nepăsătoare/ şi apoi, s-au distrus strict între ele/ fără să mai ţină cont de nimeni şi nimic“ (Toamna care a trecut). Viaţa, bătrîneţea, boala, moartea sînt tot atîtea planuri care se intersectează şi se confundă voit, îşi amestecă faţetele, pentru a construi o poetică rezistentă la orice intruziuni exterioare. Totul se consumă undeva în interior, într-un spaţiu bine delimitat, închis ermetic, aproape sufocant, într-un for al unei sensibilităţi ultragiate: „cînd arzi o floare roşie între picioare se apropie moartea/ te sufoci şi vomezi/ peste grădini degradate/ frica faţă de poezia bătrîneţii,/ o reptilă ce-ţi taie răsuflarea,/ o surprind că mă epuizează cu o grosolănie de-o feminitate masculină/ bătrîneţea e o cîrpă pe care o foloseşti după consumarea/ unui act homosexual“ (Nu putem judeca realitatea cu bun-simţ).
 
Către implicit şi insinuant
 
În acest sens, cred că nu se poate vorbi despre poeziaAngelei Marinescu fără a aminti de „canonul“ violenţei intrinseci a textelor, o violenţă care se îndreaptă, mai nou, de la explicit şi descriptiv către implicit şi insinuant. Această veritabilă poetică a violenţei, a forţei (auto)distructive, a coroziunii sub toate aspectele ei pare să se fi distilat, într-o oarecare măsură, în Probleme personale. Aici, violenţa nu mai ţine atît de mult de domeniul limbajului, cît ţine de starea de suspensie, de stagnare, de imobilizare într-un spaţiu predefinit. Limitările de ordin spaţial impun, de altfel, focalizarea eului poetic asupra sa şi asupra propriilor probleme personale, care culminează cu explorarea minuţioasă a existenţei imediate, palpabilă şi perceptibilă în esenţa sa: „dar eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri/ să-i spun de-a dreptul, cu parfumurile mortuare,/ acelea amare şi grele, pe care japonezii le-au adus la cel/ mai înalt grad al rafinamentului ce nici nu mai este mortuar/ este pur şi simplu excitant/ ca un sex minuscul plin de flori [...]/ asemenea mirosuri ce tîşnesc din flori de mac ce abia se susţin/ pe tulpini atît de fragile mă ţin, încă, în viaţă,/ e drept, împotriva voinţei mele.“ (Dar eu am o relaţie acută cu anumite mirosuri).

Evident, nu trebuie trecut cu vederea faptul că „problemele personale“ reprezintă, în cazul Angelei Marinescu, o formulă de tip trompe l’oeil, care nu ascunde, cum s-ar putea crede, presupuse mărturisiri intime, ci posibilitatea Poeziei înseşi de a se transforma, în ciuda oricăror evidenţe, într-o „problemă personală“. Pentru că, în definitiv, poezia este „problema personală“ a celui care o scrie, dar riscă să se transforme, în momentul lecturii, în „problema personală“ a celui care o citeşte. Şi atunci, la ce bun distincţia dintre viaţă şi literatură?

Angela Marinescu
Probleme personale
Editura Cartea românească,
Colecţia „Poezie“, Bucureşti, 2009, 74 p.

O vizuină în interiorul limbii
Cezar GHEORGHE

„Eu nu am vrut să fac poezie, ci limbaj. […] Se spune că sînt violentă. Aşa este, violenţa îmi este caracteristică. Fără ea, nu pot să exprim neputin-ţa, dar şi dorinţa imensă de a face limbaj.“(România literară, nr.23, 2004, interviu de Filip-Lucian Iorga). Probleme personale, ultimul volum de poezie al Angelei Marinescu este un prilej mai bun ca oricare altul pentru o analiză a expresiei poetei. Nu trebuie decît să ne oprim la volumele precedente pentru a realiza că literatura sa (substitui acest cuvînt poeziei) se va mişca întotdeauna în direcţia informatului, SUBformatului, va fi întotdeauna pe-cale-de-a-se-face – o devenire continuă – şi se va baza întotdeauna pe o comunicare directă – în sensul unei echivalenţe – cu experienţa trăită („Eu fac SUBartă. Pentru că sînt mereu în SUBtext, SUBlume, SUBconştient. De fapt, cred că asta am şi adus nou în literatură: un fel de SUBtext, de dorinţă extraordinară nu de a face artă, ci de a mă cunoaşte; iar asta n-am ştiut s-o fac decât cu ajutorul scrisului.“, ibidem).
 
La fel ca Deleuze şi Guattari în cazul lui Kafka, îmi pun la rîndul meu întrebarea, cum se poate intra în opera Angelei Marinescu? Şi aici „castelul“ are intrări multiple, cărora nu le cunosc prea bine legile de utilizare şi de repartizare. Scrisul Angelei Marinescu poate fi comparat cu o vizuină „săpată“ în interiorul limbajului, procedeu asemănător construcţiei unei case în interiorul unei alte case, la fel ca în Vizuina lui Kafka, nuvelă de care literatura Angelei Marinescu aminteşte implicit sau explicit. Poezia ei întinde cititorului o capcană. Vom intra, aşadar, pe oriunde, nici o intrare nu este mai privilegiată decît alta. Greşeala frecventă (de receptare) în cazul acestei poetici a ne-medierii este de a substitui, brutal, experienţa trăită existenţei textuale. Poeta nu pare să se dezică de acest deziderat, mai ales prin titlul acestui nou volum. Nimic nu poate fi mai puţin mediat decît expunerea „problemelor personale“. Parcă mai mult ca oricînd asistăm la o operaţie pe cord deschis: „e drept, că, personal, m-au marcat destule/  întîmplări dar asta a ţinut strict de creierul meu;/ pentru că/ peste toate întîmplările a tronat posibilitatea mea de/ a încasa şi nu/de a primi./ este dreptul meu de a face caz, pe de altă parte, de un asemenea/ dar de la Dumnezeu, să nu ţi se întîmple, de fapt, nimic,/ să nu simţi nimic şi, totuşi, să te legi la cap cu nişte cuvinte/ ce se apropie tiptil, de tine, ca şobolanii întunecaţi şi să le diseci/ pînă la epuizare./ şi nu ştiu cum naiba dar fiecare cuvînt ce m-a trăsnit în faţă/ s-a convertit, din toate punctele de vedere, într-o întîmplare/ semnificativă“ (Coincidenţe). Această „lipsă de pudoare“ în privinţa propriei biografii aminteşte de Studii asupra vieţii (Life studies), volumul lui Robert Lowell, un poet care era preocupat de o poezie bazată pe experienţă, interesată de concreteţea detaliilor cotidiene ale propriei vieţi. Poezia este în acest caz o chestiune personală.

Poezia ca limbaj al intensităţilor

În cazul Angelei Marinescu poezia devine un limbaj al intensităţilor. Aceasta începe printr-o cristalizare a limbajului pentru a se îndrepta spre notaţia biografică violentă prin exactitatea ei. „Viaţa celui care scrie începe de la cuvinte, dar cuvintele lui încep înainte de cuvinte, atunci ceea ce ar putea fi viaţă dispare.“ (Satul prin care mă plimbam rasă în cap, 1997). Această cristalizare, într-un fel preexistentă biografismului explică oarecum intenţia autoarei de „face“ sau, mai exact, de a scrie limbaj. Prin această SUBartă, Angela Marinescu nu se limitează la a face din literatură o ocupaţie strict artizanală, o simplă impunere a formei asupra experienţei trăite, ci o deschidere spre trăirea imediată, spre realitatea corporală a tăcerii sexuale, o operaţie aproape simultană cu momentul scrisului.
Deşi este fără îndoială una dintre cele mai importante voci ale poeziei postbelice, numele Angelei Marinescu e departe de a fi cunoscut în toate cercurile literare şi culturale, iar opera sa e departe de a se fi canonizat. Dincolo de directeţea caracteristică, de refuzul de a face jocurile literare în sistem, opera poetei pune în încurcătură critica literară tocmai datorită acestei erori a receptării sale: traducerea biografismului prin suprapunerea nemediată a experienţei trăite cu „viaţa“ textuală. La fel ca în poezia lui Frank O’Hara, un alt poet care a vrut să facă altceva decît literatură, Angela Marinescu ar putea scrie, în aceste Probleme personale, un poem pentru o persoană anume.
 
Asemenea inventatorului personismului pare a fi dezinteresată de efectul poemelor sale asupra cititorilor. Această atitudine reprezintă şi curajul imens al operei Angelei Marinescu. Totul devine public în ceea ce o priveşte. Dificultatea resimţită de criticii literari şi poate motivul întîrzierii canonizării sale, se leagă de faptul că ne confruntăm cu o poezie care, deşi porneşte de la cuvînt, de la semnificaţiile personale date cuvintelor, expresia sa poetică nu ţine seama de problemele formei, devine o acţiune care se inserează între două persoane (cel care scrie şi cel care citeşte), şi nu între două pagini: „printre picături mă aleg şi eu cu ceva, nu spun că ar fi/ mult,/ nici puţin./dar rudele de sînge sînt handicapate. de la ele am/ moştenit/ instinctul, sigur, al revoltei,/ deşi m-am răzvrătit împotriva lui din punct de vedere/ raţional./ ceea ce scriu acum este dedicat rudelor mele de sînge./ în special mama m-a împins de la spate să nu accept/ decît/ scrisul dus pînă la capăt; adică ori să scriu, ori să nu/ scriu“ (Flamenco). Există, de asemenea, şi un SUBtext, o reţea de comunicare autoreferenţială cu celelalte volume ale autoarei: „Îmi pulsează/ gîtul/ de plăcere/ cînd văd/ artă/ adevărată/ sînt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decît în/ poezie/ şi oligofrenii/ sînt dezinhibaţi/ şi se aruncă/ în/ sex“ (Oligofrenie), „În plin atac, cu riscul, înscris,/ ca un rac, printre coapsele lungi/ plînge oligofrena anumitor cuvinte/ atît de puţine.“ (Interiorul unei dimineţi de iarnă, 1991, Parcul).
 

„Un poem pentru o persoană anume“
 
Poezia „anumitor cuvinte“ („scrierea de limbaj“) înseamnă deschiderea limbajului spre anumite intensităţi, spre anumite tonalităţi, un fel de limbă străină în interiorul limbajului (din nou exemplul cel mai bun este cel kafkian al construirii unei case în interiorul unei case, fără de care simţi că nu mai ai piele). Fără a fi o altă limbă sau un dialect redescoperit, ci o dislocare a limbajului, întregul spectru al expresiei poetice este cuprins în anumite cuvinte, în realitatea creierului celui care scrie: „îmi amintesc cum, în toamna care a trecut,/ instinctul de conservare a fost mai puternic/ ca oricînd/ poate tocmai din cauza bolii ce s-a ivit din senin/ ca un trăznet pe o pajişte ruinată/ şi care, în limba română, semnifică chipul roşu,/ contorsionat,/ plin de o pasiune rece ca gheaţa, a racului/ şi care înaintează greu şi invers,/ dintr-o lume fără informaţii necesare ca aerul/ şi fără găuri negre,/ înspre universuri bogate în puncte de o densitate/ egală cu a cuvintelor ce au răsărit mereu pe fruntea şi pe pieptul meu ca nişte flori carnivore“ (Toamna care a trecut). La fel ca în poezia lui Frank O’Hara, densitatea cuvintelor din Probleme personale face ca aceste poeme să devină o „afacere“ între două persoane care, în loc de a scrie sau de a citi, ar putea foarte bine să folosească telefonul.