Trebuie să încep prin a recunoaste că nu sînt si nici nu am fost vreodată discipol al lui Constantin Noica, dar l-am cunoscut pe filozof si sînt în măsură să dau cîteva lămuriri despre geneza în scrisul său a acestui termen oarecum socant: lăutărism, cu atît mai mult cu cît editura Humanitas tocmai a adunat cîteva texte ale acestuia punîndu-le sub un atare titlu: Despre lăutărism. Patosul cu care este scris îndeosebi primul text din această carte, principalul, cel dedicat lui Dimitrie Cantemir, lasă de înteles că nu avem de-a face cu o simplă evocare aniversară a învătatului domn, ci la baza respectivului demers stă o întîmplare personală care antrena prestigiul, poate chiar demnitatea autorului. E o rană a orgoliului său, insuficient cicatrizată, sub presiunea suferintei căreia Noica răspunde, fie si doar aluziv, unor acuzatii cu atît mai grave cu cît veneau din partea unor prieteni, iar cel vizat de lăutărism cultural nu era atît printul din trecut cît chiar scriitorul de azi, adică tocmai el. Fiindcă autorul adună în sprijinul celor acuzati de lăutărism exemple dintre cele mai faimoase, nu doar Dimitrie Cantemir, ci si Ion Heliade Rădulescu, Hasdeu, Iorga, Pîrvan, Enescu, Coandă, Blaga, Călinescu, Moisil, Stefan Lupascu si – ca o culme – „acest unic Mircea Eliade“, cu totii acestia, alături de unii din alte spatii culturale, refuzînd o specializare îngustă, fiind mai degrabă spirite enciclopedice, universale; iar pe de altă parte el îi denuntă pe adversarii proclamatei universalităti citînd trei cazuri cu adevărat frapante: Emil Cioran, Al. Dragomir si Al. Elian.
Felul în care Constantin Noica se referă la cei trei prezumtivi adversari ai săi este unul, să nu zic lăutăresc, ci oarecum rapsodic, mitizîndu-le personalitatea în tuse groase. În cazul lui Al. Dragomir, ins cu studii si la Freiburg, sub oarecarea îndrumare a lui Martin Heidegger, care i-ar fi făcut onoarea să-si amintească de el, cîndva tîrziu, după ce acesta revenise în tară, avem de-a face mai degrabă cu o legendă pioasă cîtă vreme valoarea unei personalităti o dă eventuala sa operă, opera înfăptuită si nimic altceva, fie si dacă luăm în calcul mai mult decît scrisul propriu-zis. Presupusa pregătire universitară a celui care studiase filozofia în Germania, mai apoi faptul că el îsi reprimase orice pornire creatoare – vor fi fost resimtite de Constantin Noica ca tot atîtea virtuale atacuri la adresa prestigiului a ceea ce întreprindea el. Să fii atît de bine pregătit pentru filozofie, cum presupune Noica despre prietenul său, si totusi să nu faci nimic pentru a-ti releva personalitatea va fi fost ca o continuă mustrare pentru cel aflat într-un perpetuu activism creator.
Cît despre Emil Cioran, acestuia îi este recunoscută reputatia de care se bucurau în Franta scrierile sale, dar cu oarecare siretenie le este indirect contrapusă incomoda Schimbarea la fată a României, poate ultima carte de care ar fi vrut atunci autorul ei să îi fie adus aminte, ba încă si cu cele mai mari elogii, mai legîndu-l astfel încă o dată de patria originară, nu demult repugnată. Celui care i se adresase cu atîta patetism descriindu-si repudierea patriei si a limbii materne îi este pusă în fată scrierea lui legată tocmai de acea patrie si de acea limbă maternă. E o subtilă, insinuată polemică subterană. Sub atîtea elogii si recunoasteri, se ascunde răzbunarea împotriva colegului de generatie care privise cu ironie scrierea de mare succes a autorului român, Rostirea filozofică românească, titlul si întregul demers al cărtii încălcînd fundamentala universalitare a gîndului care atunci cînd este cu adevărat abstract nu are cum fi nici românesc si nici... paraguaian! Cartea în cauză îsi are performantele ei, dacă nu de profunzime, atunci de frumusete a cuvintelor ce o alcătuiesc. E în totul o broderie verbală de o rară noblete a spiritului, iar succesul în epocă va fi fost dat mai degrabă de calitătile ei literare si mai putin de presupusa filozofie continută. Emil Cioran, transfug din cuprinderea limbii române, nu avea cum să se simtă bine în preajma respectivei cărti care elogia tocmai acel idiom lingvistic abandonat de el, si nici „prietenul său de departe“, Constantin Noica, lîngă exemplul de împlinire al celui din Paris. Fie si dacă politetea lor camaraderească salva aparentele.
Cu cel de-al treilea exemplu, acela al lui Al. Elian, specialistul în bizantinologie, ne apropiem de nucleul a ceea ce a provocat indignarea filozofului si l-a determinat să scrie un text atît de amplu pentru a-si pleda cauza, fie si dacă a făcut-o cu precautia de a nu-si trăda prea mult implicarea personală în dispută. Ceea ce caracterizează prezentarea acestui al treilea exemplu de antilăutărism este violenta, o violentă abia mascată în formule de civilitate, încît putem presupune că tocmai aici Noica avea de plătit o polită, cum se spune. Fiindcă despre acest al treilea interlocutor al său, autorul textului spune transant că avea doar un nume, nu si o operă: „... cineva al cărui nume măcar e cunoscut, dar a cărui operă e inexistentă...“. Sigur, mai apoi i se concede, în stilul exaltat, specific lui Noica, faptul că ar fi cel mai învătat bizantinolog român, cunoscut si în străinătate, dar numai prin discutii. Spun: stil specific, pentru că asa operează filozoful nostru, de predilectie numai cu formula: cel mai, iar acest mod nu este fără legătură cu structura personalitătii sale, cum vom vedea mai la urmă. Ce ar fi putut fi mai dur în caracterizarea acestui adversar al stilului pe care Noica îl apără decît să-l denunte că, după ce că nu are o operă, Al. Elian practică o critică distrugătoare la adresa operelor altora, elaborînd referate cu privire la cărtile propuse de autorii lor unor edituri spre publicare. Iar aici textul nu ezită si filozoful se indică pe sine însusi drept victimă a unui atare referat. Si pentru ca sarcasmul său să atingă culmea indignării, Noica mai face un pas si propune publicarea în volum a respectivelor referate ca să aibă astfel si Al. Elian o operă. Pentru a sti mai exact ce a mobilizat atîta spirit polemic, este necesară o arheologie a elaborării textului, o identificare a relatiei dintre filozof si prietenul său, recunoscut bizantinolog.
În comunism, oficialitătile tării, foarte grijulii cu mîndria noastră de a fi români, si în aceasta ele se apropiau de atitudinea nationalistă a lui Constantin Noica, fie si dacă doar printr-o caricatură de sentiment patriotic, erau atente la aniversări si comemorări, îndeosebi atunci cînd acestea erau puse sub girul prestigios al unei institutii precum UNESCO, si în virtutea acestui fapt dădeau ordin ca publicatiile culturale să consemneze în paginile lor, cît mai adecvat, respectivele evenimente. Asa se face că o publicatie anuală a Uniunii scriitorilor a întreprins demersuri ca să obtină colaborări cu privire la două personalităti ale culturii nationale: Dosoftei si Dimitrie Cantemir, întîmplîndu-se ca atunci acestea să fie omagiate oficial, puse sub autoritatea acelei institutii mondiale. Învătatul Virgil Cîndea, căruia i-a fost solicitat un text în acest sens, s-a derobat de îndată si a indicat ca fiind mai în măsură să facă fată pentru Dosoftei – Al. Elian, iar pentru Dimitrie Cantemir – Constantin Noica.
Mefient, înainte de a accepta propunerea de colaborare, filozoful vru să afle cine mai fusese solicitat să scrie pentru respectiva publicatie, iar cînd i-a fost spus numele lui Al. Elian a izbucnit furtunos, chiar îngrozit, spunînd că bizantinologul îl va face praf pe învătatul domnitor pentru că asa obisnuieste acesta să ne critice pe noi, românii, pentru neseriozitate, pentru lăutărism, pentru că nu facem nimic temeinic, ci întotdeauna abordăm lucrurile cu superficialitate, după ureche, întocmai tiganilor muzicanti care nu cunosc notele muzicale si se multumesc să cînte după ureche. S-a mai linistit de îndată ce i s-a explicat că numai el urma să scrie despre Dimitrie Cantemir, pe cînd lui Al. Elian i se ceruse să scrie despre Dosoftei, pentru că acesta descoperise o întreagă operă poetică a mitropolitului, pe teme laice, care se alătura astfel, datorită lui, faimoasei Psaltiri în versuri.
Cei doi au onorat la timp comenzile care le fuseseră adresate, scriind fiecare cam cîte două pagini de manuscris, textul lui Constantin Noica cuprindea consideratiile, ce se regăsesc si în editia de azi de la Humanitas, cu privire la stilul domnitorului, după model latin, stil care utiliza fraze cu verbul la sfîrsit, dînd si acel nostim exemplu parodic, cu posmagii muiati. Însă în anul respectiv publicatia în care ar fi trebuit să apară cele două prestigioase texte a fost oprită de la tipar, în ultimul moment. Prozatorul Al. Ivasiuc, pe atunci secretar al Uniunii scriitorilor, decisese astfel după ce, vigilente, organele de supraveghere i-au pus în fată o listă pe două coloane, pe una erau evrei care lipseau din paginile publicatiei proiectate, iar pe cealaltă, ca fiind prezenti, erau numele unor fosti detinuti politici. Explicatia, întemeiată, cum că întîii lipseau nu pentru că erau evrei, ci pentru că fuseseră stalinisti, iar pentru cei din a doua categorie a fost solicitată clementa prozatorului întrucît el însusi făcea parte din respectiva categorie – acea explicatie a fost respinsă. Cenzorul era de neclintit! Astăzi mă gîndesc că intransigenta lui ne-a salvat atunci din cine-stie-ce belea în care am fi căzut dacă publicatia ar fi fost tipărită.
În această situatie, articolele au fost restituite celor doi autori, iar ei deloc descurajati de acest prim esec de publicare, au reluat scrierile amplificîndu-si fiecare textul propriu în speranta unei viitoare ocazii de a si-l publica. Dintre cei doi, doar Al. Elian a supravietuit comunismului, bucurîndu-se în putinii ani pe care i-a mai trăit după 1989 de recunoastere publică, a primit titlul de membru al academiei, iar televiziunea natională a difuzat un amplu interviu cu el, în două părti, elogiindu-i activitatea. În aceste noi conditii de ridicare în demnitate socială, am avut ocazia să îi fac o vizită. Si-a amintit cu emotie de mai vechea tentativă legată de Dosoftei, si mai apoi cuprins de tristete mi-a povestit că, la un moment dat, Institutul de istorie literară din Bucuresti, pe vremea cînd la cîrma lui se afla Zoe Dumitrescu-Busulenga, hotărît să scoată o istorie stiintifică a literaturii române, i-a încredintat lui misiunea de a redacta capitolul despre Dosoftei. Constiincios cum era, pornind de la acel rudiment de articol, a redactat un text de peste saizeci de pagini si l-a pus la dispozitia celor care i-l solicitaseră. Dar nici de această dată nu a fost mai norocos, fiindcă proiectata istorie a literaturii române nu a mai fost făcută, iar cei de la institut nu i-au restituit studiul pretextînd că l-au pierdut. Neputincios în a reface textul, îmi povestea disperat despre acest bănuit rapt din lumea academică de la noi.
Constantin Noica nu a avut norocul să trăiască si în anii post-comunismului cînd dacă ar mai fi fost în viată s-ar fi bucurat de alte mari recunoasteri publice, atît de meritate. Ar fi fost si el, mai mult ca sigur, primit în rîndul nemuritorilor, al academicienilor. Cît despre articolul său consacrat aniversării lui Dimitrie Cantemir, nici el nu a renuntat la text, ci a lucrat asupra lui amplificîndu-l, însă nu pentru a oferi un plus de informatii despre print, ci îndeosebi pentru a duce la capăt harta sa cu Al. Elian, despre care nu fusese deloc vorba în acea primă variantă, ci doar în convorbirile dintre noi. Mai apoi întregul text, completat cu traducerea sa în limba engleză, a si fost publicat de centrala din Bucuresti a organizatiei UNESCO. Întrebarea care se pune este cea privitoare la referatul editorial care l-a supărat atît de tare pe filozof. Iată detaliile imprudentei stiintifice comise de Noica, pe care a sanctionat-o bizantinologul.
După iesirea din închisoare, în conformitate cu pregătirea sa universitară, Constantin Noica a fost angajat să lucreze la un institut de cercetări în domeniul logicii, subordonat academiei si condus de profesorul Athanase Joja, reputat aristotelician. Erau, si unul si celălalt, niste sudici, plini de evlavie pentru Grecia, într-un fel niste urmasi ai fanariotilor, iar dacă, spre deosebire de Noica, Athanase Joja era comunist, om de stînga cu toată convingerea, mai erau însă si din punct de vedere ideologic legati fie si doar indirect. Profesorul avea un frate, pe arhitectul Constantin Joja, care avusese în tinerete o orientare politică similară aceleia a lui Noica si în consecintă fusese si el condamnat la închisoare de comunisti, întocmai cum avea să i se întîmple din aceleasi motive si filozofului.
Sub influenta, asadar, a lui Athanase Joja si probabil ca o obligatie de serviciu, prin îndeplinirea căreia îsi justifica remuneratia lunară, Constantin Noica a început să traducă în româneste comentatorii lui Aristotel, publicînd în anul 1968: Porfir, Dexip, Ammonius, Comentarii la Categoriile lui Aristotel, însotite de textul comentat; iar în anul 1971: Ammonius, Stephanus, Comentarii la tratatul Despre interpretare al lui Aristotel, însotite de textul comentat. Ambele editii beneficiază din partea lui Noica nu doar de traducerea textelor propriu-zise, inclusiv a textelor lui Aristotel la care se referă comentatorii, ci si de prefete, note si comentarii moderne. Dar filozoful nu se resemnează la a continua pe această linie, editia de referintă a respectivelor texte cuprinzînd destule volume, încît ar fi avut ce face ani îndelungati!, ci el trece la un proiect mult mai ambitios: editarea comentariilor lui Teofil Corydaleu, în principal după manuscrisele aflate în tara noastră, la biblioteca academiei si la cea din Iasi.
Teofil Corydaleu (1574-1646), născut într-o suburbie a Atenei de la numele căreia îsi ia propriul nume, se presupune că si-a început studiile acolo dar le-a continuat în Italia o vreme chiar în Roma, la Colegiul „De propaganda fide”. A trecut apoi în Venetia ca profesor, dar renuntă deocamdată la cariera didactică si pleacă la Padova să-si continue studiile si acolo îsi obtine titlul de doctor în filozofie si în medicină. Se reîntoarce apoi la Atena unde, după opinia biografilor săi, el este cel care reînvie studiul academic al filozofiei, după ce acesta fusese interzis de împăratul Iustinian în anul 529, deci după aproximativ un mileniu. Nu rămîne însă prea mult aici si rătăceste o vreme prin orase de provincie ajungînd pînă la urmă la Constantinopole pentru a preda filozofia în Fanar, cartierul grecesc al acestuia. Călătoreste mereu, intră într-o mănăstire, se reîntoarce la Constantinopole unde preia conducerea academiei din Fanar, dar nu rămîne pentru mult timp, ci călătoreste iarăsi, încearcă fără succes să obtină conducerea scolii comunitătii grecesti din Venetia. Este apropiat de patriarhul Cyril Loukaris, prieten si protector al său, într-o perioadă în care biserica ortodoxă are de făcut fată asalturilor prozelite si ale catolicilor, si ale reformatilor. La insistentele acestuia revine la conducerea scolii din Fanar, este coplesit cu onoruri si cu demnităti, dar cînd patriarhul este asasinat, el însusi trebuie să se ascundă, iar mai apoi, cînd persecutiile par să se fi sfîrsit, încă mai are parte de un teribil atac, în care nu doar el, ci filozofia însăsi este spulberată în numele credintei în Dumnezeu. Reuseste să scape fugind si ascunzîndu-se iarăsi, apoi revine în vremuri mai favorabile, intervine în mari dispute teologice, primeste demnităti eclesiastice, este apoi revocat si se reîntoarce în Atena lui pentru a-si redeschide învătămîntul propriu de filozofie aristotelică. Unii dintre elevii săi vor ajunge nu doar să viziteze tările române, ci unul dintre ei chiar va preda filozofia la Bucuresti. Altui elev al său, aflat si acesta tot în Bucuresti, îi scrie una dintre ultimele scrisori păstrate pînă azi, în care îsi exprimă regretul că din cauza vîrstei nu poate răspunde invitatiei de a vizita tările române. Dar dacă el în persoană nu a ajuns pe meleagurile noastre, în schimb învătătura sa filozofică a fost predată în academiile domnesti din Bucuresti si din Iasi, unde învătămîntul era în greceste, si lucrări ale sale au rămas în copii manuscrise în bibliotecile mari din cele două orase.
Tocmai despre acest Teofil Corydaleu, în anul 1948, într-o ultimă zare de lumină, în imediata preajmă a beznei comuniste, se tipărea la Bucuresti în limba franceză amplul si savantul studiu al lui Cleobul Tsourkas Le débuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les Balkans, La vie et l’oeuvre de Théophile Corydalée (1563-1646) (sic!). În fapt avem de-a face cu teza de doctorat sustinută de acesta la Universitatea din Bucuresti. Bazat pe o amplă documentare, studiul face mereu referire la copiile manuscrise ale filozofului elen aflate în cele două mari biblioteci din tara noastră, din Bucuresti si din Iasi, chiar reproduce, în planse afară din text, pagini din acestea, ba si unele foi de titlu din cărtile tipărite ale aceluiasi.
Cu acest autor savant, ajuns între timp profesor la Universitatea din Salonic, Constantin Noica, cerîndu-i un studiu introductiv, porneste la drum să editeze stiintific manuscrisele care cuprind comentariile lui Corydaleu la operele lui Aristotel. Tipăreste astfel un prim volum dintr-o anuntată serie Oeuvres philosophiques ale lui Teofil Corydaleu, asadar în greacă si în franceză, si anume o Introduction ŕ la logique, avînd pe pagina de titlu precizările: Texte grec établi par Athanase Papadopoulos, précédé par une étude de Cléobule Tsourkas, traduit et présenté par Constantin Noica, Bucarest, 1970. În prefata cu care deschide cartea, filozoful mărturiseste că s-a consultat cu Al. Elian si îi exprimă acestuia gentile multumiri: „Nous avons largement profité des conseils et suggestions que le byzantiniste roumain, Pr. Alexandre Elian, a eu la bonté de nous offrir“. Doi, trei ani mai tîrziu, pe copertă avem indicat anul 1972, iar pe pagina de titlu 1973, este publicat un al doilea tom din aceste opere filozofice, cu o echipă editorială schimbată, si anume Commentaires ŕ la Métaphysique, Introduction et traduction de Constantin Noica, Texte établi par T. Iliopoulos. Si de această dată filozoful nu omite exprimarea recunostintei fată de bizantinolog: „... l’éminent byzantiniste roumain M. Alexandre Elian, professeur ŕ l’Institut Théologique de Bucarest, a eu la bienveillance de revoir le texte grec...“ Cuvintele acestea, cu toată eleganta formulărilor, nu prea pot ascunde ruina în care căzuse editia operelor celui considerat de multi drept ultimul mare comentator al lui Aristotel, fiindcă traducerea paralelă din greacă în franceză, contributia propriu-zisă a lui Constantin Noica, avansează numai pînă la pagina 135, iar mai departe, pînă în final, la pagina 326, nu mai avem decît versiunea originală, în greacă, semn că filozoful renuntase de bună voie sau fusese nevoit să renunte la a avea o contributie a sa la editarea lui Corydaleu, după copiile manuscris aflate la noi în tară. Iar alte volume, din seria de opere anuntată, nu au mai apărut, de atunci pînă azi manuscrisele lui Corydaleu rămînînd ascunse în bezna nestiintei de carte grecească de la noi.
Cum propunerea sarcastică făcută de Noica de a fi editate referatele editoriale ale lui Al. Elian pentru a avea si el o operă – din cîte stiu nu a fost dusă la împlinire – , nu putem cunoaste ce a scris de fapt acesta atunci încît a întrerupt realizarea măretului proiect al filozofului, putem face doar supozitii între exprimarea politicoasă din prefata în limba franceză si furia abia stăpînită din textul despre Dimitrie Cantemir, acesta simplu pretext pentru ca filozoful să-si regleze conturile cu mai mult sau mai putin ipoteticii săi detractori, dar în primul rînd cu bizantinologul care i-a stat în cale. De ce va fi fost oare filozoful atît de afectat de renuntarea la proiectul său? Fiindcă oricum va fi fost acel referat, el punea în cauză doar competenta lui Noica în domeniul limbii eline moderne, postbizantine. Putem bănui că de fapt Noica, sudicul, prin descendentă originar din sudul Dunării, era legat de o afectivitate, mascată însă profundă, fată de lumea fanariotă. Cînd s-a pus problema demolării criminale a ruinelor mănăstirii Văcăresti, el s-a agitat teribil încercînd să convingă în dreapta si stînga că acolo ar trebui să fie o academie de studii, un sediu suprem al unei presupuse intelectualităti dîmbovitene. Dovedea astfel că pentru el secolul fanariot, cel mai întunecat veac din istoria multimilenară a locuitorilor de pe aceste meleaguri – au spus istoricii, nu era decît relatia prin texte ca cele ale lui Corydaleu cu Grecia eternă. Ignora faptul că atunci, cu fanariotii, s-a încercat, fie si numai în spirit, să fim făcuti cu totii greci. Si mai ignora un fapt, că atunci cînd în semn de protest pentru secularizarea averilor mănăstiresti decretată de Cuza Vodă, inclusiv a mosiilor închinate, călugării de la Văcăresti, părăsind cu mînie lăcasul sfînt si tara, au azvîrlit în urma lor un greu blestem asupra neamului nostru.
Cît despre Al. Elian, acesta nu doar că era pînă într-atît de familiar cu limba elină încît cînd scria nimerea cu greu caracterele latine, iar pagina sa de manuscris în limba română era împestritată cu caractere grecesti, dar avea o mare severitate cu sine însusi înainte de a fi sever cu altii. Se spune că un slavist de renume făcuse în ani de zile un catalog ce ambitiona să fie exhaustiv al manuscriselor în slavonă din biblioteca academiei, Tudor Vianu, pe atunci director al respectivei institutii si în această calitate responsabil cu aprobarea tipăririi catalogului, a hotărît să fie dat spre referat lui Al. Elian, iar acesta, desi nu era specialitatea sa, găsi un număr considerabil de erori.
Dar, fiindcă în această polemică a fost vorba de comentariile la operele lui Aristotel, trebuie spus că au trecut si altii prin paginile respective, mă refer la marea editie apărută sub egida academiei din Berlin. Le va fi consultat Athanase Joja, Dan Bădărău, care si-au avut în Stagirit obiectul predilect al preocupărilor filozofice. Si a mai trecut pe acolo Aram M. Frenkian, eminentul specialist în gîndirea antică. A răsfoit tomurile academice, a observat unele greseli, drept pentru care a elaborat o erată. Cît sînt specialistii germani de mîndri de perfectiunea stiintei lor, nu s-au simtit deloc jigniti sau acuzati de lăutărism, ci au publicat în periodicul Philologus, Zeitschrift für das klassische Altertum, Band 108, Heft 3 / 4, S.301-303, trei pagini sub titlul: Emendationem zu den „Commentaria in Aristotelem graeca“. Numai trei pagini, de corectură, conjecturi si ipoteze, însă dense de atîta eruditie. E o demnitate si în munca aceasta filologică!
Încă de pe cînd era doar un asistent universitar la Cernăuti, Aram M. Frenkian îsi tipărea contributiile stiintifice, uneori chiar în acel oras, în limba franceză si probabil pe cheltuială proprie, le trimitea apoi la marile biblioteci din Occident iar specialistii de acolo s-au referit nu o dată la ele cu pretuire. Constantin Noica nu apartine acestei lumi universitate, a oamenilor de stiintă. Asemeni profesorului său Nae Ionescu, si el se risipeste mult în publicistică, în gazetărie, cultivînd foiletonul pe teme culturale, iar degradarea socială la care îl supune regimul comunist, marginalizarea – îl împing la o exaltare teribilă. Nedreptătit în chip flagrant, exclus, umilit, el se referă tot mai patetic la genii, la Eminescu, întotdeauna la cel mai. Tezele sale din acest text consacrat în aparentă lui Dimitrie Cantemir, cît si din celelalte două articole de dimensiuni mai mici – sînt toate expresii ale deformărilor la care este supusă personalitatea sa în timpul comunismului. E înconjurat de un enorm succes de public, dar pare din ce în ce mai convins că lumea e netrebnică, se tînguie tot mai patetic, societatea de azi nu-l întelege cu adevărat nici pe Platon, cum l-ar putea atunci întelege pe el?!
Ca un tragic Don Quijote, Constantin Noica se ridica exaltat pentru a-si apăra demnitatea spiritului propriu, amenintată crede el si de cîtiva dintre prieteni, cînd de fapt ocupatia ideologică a tării era aceea care îl tinea departe de locul si de rostul care i se cuveneau. Dar putea el spune aceasta? Putea el măcar să vadă aceasta?
