Octavian Soviany
Dilecta
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2006
În contextul în care cele mai multe poetici recente vehiculează estetici de refracţie socială, obişuinţa, cu rădăcini direct optzeciste, de a manevra cărămizile în prealabil „deconstruite” ale edificiilor retorice tinde să fie percepută astăzi ca un gust revolut. Autorii care se încăpăţînează încă să joace asumat pe terenul formei sînt plasaţi uşor condescendent, chiar în cazul unei receptări pozitive, sub ştampila exotismului, virtuozităţii, inactualităţii pline de farmec. Un anumit idealism care distinge ierarhic, deşi nemărturisit, forma şi fondul inspiră în continuare astfel de marote ale criticii autohtone. Că Dilecta lui Octavian Soviany a fost primită ca o gură de aer prin comparaţie cu „mizeriile” puse pe tapet de un Dan Sociu sau o Elena Vlădăreanu e simptomatic, cred, pentru această prejudecată care ratează pînă la urmă farmecul unei asemenea scriituri, exact prin politeţea implicită a aprecierilor.
Faţă de „marchizul cu perucă pudrată/ din epoca rococoului” în care se dedublează Octavian Soviany nu te-ai putea purta, desigur, decît cu mănuşi. A-i sugera însă puţin mai multă „implicare ontologică” (aşa cum făcuse Bogdan Creţu în cronica din Observatorul cultural) mi se pare o mică ofensă adusă etichetei – nu cea de curte, ci cea a jocului estetic. Întrucît, dacă în amorul ardent şi crepuscular pentru Dilecta/Adora marchizul produce figuri retorice de o intensă frumuseţe barocă, tocmai relaţia pasională pe care o întreţine cu suprafeţele retorice poate fi suspectată de un pariu – horribile dictu – ontologic cu limitele şi potenţele limbajului.
Poemele lui Octavian Soviany te invită să joci, cu cîtă frivolitate sau implicare vrei să investeşti, după propriile lor reguli. Căci, dincolo de forţa de iradiere a modelelor livreşti medievale se desfăşoară în tensiune un spaţiu poetic plin de echivoc. Cu lirica trubadurilor, ce stiliza dragostea în veşmîntul artificial al alegoriei, poetul e un amant infidel, deopotrivă prea inocent pentru a face parodie, prea asumat pentru pastişă, prea ludic pentru a re-scrie pur şi simplu. Nu ştii prea bine dacă să-l iei din tagma fanilor sau a profanilor convenţiei. Pe de o parte, el anunţă o atmosferă puternic livrescă, prin care plutesc în voie „visuri de cupă, visuri de caro”, pe de altă parte, o secretă pudibonderie pare să pună un bemol discret artificiozităţii lingvistice înainte ca aceasta să decadă în preţiozitate. Pentru fiecare flirt pe faţă cu combinatorica există şi un derapaj retractil. Pe cît de expansiv verbal marchizul, pe atît de fragil şi rezervat.
Convenţia, de fapt, nu-i chiar o jucărea. Dintru început, ea trebuie curtată şi încercuită abil, ca orice femeie sofisticată. În primele bucăţi (Dilecta desnuda), hîrjoana cu referenţialul şi şarjarea unor situaţii concrete constituie aşadar un preludiu în alb, închidere abia simţită a uşilor alcovului faţă de real pentru ca alchimia poetică să-şi poată declanşa fierberea în athanoarele versului. Încercînd partitura, poetul găseşte primele tonuri monocorde: „În cameră ninge/ Dilecta e goală”. Minimalismul stilistic se asortează aici cu rafale senzoriale: „ca un iepure mare de casă cu blana fierbinte”. Calm şi măsurat, printr-o expresie concentrată, cu şlefuiri de haiku, poetul trasează paşi distincţi din ritualul apropierii erotice. Impresia de sofisticare e prilejuită deocamdată de cadru, insinuîndu-se prin exotismul recuzitei de epocă (mobilierul, jupoanele, curtarea), al toponimelor sau trimiterilor istorice.
În distihurile din Evantaiul Dilectei modul stenografic şi descriptiv al verbelor se umple, ca nervurile unui imprint, de jocuri de limbaj în bucle manieriste. Scenariul amoros e un paravan pe care, asemenea teatrului chinezesc de umbre, rafinamentul concettist proiectează o tapiserie lingvistică sclipitoare. Pe gama limitată a gesturilor, cînd „caste”, cînd „lascive”, sînt explorate dionisiac asociaţii de cuvinte, suscitate adesea de un intertext în surdină: „Din corpul tău voi face, pitiţi pe după storuri/ Ca Des Esseintes pe vremuri, o orgă de lichioruri”; „Amorul nostru mare devine echivoc/ Dilecta mă sărută cînd clasic, cînd baroc”. Sensurile glisează, se figuralizează, atrase uneori doar de corespondenţa omofonică: „Vrăjit peste măsură de trupul tău fosforic/ Ţi-am dăruit parfumuri şi fructe de la tropic”. Vizitînd pe furiş capitole din istoria estetismului sau a lirismului erotic, poetul ţine provocator în şah convenţia şi spontaneitatea. De o parte, el scrie vibrant şi nostalgic cronica unei pasiuni cu deziluzie anunţată, de alta – se distanţează aristocratic în impersonalitatea picturalului pur, în cristalizare iconică. Nu altceva sugerează plăcerea duplicitară a încremenirii în efigie: „Dilecta mă priveşte ca al relaţiei lupii cînd vor lupe/ Ea poartă rânduri-rânduri de rochii şi de jupe”; “Cînd te sărut pe buze şi sunt focos ca junii/ Pe fusta ta brodată îngălbenesc păunii”. Adesea, poetul fărîmiţează repezit patosul, ca într-o partitură de Chopin, blocîndu-l în instantaneul cu nerv:
„Ea-mi râde cu toţi dinţii, ca perlele din salbă/ Sunt negru de tristeţe. Dilecta este albă.”, sau în juxtapuneri spasmodice de imagini: „De mult dormeau păunii. Fântâna clipocea./ Inel cu piatră neagră. Corsaj de catifea”. În plus, forma fixă îmblînzeşte gravitaţional curenţii imprevizibili ai afectivităţii.
Cuceritor în multe pasaje ale volumului mi se pare faptul că invenţia lingvistică atinge puncte de efervescenţă care fac dificil a mai deosebi simularea de fiorul autentic al trăirii, mai ales că autoironia toarnă în retorică o neobişnuită căldură intimistă: „În timp ce ea îmi smulge peruca de pe cap/ Mă-ntreb dacă-mi stă bine în rolul lui Priap.”
De aici şi naturaleţea cu care, în Les billets doux, carnalul şi abstractizarea se intersectează ca nişte vase comunicante, ambele de o acuitate delicioasă: „Trei cupe de Falerno mă fac să fiu euforic/ Am să-mi ascund comoara sub lacăte şi chei;/ Viscolitor şi palid e pântecele-ţi doric/ Iar fusta ta-i vopsită în roşu de Pompei.”. Octavian Soviany manifestă, ca şi Emil Brumaru, simptomele unei temperaturi de familiaritate cu livrescul ce face inoperantă distincţia dintre artificiu şi ingenuitate. În cazul ambilor, elasticitatea discursului erotic e în stare să deplaseze senzaţia de viu de la corporalitate la performarea/performanţa poetică. În bucătăriile sau grădinile patriarhale la unul, în budoarele de epocă la celălalt, trupul feminin se derealizează în instantanee multiplicate pe retina poetului, fiind etalat deja ca un exerciţiu retoric, în stilul viziunilor de cleştar ale lui Van Eyck: „şolduri tropicale”, „picioarele harfe”, „trupul alb de odaliscă”. Senzualitatea, scoasă de sub primatul unei referinţe controlate, circulă liber prin întregul limbaj, iar acesta îşi dezvoltă, ca un material halucinatoriu, o textură proprie. Cuvintele se transformă în zone erogene în măsura în care jocul convenţiilor (rima în special) le face să se şicaneze reciproc, intrînd în raporturi pasionale de ritm sau de calambur.
Ca atrase irezistibil într-o entropie manieristă, ultimele poeme (Grădina din Şiraz) par să dea frîu liber juisanţei imagistice şi livreşti: „Răzbate din grădină al rozelor parfum./ Mlădie ca o mladă subţire de alun,/ Cînd iese luna plină, ca lebăda pe ape,/ Sett Zobeida vine în patul lui Harun.” Simularea discursivă – cu cărţile pe faţă, de-a dreptul – e atît de contagioasă încît te simţi obligat, ca de etichetă cum s-ar zice, să iei toată „frivolitatea” retoricii cu desăvîrşire în serios. Cereţi-i deci încîntătorului volum al lui Octavian Soviany nici mai mult nici mai puţin decît ceea ce e în măsură să vă ofere: delectare.
