Romania Culturala

În numărul din 7 mai al revistei România literară, domnul Mircea Mihăies găseste de cuviintă să intervină, aidoma si ca optiune stilistică (atonală), si ca substantă (lipsă), lui Mihail Neamtu, în polemica dintre Paul Gottfried/ Mircea Platon si Vladimir Tismăneanu. Avînd în vedere cît de mult datorează profesional domnii Mihăies si Neamtu dlui Tismăneanu, e normal să intervină în apărarea profesorului din Maryland. Dincolo însă de aceste aspecte care tin de prietenie sau clientelism politic, si asupra cărora nu voi insista, ceea ce rămîne nerezolvat, în ciuda profesionalismului cu care numără dl Mihăies paginile cărtilor profesorului Paul Gottfried, e problema (re)definirii dreptei românesti. De aceea, în loc de inutile polemici brodate pe margini de poze, înjurături si cărti necitite, voi încerca în cele ce urmează să clarific ce înteleg prin dreapta si unde anume gresesc domnii Tismăneanu si Mihăies. Pentru că am observat că dl Mihăies are obiceiul de a nu citi cărtile preopinentilor domniei-sale, voi încerca să-mi desfăsor argumentul pe puncte.
1. Profesorul Gottfried mă citează pentru a spune următoarele: „Tismăneanu e, de asemenea, vizibil supărat pe politicianul ultranationalist român Corneliu Vadim Tudor (...) După cum aflu de la prietenul meu român Mircea Platon, a fost exact cruciada pornită de Tismăneanu si de cercul lui împotriva dreptei traditionale nationaliste (dar nu expansioniste) cea care i-a permis lui Vadim Tudor să iasă din umbra colaborării cu Ceausescu spre a forma o miscare nationalistă agresivă. Războiul dus în România împotriva vechiului centru-dreapta si încercarea de a-l înlocui printr-o clonă a GOP a deschis drumul ascensiunii lui Vadim Tudor ca nationalist român prin excelentă.”
2. În replică, dl Mihăies mă întreabă: „Despre care Tismăneanu vorbiti? Despre apropiatul lui Corneliu Coposu si-al ideologiei sale nu tocmai de stînga? Despre cel pe care, recent, îl defineati drept un „guru al dreptei «populare»”? Despre neîmpăcatul adversar al ideologiilor extremiste? Despre subiectul atîtor atacuri ignare desfăsurate tocmai în revistele lui Vadim Tudor? Sau despre intelectualul a cărui strălucire nu vă lasă să motăiti pe prăfuitele bucoavne interbelice? Pe ce vă bazati cînd deschideti atît de larg baierele dezinformării? Ce probe aveti? Unde si cînd a atacat Vladimir Tismăneanu «dreapta traditională»? La ce personaje, evenimente, formatiuni politice faceti trimitere?”
3. Tot ca replică, dl Tismăneanu îsi republică un articol din 2005 în care arată cît de mult l-a pretuit pe Corneliu Coposu pentru „verticalitatea” si pentru „onestitatea” sa. În viziunea dlui Tismăneanu, liderul tărănist ar fi fost anticomunist din următoarele motive: „Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit si martirizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existential, propria sa detentie de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice si culturale, distrugerea economiei de piată si exploatarea sălbatică a tărănimii, au fost tot atîtea elemente care au sustinut viziunea radical anticomunistă a lui Corneliu Coposu.”
În ceea ce-l priveste pe dl Tismăneanu însusi, mărturiseste că l-a admirat pe Corneliu Coposu, cot la cot cu Alexandru Bîrlădeanu, pentru următoarele motive: „Pentru mine, optiunea lui Corneliu Coposu, pretuită pînă si de veteranul comunist Alexandru Bîrlădeanu în omagiul publicat în urmă cu zece ani pentru ilustrul dispărut, a fost să se mentină consecvent de partea valorilor democratice si pro-occidentale (...) Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, nationalismul liberal).” Desigur că între viziunea politică a dlui Tismăneanu si cea a dlui Coposu existau si diferente: „Evident, puteam să avem dezacorduri, dar pozitiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevărat importante. Cînd m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihăies, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezmintită.”
4. Ajunsi la acest punct, ne vom opri pentru a observa că, pe toată durata acestei polemici, dl Tismăneanu si ciracii domniei-sale nu au spus nicăieri, niciodată, că în 1998, cînd a publicat Fantasmele salvării, dl. Tismăneanu era de stînga, dar că acum e de dreapta. Că s-a răzgîndit. Din contra, ceea ce afirmă dl. Tismăneanu, sustinut de confederatii domniei-sale, e că atunci, ca si acum, a fost un om al dreptei si că pozitiile domniei-sale sunt consecvente cu valorile dreptei pe care pretinde să o reprezinte acum.
5. Dar dacă lucrurile stau asa, atunci să ne uităm, de exemplu, în chiar volumul pe care l-a recenzat profesorul Gottfried, în Fantasmele salvării. În toată această carte, în care Ion Iliescu, Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu, Pavel Corut sau Corneliu Vadim Tudor apar de nenumărate ori, Iuliu Maniu ori Corneliu Coposu nu sunt mentionati niciodată. Cît despre PNTCD, apare o singură dată, lăudat ca un sustinător al „nationalismului civic” sau „nationalismului liberal/luminat” (dau citatele în engleză pentru a nu fi acuzat că „trisez”): „Civic nationalism recognizes individual rights as fundamental for the construction of a liberal order and locates the sovereignty of the people in the defense of individual rights for all members of the political community, regardless of ethnic origin and any other differences (...) This vision allows for nationality to be acquired, and rejects the ’genetic’ definition of ethnic belonging (...) It is not xenophobic and stresses the need for inclusion and tolerance of minorities. Especially in countries with a turbulent history, this trend should be seen as a constructive development.” Mai departe, dl Tismăneanu ne spune că nationalismul liberal recunoaste „the elective dimension of personal identity, and refuses to see the individual as a prisoner of his or her communal belonging. In a certain sense, to the extent that it does not exalt the superiority of the national ideal over any other one, and does not sacralize the nation as the ultimate and indisputable source of human identity, liberal nationalism can be seen as ‚post-nationalism’.”
Asadar, ceea ce laudă dl Tismăneanu la Corneliu Coposu e „nationalismul liberal”. Dar acest „nationalism liberal/luminat/civic” e, de fapt, un „post-nationalism”. Departe de a fi definită de memoria unei origini comune, de o istorie comună, de o limbă comună, de o cultură comună, natiunea civică/liberală/luminată e definită prin faptul că împarte acelasi teritoriu si că apără aceleasi „valori” constitutionale. După cum e usor de observat, acest înteles legalist al natiunii e bazat pe valori abstracte si universale, impuse de elita de guvernămînt maselor recalcitrante. E un mod de a nivela si, ca atare, nu e conservator pentru că nu respectă realitatea locului. Acest tip de nationalism civic-constitutional poate fi considerat de dreapta doar acolo unde legalismul si constitutionalismul sunt parte a culturii nationale. Dar la români nu sunt, si de aceea acest „nationalism civic” nu poate apărea decît ca un import liberal, ca o inginerie socială pentru că îsi propune nu să exprime cultura natională, ci să creeze în mod artificial o cultură natională „civică”. În Germania, acest tip de patriotism constitutional a fost folosit la reeducarea nemtilor după 1945. În SUA, cei care sustin acest înteles al nationalismului sunt stînga democrată si neoconservatorii, care vorbesc de America nu ca de o tară cu un miez etnic anglo-saxon, ci ca de o „tară dedicată unei propozitii”, ca de o tară definită doar prin constitutia ei, fără nici o trimitere la specificul cultural, la traditiile WASP, la realitătile fiecărui stat în parte, care au făcut posibilă această Constitutie, această rînduială.
Mai mult, „nationalismul civic” e o creatie a Revolutiei Franceze si, ca atare, responsabil de războaiele civile si europene pe care le-a adus după sine 1789. Dacă nationalismul etnic poate duce la războaie „tribale”, nationalismul civic poate duce la războaie ideologice, asa cum a fost masacrul tăranilor din La Vendée. Redefinirea natiunii în termeni constitutionali, ideologici în ultimă instantă, atrage după sine epurarea nu etnică, ci politică: a monarhistilor de către republicani, a crestinilor de către atei, a fumătorilor de către nefumători etc. Rămîne, de exemplu, de discutat dacă regimul „national-comunist” de care vorbeste dl Tismăneanu mai tot timpul nu a fost (si) o formă de „nationalism civic” de vreme ce abaterea de la linia partidului, de la socialism, de la „orînduirea socialistă”, aducea după sine acuza de „trădător de tară”. URSS i-a persecutat pe rusi, în anii ’20, pentru a inventa „natiunea sovietică”, o fictiune legală destinată a ajuta la eradicarea natiunii etnice, culturale, religioase, istorice rusesti. Natiunea, sub stăpînire sovietică, era definită constitutional, ideologic. Si ce anume a fost „epopeea natională cinematografică” dacă nu o încercare de a rescrie istoria românilor în termenii unui continuum nu doar etnic, ci mai ales ideologic? Boierii, desi români, erau zugrăviti ca trădători dacă nu împărtăseau valorile eticii si echitătii socialiste medievale, în vreme ce Burebista sau Mircea cel Bătrîn aveau toate virtutile unui secretar de partid apropiat de mase.
6. În contrast cu acest „nationalism civic/liberal/luminat” bun, bun pentru că e „post-nationalism”, dl Vladimir Tismăneanu asază formele de nationalism dăunător. Si una din ele e „nationalismul conservator”, descris astfel: „Conservative nationalism is often associated with Christian democracy and folk traditionalism. Although its proponents formally recognize the importance of individual rights, they tend to exaggerate the role of the past, the influence of the Church, and the nefarious impact of Western mass culture and liberal institutions. In many cases, these groups and parties praise premodern values, especially the agrarian communal bonds, and lambaste the role of financial capital and industry in destroying the pure ethno-religious community. Whether they confess it or not, conservative nationalists have a serious grudge against liberalism, which they portray as soulless, atomistic, and mechanical.” Ca exemplu de conservatori nationalisti, dl Tismăneanu îi dă pe Franjo Tudjman si alte „revivalist, traditionalist, ’third-way’ parties” din România, Ungaria, Slovacia si restul Europei de Est.
O altă formă de nationalism rău e, conform dlui Tismăneanu, „nostalgia etnocentrică” si „nationalismul liturgic” legat în România de „ideologia unor gînditori conservatori-populisti ca poetul romantic din secolul al nouăsprezecelea Mihai Eminescu si filosoful interbelic Nae Ionescu”, si în Polonia de gînditori catolici. Dar dacă dl Tismăneanu denuntă acesti „conservatori populisti”, nu o face fără ajutorul unor marxisti precum Slavoj Zizek sau G. M. Tamas, citati admirativ de nenumărate ori pe parcursul cărtii si considerati adevărate autorităti în privinta „patologiilor” societătilor est-europene. Sigur, asta era pe vremea cînd încă nu ni se cerea în Idei în dialog să luptăm împotriva lui Zizek. Zizek trebuia mai întîi popularizat si folosit împotriva românilor, asa cum a făcut dl Tismăneanu, pentru ca apoi să putem inventa o dreaptă de carton care să fluture, asa cum face dl Tismăneanu si ucenicii săi de teapa unui Mihail Neamtu, stindardul „luptei” împotriva lui Zizek si a „comunismului”.
6. Asadar, ce observăm din aceste fragmente luate chiar din cartea în discutie (as putea continua exercitiul si pe alte cărti ale dlui Tismăneanu)? Că, asa după cum am spus eu si după cum a arătat si profesorul Gottfried în articolul său, dl Tismăneanu favorizează, ca si Habermas, o ideologie liberală axată pe apărarea unei ordini constitutionale clădite pe identificarea ratională si extinderea legislativă a „drepturilor” individuale care nu au nimic de a face cu traditia, invocată de gînditorii conservatori de la Burke la Russell Kirk. Natiunea etnică, istoria, traditia, biserica, familia, morala, toate sunt supuse abstractiunilor iluministe împotriva cărora s-a definit conservatorismul în ultimele două veacuri. Comunitatea istorică e dezmembrată în numele „drepturilor individuale” si caracterului electiv al propriei identităti. Dar caracterul electiv al propriei identităti, odată legiferat, a stat si stă la baza extinderii „statului dădacă” (welfare state) precum si a dezastrului multiculturalist si al corectitudinii politice datorită căruia, de exemplu, dacă dl Mircea Mihăies decide mîine că vrea să devină femeie, mamă, sau mare scriitor, statul român sau suprastatul european are obligatia de a-i respecta si subventiona împlinirea acestei dorinte.
7. Mai mult, PNTCD si Corneliu Coposu sunt lăudati pentru ceea ce ar putea caracteriza orice social-democrat sau stîngist (în engleză, „liberal”, termen de a cărui ambivalentă americano/europeană profită dl Tismăneanu) anticomunist, în vreme ce caracteristicile cu adevărat conservatoare, cum ar fi crestinismul lui Corneliu Coposu – sursă a „radicalismului” sesizat cu profund disconfort de dl Tismăneanu –, traditionalismul ardelean, interesul pentru mica proprietate tărănească amenintată nu doar de stat, ci si de marile corporatii sau de mari proprietari, distributismul, cinstirea eroilor istoriei poporului român, toate sunt trecute sub tăcere sau demonizate sub acuzatia de „paseism”, „nationalism liturgic”, „falocratie”, „populism fascist” etc. Orice „deviatie” conservatoare e stigmatizată de dl Tismăneanu în termeni care aduc aminte de patologizarea inamicului „patriarhal” practicată de Theodor W. Adorno în lucrarea The Authoritarian Personality. Astfel popoarele Estului Europei sunt descrise de dl Tismăneanu ca fiind pline de „patologii”, „obscurantism”, „tribalism”, „nevrotice sentimente de autovictimizare”, „antisemitism”. Ca echivalent american al acestor „patologii” fasciste, dl Tismăneanu mentionează discursul acelor oameni politici americani care militează împotriva lui „Big Government”!
Cît despre „radicalismul” lui Corneliu Coposu si al opozitiei anti-Iliescu, el e concediat de dl Tismăneanu ca fiind: „vindictive and moralizing”, „răzbunător si moralizator”, un „mit al decomunizării” care, adus la îndeplinire, cu eventuale procese ale liderilor comunisti sau cu adoptarea punctului 8 de la Timisoara, ar duce, ne previne dl Tismăneanu, la „renasterea practicilor corupte, maligne si autoritare ale comunismului”. Asadar dl Tismăneanu ne spunea ceea ce spunea si dl Iliescu, ambii considerînd că opozitia, si PNTCD în special, era „răzbunătoare” si, cum altfel, „dictatorială”. Comunistă sau fascistă.
8. Acesta, i-am spus dlui Gottfried si e evident si din această carte, e tipul de discurs care, venit de la persoane cu autoritate profesională si politică precum dl Tismăneanu si multiplicat de ecourile pesterii societătii civile, a intimidat orice încercare a PNTCD de a se defini ca un partid de dreapta conservatoare. Ca atare, tema nationalismului cultural-conservator, sau figura poetului Mihai Eminescu, „demitizat” feroce de presa „elitei”, a rămas pe mîinile unui Funar sau ale unui Vadim Tudor. Care au folosit-o pentru a combate si a distruge PNTCD.
9. În concluzie, nu cred că cineva care a scris aceste lucruri si multe altele care au dat o directie de stînga dezbaterii politice românesti din ultimele două decenii poate apărea acum pentru a sustine că a fost si este de dreapta. Dacă acceptăm ideea patriotismului civic/liberal/luminat, de ce atunci ne-ar păsa de românii din Basarabia, de vreme ce nu împărtăsim aceleasi valori constitutionale cu ei? Dacă originea comună, istoria comună nu contează, atunci ce ne leagă de basarabeni? În 1998, dl Tismăneanu scria, în Fantasmele salvării, că nationalismul civic e bun pentru că „nu arată prea mult interes sentimental trecutului”. În Evenimentul zilei din 6 mai, sub titlul obamaniac de „conservatorismul schimbării” (!), dl Tismăneanu laudă o recentă carte a dlor Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligică pentru faptul că: „Nu am găsit nici un nici un grăunte de paseism romantic în această carte.” Dacă în 1998 dl Tismăneanu era de stînga, atunci, din moment ce astăzi sustine aceleasi idei în acelasi fel, înseamnă că si acum e de stînga. Sau poate că s-a răzgîndit si că încearcă să ne vîndă sub denumirea de „dreapta populară” o dreaptă economică, liberală. Dar asta, asa cum am arătat în cartea A treia fortă, nu e dreapta politică. Dreapta cu filtru a dlui Tismăneanu seamănă prea mult cu neoconservatorimul. Ca atare, e deja fumată.
10. Cît despre întrebarea dlui Mihăies („De ce suntem atît de ticălosi?”), îl las să si-o pună, mereu si mereu, atunci cînd se întîlneste cu prietenii domniei-sale.
P.S. În afară de noi injurii, închei aici sirul interventiilor mele pe această temă. Din punctul meu de vedere, echipa Tismăneanu & Co. instrumentalizează filosofia politică. De aceea, nu poti polemiza cu oameni care nu caută adevărul, ci puterea, si care, ca atare, modifică în permanentă întelesul cuvintelor.

COMISARUL TISMĂNEANU SE ÎNTOARCE

Profesorul Paul Gottfried, reputat istoric si gînditor conservator american, autor de cărti despre conservatorii romantici germani, despre multiculturalism, despre statul dădacă, despre Carl Schmitt, despre istoria conservatorismului american, a scris un articol în care, pornind de la cartea Fantasmele salvării, a dlui Vladimir Tismăneanu, arăta că dl Tismăneanu e un om de stînga, o stîngă habermasiană, preocupată de reeducarea est-europenilor după modelul reeducării postbelice a germanilor. Profesorul Gottfried sugera si că, fără natiune, nu e posibilă o viguroasă democratie participativă. Or, tocmai natiunea e principala victimă a ideologiei îmbrătisate de dl Tismăneanu, ideologie care distruge natiunea de dragul unei „societăti civile” preocupate cu persecutia sau cel putin cu deconstructia majoritătii în numele minoritătilor reale sau închipuite si cu distrugerea elitelor, criteriilor si modurilor de viată organic-istorice în numele unor egalităti în „drepturi” artificiale si a pseudo-elitelor birocratic-activiste.
            M-as fi asteptat ca articolul profesorului Gottfried să-i aducă profesorului Tismăneanu satisfactia dezbaterii cu un egal. În definitiv, dl Tismăneanu a refuzat de multe ori dialogul sau polemica pe motiv că preopinentii erau sub demnitatea domniei-sale, că nu au doctorat, că nu sînt profesori, si că nu au publicat la edituri de prestigiu. Acum deci, cu ocazia articolului profesorului Gottfried, era timpul ca profesorul Tismăneanu să sesizeze ocazia si să strălucească doctrinar. De aceea, mare mi-a fost dezamăgirea cînd profesorul Tismăneanu, în loc să se adreseze chestiunilor ridicate de un egal al domniei-sale, a ales să polemizeze cu un blogger care a semnalat articolul, cu un student care a înjurat pe forumul blogului, si cu mine care, cum nu obosesc să mi-o amintească ciracii dlui Tismăneanu, nu am nici măcar doctoratul si ar trebui să tac (asta pe lîngă numeroasele acuzatii grobiene pentru care nu îl fac răspunzător pe dl Tismăneanu).
Din păcate, nefiind ventriloc, nu pot să tac răspunzînd în acelasi timp întrebărilor pe care mi le adresează dl Tismăneanu si la care îmi cere, imperativ, răspuns. Dar voi încerca să împac si capra si varza dacă profesorul Tismăneanu acceptă următorul tîrg. Promit să tac după ce îi răspund sincer la întrebări dacă si domnia-sa îmi răspunde sincer la o întrebare care mă frămîntă.
            Asadar, chestiunile pe care le ridică dl Tismăneanu sînt următoarele:
            1. Mă acuză de ipocrizie arătînd că, desi scriu împotriva neoconservatorilor români, am tradus si publicat în revista „Rost” un text despre Tragedia multiculturalismului semnat de Irving Kristol.
            Da, e adevărat că Mihail Neamtu si Claudiu Tîrziu mi-au cerut permisiunea de a publica, pe website-ul neoconservator „Antiteze”, respectiv în revista „Rost”, acel text si altele. Textul respectiv provenea dintr-o serie de traduceri pe care le-am făcut, prin 2001, pentru revista „Convorbiri literare” încercînd, într-o vreme cînd nu vorbea mai nimeni despre miscarea conservatoare americană, să legitimez cu ajutorul ei o eventuală miscare conservatoare în România. În anii ’90, profesorul Vladimir Tismăneanu si o mare parte a „dreptei” românesti de astăzi ne-au dat de înteles că a fi occidental înseamnă a fi de stînga, a fi multiculturalist, corect politic, social-democrat, Soros-ian etc. Dreapta conservatoare era socotită atavică, reactionară, antisemită si era asociată abuziv extremismului lui Corneliu Vadim Tudor. Dl Zigu Ornea înfiera, săptămînă de săptămînă, în revistele „România literară”, „Dilema”si pe unde mai apuca, dreapta românească interbelică. Fără nuante, ni se dădea de înteles că, abia iesiti din comunismul real, trebuie să ne denazificăm de urgentă pentru a intra în comunismul adevărat. De aceea, atunci cînd mi s-a oferit oportunitatea, am tradus din conservatorii anglo-saxoni, din Kristol, dar si din William Schlamm, William F. Buckley, Clinton Rossiter, Peter Viereck sau T.S. Eliot. Traducerile respective erau menite a reprezenta o mostră din gîndirea conservatoare americană, de toate nuantele, evrei, catolici, protestanti, conservatori si neoconservatori. Scopul publicării acelor traduceri era de a arăta că dreapta e legitimă. Din păcate, din momentul în care a devenit legitimă, dreapta a atras, conform principului „la plăcinte înainte, la război înapoi”, multi oportunisti, oameni care nu ar sacrifica nici măcar un suspin pentru ideile si realitătile de pe urma cărora vor să trăiască.
            2. În al doilea rînd, dl Tismăneanu pare a crede, împreună cu ciracul său Mihail Neamtu, că vreau o „dictatură teocratică”, că sînt nazist „Blut und Boden”, si că mă exprim periculos de „ambiguu” atunci cînd spun, într-un interviu din revista de cultură religioasă „Tabor”, că drumul României trebuie să fie de la letargie la liturghie. Îl asigur pe dl Tismăneanu – pe dl Neamtu nu îl pot asigura de nimic, se învîrte prea repede – că nu are de ce să se teamă, multi dorm si în timpul liturghiei. De aceea nu vreau o dictatură teocratică în care oamenii ar fi încolonati si dusi la liturghie cu sila. Acest lucru e străin de duhul Ortodoxiei. Ceea ce vreau însă e o recentrare a realitătii – politice, economice, sociale, educationale – românesti pe persoană. Consider, tocmai pentru că nu am uitat tragediile secolelor XIX-XX (comunism, nazism, două războaie mondiale, colonizare/decolonizare/recolonizare), că doar recunoasterea realitătii persoanei ne poate feri de tiranii ideologice care ar aseza ca „bine suprem” fie clasa, fie rasa, fie imperiul, fie „piata”. Consider că antropologia crestină nu trebuie înlocuită cu antropologia lui homo oeconomicus sau cu orice altă întelegere reductionistă a realitătii umane. De aceea, cred eu, crestinismul nu trebuie să fie prezent în Europa doar ca traditie culturală, ci ca realitate liturgică vie, ca afirmare a prezentei lui Dumnezeu, a Persoanei lui Iisus Care vine cu Trupul Său la Sf. Liturghie, a naturii noastre creaturale si a sensului istoriei ca răstimp al mîntuirii. Mi se pare că, în afara acestei întelegeri a istoriei, cădem în încercări facile de a mesteri o utopie, de a făuri, cu ajutorul ideologiilor, raiul pe pămînt. Singura stavilă împotriva acestei tentatii eshatologice e crestinismul. Nu crestinismul-cultural, ci crestinismul- liturghie, nu memoria, ci prezenta realizată prin închinarea înaintea Dumnezeului celui viu. Istoria ca prezentă a lui Dumnezeu. De aceea, nu pot accepta ca Liturghia să fie răstălmăcită de dragul politicii, asa cum ar fi vrut „societatea civilă” în „cazul Corneanu”. A face ceea ce ar fi vrut societatea civilă ar însemna instrumentalizarea politică a liturghiei, ar deschide drumul fie statului-biserică, fie bisericii-stat. Nu toate lucrurile care sînt în lume pot fi tratate ca si cum ar fi din lume. Dl Tismăneanu tratează pe oricine recunoaste si trăieste acest lucru drept „febricitant”. E dreptul domniei-sale. Dar e si dreptul meu să consider că a defini „dreapta” în absenta traditiei nu ca memorie, ci ca prezentă în sens crestin înseamnă de fapt a fi de stînga. Diferenta dintre cele două sensuri ale traditiei este diferenta dintre o mumie si sfintele moaste, dintre cei pe care-i comemorăm de Ziua eroilor si cei pe care-i pomenim la fiecare Sf. Liturghie.
            3. Dl Tismăneanu îmi cere să denunt clar si să mă disociez fără echivoc de afirmatiile lui Ilie Catrinoiu. Ieftinul sicofant Neamtu face legătura între dl Adrian Costea, site-ul lui Ilie Catrinoiu, Mircea Platon, Ovidiu Hurduzeu, ortodoxie si asasinii lui Stelescu. După cum am mai spus, despre asasinii lui Stelescu sînt convins că „febricitantul” dl Neamtu stie mai multe, ca unul care si-a petrecut tineretile scriind articole legionare. După care a devenit de stînga. După care a devenit de dreapta. După care cine stie – poate dl Tismăneanu ? – ce va mai deveni.
            Am spus în cartea A treia fortă – pe care stiu că dl Tismăneanu a citit-o –, si am spus si în lansările de carte pe care le-am avut la Timisoara sau Costanta: nu gust nici antisemitismul si nici teoria conspiratiei. Nu sînt nici rasist sau white suprematist, asa cum e Revillo P. Oliver, unul din autorii mentionati apreciativ de dl Mihail Neamtu în Idei în dialog (probabil că, iarăsi, Neamtu a citat fără a citi, motiv pentru care l-as ruga pe dl Tismăneanu să-i verifice atent referatele si referintele de acum încolo). Am vorbit împotriva antisemitismului, am scris împotriva nazismului, am fost atacat de autori neolegionari pentru modul în care înteleg Miscarea Legionară. Nu am folosit injurii antisemite. Nu cred în legitimitatea crestină, politică, antropologică etc. a rasismului.
Ceea ce i-am reprosat si îi reprosez eu dlui Tismăneanu nu are legătură cu rasa, clasa casa sau masa domniei-sale. Are legătură cu politica domniei-sale. De aceea nu înteleg de ce îl tot aduce în discutie dl Tismăneanu pe profesorul Moshe Idel. M-am întîlnit cu profesorul Moshe Idel o singură dată, la o conferintă. Îl admiram pe profesorul Moshe Idel din scris. Întîlnindu-l, mi-am dat seama că, pe lîngă eruditie, profesorul Moshe Idel e un om modest, cu umor, de mare caracter. Un adevărat mensch. Dar prezenta publicistică a dlui Tismăneanu nu mi-a lăsat niciodată această impresie. Asa că nu i-as spune profesorului Moshe Idel, după cum nu i-am spus nici profesorului Vladimir Tismăneanu, după cum nu i-as spune nici profesorului Gottfried nici o măgărie antisemită. Dar nu pentru că se încruntă dl Tismăneanu la mine. Ci pentru că nu mă interesează antisemitismul. Ceea ce mă interesează e că dl profesor Tismăneanu, un om de stînga, pretinde că e de dreapta si încearcă să redefinească dreapta românească în acord cu valorile stîngii. Asta e tot. Mă cert sau mă împac cu dnii Gottfried sau Tismăneanu avînd în vedere nu rasa domniilor-lor, sau religia, ci sinceritatea angajamentului politic.
                                                            *
            Si acum, că mi-am clarificat pozitia, îi pun si eu dlui Tismăneanu o singură întrebare. Domnia-sa deplînge astăzi „înmultirea mitocanilor piosi”, a „focarelor de infectie” si a „putreziciunii”. Tatăl domniei-sale a fost preocupat în anii ‘50 de lichidarea „banditilor mistici”, a „putrefactiei burgheze” si a „năpîrcilor veninoase”. Dl Tismăneanu nu e răspunzător pentru ce a făcut tatăl domniei-sale. Dar se face vinovat de folosirea aceleiasi retorici. Ieri de stînga, azi de „dreapta”, două generatii de Tismăneni au folosit această retorică pentru a pune lăcata pe constiinta românească. Deci întrebarea mea e: pînă cînd?