Dilema Veche, Nr. 286 / 6-12 august 2009


Femei cu înlocuitori

 Marius Chivu

feedbook

● Bedros Horasangian, Miss Perfumado şi alte femei, Editura Leda, 2009.

După debutul din 1984 cu două volume de proză scurtă, urmat imediat de alte cîteva cărţi de proză şi un deceniu nouăzecist prodigios în care a publicat constant romane, proză scurtă, poezie şi publicistică, Bedros Horasangian a dispărut cîţiva ani buni din literatură. Miss Perfumado şi alte femei este comeback-ul cu titlul exotic al acestui prozator cu origini armene, fost consilier cultural la Atena şi New York, a cărui operă este necunoscută celor mai noi cititori ai literaturii române contemporane.

Volumul respiră încă din titlu un aer cosmopolit pe care cele treisprezece proze nu fac decît să-l confirme. Plasate în cîte un oraş european plus New York, Istanbul şi Montréal, povestirile poartă drept titlu numele unei femei şi spun cîte o poveste de dragoste, cele mai multe nefericite. Plimbîndu-se prin Central Park, un bărbat cîntăreşte posibilitatea de a o urma pe „Roxanne“ la Boston şi de a-şi salva astfel relaţia; în plin comunism, leningrădeanul Oleg o întîlneşte pe moscovita „Nataşa“ pe plajă la Odesa, se îndrăgostesc şi apoi îşi petrec ani buni căutîndu-se unul pe altul; la Napoli, Giuseppe poartă după el o zi întreagă o pernă veche pe care nu găseşte unde s-o arunce, aşa cum îi ceruse „Giulietta“; ajuns la Berlin, saxofonistul de culoare Jay compune cîntecul „Lady Day“, pentru Karin, nemţoaica pe care o cunoaşte în urma unui mic accident; „Noemi“ – o evreică singură din Tbilisi – se hotărăşte să vadă marea şi pleacă la Soci; în Paris, „Isabelle“, o altă femeie marcată de singurătate, convieţuieşte cu un şoricel; „Kiki Iguazu“ este porecla primită de o argentiniancă de la iubitul ei pictor cu care trăieşte la Paris; „Carol“ este o profesoară lesbiană din Montréal încă nepregătită pentru o nouă relaţie, după moartea iubitei; în Lisabona, Ricardo se îndrăgosteşte de o necunoscută pe care o va reîntîlni la un bordel sub numele „Anaïs“; londoneza „Marisa“ are o aventură în Azore, în timp ce iubitul ei pleacă în India ca să scrie un reportaj...

Am redus la minimum intriga din fiecare povestire, nu atît din politeţe pentru potenţialii cititori ai acestei cărţi cărora n-aş vrea să le stric surprizele lecturii, cît mai ales pentru a evita o anume redundanţă. Cu variaţiile de rigoare, povestirile urmează acelaşi pattern narativ şi au un aer comun care, în ciuda personajelor şi a plasării acţiunii în oraşe şi, mai ales, în culturi diferite, ajung să se suprapună, creînd un efect pe care l-aş numi naratofonic. Mai toate personajele feminine sînt obosite, au trecut sau trec prin aceleaşi despărţiri/dezamăgiri, experimentează infidelitatea bărbaţilor, resimt acelaşi exil sentimental şi împart aceeaşi singurătate vag melancolică, la capătul căreia le aşteaptă blazarea, pentru ca în final să aibă parte de morţi premature şi violente. Între toate aceste singurătăţi şi morţi se întind lungi şi banale consideraţii despre viaţă. Cu vreo trei excepţii, naratorul preferă perspectiva femeii şi, invariabil, discursul indirect liber, fapt care face ca vocile femeilor din acest volum să semene foarte mult. Monologurile, sentimentele, gesturile şi, în cele din urmă, destinele lor sînt, în general, interşanjabile, pentru că femeile din aceste proze au, în primul rînd, o identitate onomastică, sînt mai degrabă nişte fantoşe cu nume străine cărora naratorul le împrumută aceeaşi voce, plimbîndu-le dintr-un oraş în altul. Deşi situaţiile şi contextele variază suficient de mult, psihologia femeilor rămîne nesondată, este explicită sau comună, relaţiile cu bărbaţii n-au profunzime, sînt doar nişte situaţii, iar morţile sînt sugerate sau anunţate laconic în ultima frază pentru un minim echivoc şi un efect cît mai dramatic.

Aşa cum autorul nu creează cu adevărat personaje feminine, ci împrumută nişte voci unor figurine plasate ici-colo prin Europa, oraşele sînt reconstituite exclusiv din simboluri culturale. Bedros Horasangian este un scriitor livresc, cu ticuri textualiste din familia tîrgoviştenilor (una dintre povestiri are două variante de final şi de două ori autorul însuşi apare ca personaj) şi care face paradă de cultură la tot pasul: frazele lui n-au muzicalitate, dar abundă în referinţe muzicale, prozele n-au atmosferă, dar conţin nenumărate trimiteri livreşti, nu sînt nici politice, dar includ neapărat cîteva considerente de natură politică, dialogurile sînt, de fapt, citate şi îi evocă insistent pe Raymond Carver şi pe John Cheever, însă stilul lui nu are nimic din simplitatea, naturaleţea sau austeritatea acestora. Oraşele din prozele lui Bedros Horasangian n-au viaţă, sînt doar nişte spaţii goale ale ficţiunii peste care au fost lipite imagini de pliant turistic însoţite de zeci de informaţii culturale. Dacă Giuseppe este italian, atunci în următoarele pagini scriitorul face în aşa fel încît să apară în text referiri la Marcello Mastroianni, Aldo Moro, Adriana Faranda, Chianti, Il Calcio, Berlusconi, Leopardi, Garibaldi, Murano, Rai Uno, La Stampa, Fiat, Taormina, Verdi etc., nume, branduri şi simboluri culturale care, în afară de faptul că sînt toate italiene, n-au ce căuta împreună într-o proză al cărei personaj se întîmplă să trăiască în Napoli. Iar metoda se repetă în fiecare proză.

Dacă Ricardo e portughez, scriitorul bagă în text Journal de Comerço, Sporting, Porto, Pessoa, Camões, Salazar etc.; Jay e negru, prin urmare, Malcolm X, Martin Luther King, Bronx, Harlem, Charlie Parker etc., Marisa e britanică, deci The Independent, Tate Gallery, Harrods, Lady Di, Tony Blair, Margaret Thatcher etc. Vremea este o altă etichetă culturală lipită peste un nume de oraş: „cerul e plumburiu în Staten Island“, „seara e frig în Canada“, „la Lisabona e soare mult şi plouă rar“, „la Terapia, serile sînt răcoroase“, „la Madrid, serile de vară sînt plăcute“... Din punct de vedere ficţional, comportamental sau psihologic, originea personajelor şi specificitatea culturală a locurilor unde trăiesc nu au consecinţe, sînt doar nişte mărci culturale îngrămădite în fiecare text şi care sfîrşeşc prin a da personajelor o identitate clişeu, iar povestirilor – un fals aer cosmopolit. Adevărate compuneri alcătuite după acelaşi tipic al acumulării de referinţe culturale şi locuri comune, prozele lui Bedros Horasangian sînt pline de înlocuitori ficţionali. Prin numărul excesiv (depăşind, probabil, suta) de nume de scriitori, politicieni, cărţi, filme şi date istorice, proza „Nataşa“, de pildă, arată ca o pagină de Wikipedia despre istoria şi cultura Rusiei.

Într-un volum de proze scurte de dragoste în care protagoniste sînt mai multe femei de pe mapamond, Bedros Horasangian scrie banal despre singurătatea femeii moderne – căreia îi conferă o identitate schematică, ignorînd complexitatea relaţiilor şi expunînd doar stadiile acestora –, ratează misterul şi farmecul exotic al personajelor feminine pe care le deposedează de senzualitate şi erotism, punînd în loc cîte un nume de cîntăreaţă: Billie Holliday, Janis Joplin, Nina Simone, Amalia Rodriguez, Cesária Evora... „Literatura îşi poate permite şi erori“ – spune naratorul la un moment dat –, dar, oare, cîţi înlocuitori îşi permite să conţină o singură povestire?