Observator cultural, Nr. 207 / 12-18 martie 2009

Deşi cele mai multe dintre lecturile noastre sînt traduceri, noi, cititorii, uităm pe nedrept că nu am avea acces la operele unor autori străini dacă nu ar exista această profesie cu statut ambiguu a traducătorului. Uităm că trebuie să citim cu responsabilitate, cu respect faţă de noi înşine şi faţă de autorul cărţii. Neglijăm să apreciem traducerile bune sau să amendăm traducerile proaste. Noi, cititorii, împreună cu revistele culturale, avem datoria de a ne implica pentru ca această profesie să depăşească actualul statut ambiguu şi să fie recunoscută ca profesionistă.

Aceasta este doar una dintre concluziile care se pot extrage în urma dialogului avut în ziua de 5 februarie, în redacţia Observatorului cultural. Un dialog între profesionişti, urmat de chatul lunar al revistei. La discuţie au participat Ismael Attrache Sánchez şi Andrés Ehrenhaus, traducători şi reprezentanţi ai Asociaţiei Autonome a Traducătorilor Literari din Spania (invitaţi ai Institutului Cervantes), Luminiţa Marcu, Joaquín Garrigós (traducător spaniol şi director al Institutului Cervantes), Carmen Muşat, Doina Ioanid, Jean Harris, precum şi cititorii noştri, care au pus întrebări pe chat. O întîlnire similară, deschisă publicului, a avut loc şi în seara precedentă la librăria Cărtureşti. (Smaranda Şchiopu)

 
Carmen Muşat: Bine aţi venit în redacţia Observatorului cultural, sper că aseară v-aţi simţit bine şi că publicul a fost receptiv la tema propusă. În România, este o temă sensibilă, pentru că traducătorii nu sînt bine organizaţi, nu au puterea să-şi impună un punct de vedere în faţa editorilor şi, în consecinţă, tariful pe pagină pentru traducătorul român este de doi euro. În cele mai bune cazuri, se ajunge la doi euro şi jumătate sau trei euro, impozabili. Întrebarea care se impune – şi e foarte interesant pentru noi să ştim care este experienţa dumneavoastră, mai ales că sînteţi reprezentanţii unei asociaţii a traducătorilor – este cum poate fi editorul determinat să înţeleagă faptul că traducătorul are nevoie să fie tratat, în bună măsură, ca egalul autorului?
 
Andrés Erenhaus: Editorul ştie că traducătorul este o parte esenţială în acest lanţ. Pe el nu-l surprinde importanţa traducătorului, dar încearcă s-o reducă pentru a putea plăti mai puţin. Una dintre garanţiile pentru ca editorul să acorde mai multă importanţă traducătorului, nu doar la nivel simbolic, ci şi la nivel material, este ca cititorul să solicite traduceri de bună calitate. Într-o oarecare măsură, trebuie să-l educăm pe cititor să ceară traduceri bune. Noi, ca asociaţie, nu lucrăm doar în interiorul acesteia, ci ne îndreptăm şi către exterior. La nivel intern, îi formăm pe traducători, dar nu din punct de vedere profesional, ci din punct de vedere legal, sub toate aspectele care au legătură cu activitatea în sine, iar în afara asociaţiei, încercăm să insistăm pe importanţa traducătorului pentru calitatea produsului final.
 

Doina Ioanid: Cred că există două probleme. Dumneavoastră aţi spus că editorul ştie cît de important este traducătorul, numai că se preface că nu ştie, iar în momentul acesta trebuie să fie obligat cumva să-i recunoască acest statut. Trebuie să accepte că nu poate da cititorilor traduceri de proastă calitate. Şi una dintre probleme ar fi că nu există o cronică a traducerilor care să sancţioneze lucrurile proaste şi să cearnă puţin lucrurile. În felul acesta, editorul profită atît de naivitatea traducătorului, cît şi de cea a cititorului şi îşi vede mai departe de treabă.
Andrés Erenhaus: Tocmai în acest punct revistele culturale capătă o importanţă crucială. În Spania nu există o cronică a traducerilor. Suplimentele culturale, care vin odată cu ziarele, nu includ această critică.
 
Ismael Attrache: O problemă recurentă ar fi şi faptul că, atunci cînd o carte nu a întîmpinat mari dificultăţi în procesul traducerii, nu beneficiază, la sfîrşit, de o recenzie. Şi acele puţine comentarii pe care le face criticul apar, de obicei, atunci cînd avem în faţă o traducere deficitară. De multe ori, dacă un text nu se înţelege foarte bine, se consideră că este din cauza traducătorului, şi nu din cauza modului în care a fost scrisă de către autor. Ne mai plîngem şi de faptul că se menţionează numele traducătorului doar dacă acesta este şi scriitor. Dar mulţi traducători nu se consideră ei înşişi autori şi nu îşi solicită drepturile, iar acelaşi lucru se petrece şi la nivelul  publicului, care nu are o imagine foarte clară cu privire la această figură a traducătorului.
 

Luminţa Marcu: Eu m-am lovit foarte des de problema aceasta discutînd cu prietenii mei, care sînt în primul rînd scriitori şi cărora li se pare că, dacă ar traduce o carte, ar deveni traducători şi această ipostază le-ar afecta imaginea de scriitori. E un lucru care pare un moft, dar e foarte important.
Doina Ioanid: Eu, de exemplu, nu consider că, dacă fac o muncă de traducere, fiind şi scriitoare, înregistrez o diferenţă de statut. Sînt şi scriitori care consideră că cele două merg foarte bine împreună şi chiar se susţin.
 
Andrés Erenhaus: Nouă ne este foarte clar ceea ce se petrece la nivelul asociaţiei. Sînt percepute ca două profesii distincte. Sigur, un scriitor poate fi şi traducător şi invers, şi avem un exemplu: preşedintele asociaţiei este şi scriitor.
 
Ismael Attrache: Dar noi, ca asociaţie, ne mai confruntăm cu o problemă. Noi luptăm pentru recunoaşterea profesională a traducătorului şi pentru importanţa traducerii ca profesie. Aceasta nu mai trebuie percepută ca o activitate făcută din cînd în cînd, în timpul liber, sau ca o activitate  secundară. Pentru că acesta este unul dintre aspectele negative asociate imaginii traducătorilor, şi nu este vorba doar despre imagine, este vorba şi despre faptul că acesteia i se asociază alte probleme – financiare, situaţii dezavantajoase –, pentru că traducătorul nu este recunoscut ca un profesionist cu drepturi depline.
 
Andrés Erenhaus: Ideea este ca editorul şi societatea să înţeleagă că traducătorul trebuie să poată să trăiască din munca sa.
 
Carmen Muşat: De fapt, cred că aceasta este problema reală. Indiferent dacă scrie el însuşi poezie sau proză, traducătorul, chiar şi atunci cînd nu face altceva decît să traducă, este scriitor. Traducerea în sine înseamnă creaţie.
 
Doina Ioanid: În legătură cu asta, doamna director O.R.D.A., Rodica Pârvu, a spus că, în privinţa statutului legal al traducătorului, este mai bine în România decît în Spania. Pentru că statutul traducătorului este acelaşi cu acela al scriitorului. Problema este că informaţia nu circulă, iar editorii profită.
 

Andrés Erenhaus: Noi, ca asociaţie, acţionăm în grup, dar, la urma urmelor, este ca şi cum ar acţiona un singur traducător. Dacă există o legislaţie în acest sens, traducătorul are obligaţia să o cunoască. Noi, în afară de faptul că avem o asociaţie care reuneşte mai mulţi traducători, insistăm pe faptul că apărarea drepturilor este o chestiune personală, adică fiecare trebuie să-şi apere propriile drepturi.
 
Ismael Attrache: Asociaţia nu funcţionează ca un organ către care persoanele-membre deleagă nişte puteri. Nu sîntem şi nu ne dorim să fim un intermediar, pentru că sîntem de părere că n-ar fi un lucru bun nici pentru asociaţie, nici pentru editor, nici pentru public. Ideea este să punem la dispoziţie nişte instrumente şi să acordăm traducătorilor posibilitatea de a se forma, pentru a fi complet pregătiţi atunci cînd trebuie să se confrunte cu problemele pe care le au de rezolvat. Lupta este întotdeauna individuală. De altfel, în lumea editorilor se petrece următorul lucru: aceste drepturi există, dar, pînă cînd traducătorul nu le solicită, editorul nu le acordă. Există o serie de editori care ştiu de existenţa acestor drepturi, dar preferă să profite de lipsa de informare a traducătorilor pînă în momentul în care ei îşi solicită drepturile, iar atunci sînt dispuşi să acorde măcar o parte dintre ele. Şi, deşi poate apărea situaţia în care ai ajuns la o relaţie mai puţin bună cu editorul pentru că ai insistat să fii respectat, insistăm asupra faptului că trebuie să-ţi soliciţi aceste drepturi pentru că editorul va ajunge să te respecte mai mult. Noi încercăm să schimbăm şi imaginea pe care traducătorul o are despre propria persoană, el trebuie să fie primul care se respectă.
 
Andrés Erenhaus: Aseară, doamna Rodica Pârvu a spus un lucru foarte important. Legea proprietăţii intelectuale din România, din cîte am înţeles, include, ca şi cea spaniolă, nu doar acele drepturi materiale, ci şi drepturi morale. Aceasta este o diferenţă însemnată faţă de legile de copyright din lumea anglo-saxonă, care nu le recunosc. Traducătorul are şi dreptul la o recunoaştere publică, adică editorul trebuie să scoată în evidenţă numele acestuia. Cred că trebuie profitat de această situaţie legală.
 
Doina Ioanid: Dacă tot am deschis discuţia despre percepţia de sine a traducătorului, este pentru a pune o altă problemă, aceea a solidarităţii traducătorilor. Pentru că, dacă eu îmi cunosc drepturile şi mă duc la un editor şi îi spun că vreau ca ele să-mi fie respectate şi că nu vreau să fiu prost tratată, atunci el îmi va spune că va găsi pe altcineva. Şi va găsi pe altcineva, care va traduce la fel de bine sau mai puţin bine, dar va accepta o sumă mai mică şi condiţiile impuse de editor. Problema e tot de mentalitate, de fapt. Oamenii trebuie să înţeleagă că trebuie să ne fie bine împreună, nu numai separat. Ar fi şi un cîştig de prestigiu, apoi cred că şi financiar ar fi mai bine.
 
Andrés Erenhaus: Absolut. Şi în Spania se întîmplă acelaşi lucru. Ne confruntăm cu o piaţă destul de sălbatică, ce se poate stăpîni prin muncă lentă, foarte lentă, şi chiar plictisitoare, pentru că trebuie să repeţi la nesfîrşit acelaşi lucru. Încetul cu încetul, facem în aşa fel încît informaţiile să fie transmise, iar această lipsă de solidaritate dispare.
 
Ismael Attrache: E important să accentuăm această chestiune de solidaritate, dar este mai mult decît atît. Nu e vorba de altruism, e vorba de faptul că o situaţie mai bună pentru o persoană înseamnă o situaţie mai bună pentru toată lumea. Cunoscînd victoriile celor din jur, şi anume că unui coleg i s-a plătit mai mult pentru o carte sau că i s-a oferit un contract cu nişte condiţii mai bune, poţi să soliciţi şi tu aceleaşi condiţii. Primul lucru pe care îl replică un editor într-o asemenea situaţie, şi ştim acest lucru pentru că ni l-au mărturisit membrii asociaţiei noastre, este „pînă acum nimeni nu s-a plîns“. Şi atunci trebuie să le desfiinţăm acest argument.
 
Joaquín Garrigós: Voiam să accentuez importanţa formării, acesta este marele avantaj al asociaţiei. Vorbesc şi din experienţă proprie. Ca traducător, înainte să devin membru al asociaţiei, am semnat contracte cu edituri care nu respectau clauzele legii, nu atît în ceea ce priveşte tarifele, cît mai degrabă în privinţa drepturilor conexe. Cînd am intrat în asociaţie şi am început să devin conştient de statutul meu de traducător, toate contractele pe care le-am semnat ulterior au respectat această lege a proprietăţii intelectuale şi modelul de contract asupra căruia conveniseră membrii asociaţiei şi editorii. În plus, le-am cerut editorilor cu care semnasem nişte contracte ilegale să refacă acele contracte conform legii. Şi nici un editor nu a refuzat acest lucru.
 
Andrés Erenhaus: Dacă ai argumente corecte, este greu să ţi le respingă cineva. Fiindcă pe editor nu-l interesează desfăşurarea unei activităţi în ilegalitate. Pentru a sintetiza această primă parte a discuţiei, în Spania, foarte puţini traducători trăiesc de pe urma profesiei lor. Aş putea spune chiar că îi putem număra pe degetele de la o mînă. Aceasta nu înseamnă că noi nu trebuie să milităm în continuare pentru ca această profesie să-i poată oferi unui traducător posibilitatea de a trăi din ea. Pe de altă parte, întorcîndu-mă la drepturile morale, la prezenţa traducerilor în presă şi la conştiinţa cititorului, una dintre problemele cu care ne confruntăm noi, autorii spanioli, este că editorii ne cer ca textul tradus să fie lizibil. Este ceea ce spunea Ismael, dacă autorul a scris un text dificil de citit, editorului – vorbim de editor în general – nu-i pasă de acest lucru şi ne cere un text cît mai uşor de citit, care să poată ajunge, în aceeaşi măsură, la toţi cititorii. Astfel că traducătorul trebuie să-şi asume responsabilitatea de a-l face pe scriitorul original lizibil, să zicem, pentru toţi cititorii. Şi asta e împotriva normelor profesiei. Dacă ar exista o critică solidă, acest lucru nu ar fi posibil.
 
Ismael Attrache: Nu trebuie să insistăm doar asupra drepturilor morale ale traducătorilor, trebuie ca, prin intermediul revistelor şi prin intermediul criticii, să-i facem pe cititori conştienţi de drepturile lor. Pentru că, neacordînd atenţie traducerii, înseamnă că nu respecţi cititorul. Şi, de multe ori, editorul îl înşală pe cititor, în sensul că îi vinde altceva. Comite, să zicem, un adulter cu marca pe care o vinde. Şi eu pot să vă dau un exemplu asemănător: un autor anglo-saxon foarte cunoscut, care are şi o faţetă de eseist puţin cunoscută. O editură vrea să-i publice eseurile. Sînt nişte eseuri foarte puternice, cu un stil aparte, un stil care reflectă modul de gîndire al acelui scriitor şi care nu se poate schimba. Şi, în mod indirect, după o vreme, mi s-a cerut să simplific un pic textul pentru a fi mai uşor de înţeles. Noi, în spaniolă, spunem a „pieptăna textul“. A trebuit să mă lupt cu ei două-trei luni. Îmi trimiteau nişte corecturi cu care nu eram de acord, am revizuit tot textul de trei-patru ori. La sfîrşit, am fost mulţumit de rezultat. Aceste situaţii sînt cauzate de lipsa de respect faţă de munca intelectuală a traducătorului şi faţă de cititori, cărora li se oferă nişte variante simplificate ale textelor originale, crezînd că, în felul acesta, se va vinde mai mult. Prin urmare, cititorul trebuie să devină conştient de drepturile sale şi să nu accepte să fie tratat ca şi cum ar fi un prostănac.
 
Cum funcţionează o asociaţie de traducători – modelul spaniol
 
Luminiţa Marcu: Să revenim la discuţia despre asociaţie. Vă rog să ne spuneţi nişte lucruri foarte concrete, legate de venituri. Cum se pot pune bazele unei asemenea grupări, financiar vorbind?
 

Andrés Erenhaus: Noi sîntem o secţie autonomă de traducători în cadrul unei asociaţii a scriitorilor, la nivel de stat. La început, exista o asociaţie de traducători minoritară, dar autonomă, în sensul că nu era legată de nici o altă asociaţie, de nici un alt organism. O problemă foarte gravă, cu care se confrunta această asociaţie, era finanţarea. Noi facem parte din această asociaţie a scriitorilor din motive financiare. La nivel practic, situaţia este următoarea: cea mai mare parte din subvenţiile pe care le primim provin de la CEDRO, adică de la Societatea de Gestionare a Drepturilor de Autor. CEDRO distribuie fonduri asociaţiilor-membre, în funcţie de numărul membrilor din asociaţie. Asociaţia scriitorilor are aproximativ 4.000 de membri. Iar noi, traducătorii, sîntem 500. Astfel, ne permitem să avem acces la nişte subvenţii mai însemnate. Cu toate acestea, avem politici autonome.
 
Luminţa Marcu: Poţi să fii parte a CEDRO spaniol şi ca autor singular sau doar ca asociaţie?
 
Andrés Erenhaus: Da. CEDRO îţi acordă ţie, ca autor, nişte fonduri. Numai că subvenţia pe care o primeşte o asociaţie este mult mai mare.
 
Ismael Attrache: CEDRO subvenţionează proiecte private, care duc la îmbunătăţirea situaţiei traducătorilor sau la organizarea de întîlniri, de ateliere. Sînt nişte proiecte care trebuie prezentate şi justificate în mod riguros, dar care oferă o activitate de sprijin fundamentală.
 
Andrés Erenhaus: CEDRO nu este singura sursă de venit pentru asociaţie. Vin subvenţii şi de la Ministerul Culturii, care trebuie justificate, iar o altă sursă de venit o reprezintă cotizaţiile membrilor – 75 de euro pe an. Acesta este mecanismul financiar al asociaţiei. De multe ori, ne gîndim la posibilitatea de a ne separa de asociaţia autorilor, dar, deocamdată, cifrele ne spun să rămînem alături de ei.
 
Ismael Attrache: Şi, pe de altă parte, sîntem încă în plină luptă pentru ca traducătorii să fie recunoscuţi ca autori. Şi are sens să facem parte dintr-o asociaţie a autorilor.
 
Luminiţa Marcu: Dar presupun că şi asociaţia mare a autorilor funcţionează după aceleaşi principii ca şi aceea a traducătorilor.
 
Andrés Erenhaus: Invers. Noi funcţionăm după principiile asociaţiei autorilor: avem un regulament intern care ia în calcul condiţiile noastre speciale. Apare însă o situaţie paradoxală. Autorii recunosc faptul că noi, deşi reprezentăm o secţie mai mică, în ceea ce priveşte profesia, sîntem mai activi. Pentru că ei, de multe ori, profită de pe urma luptei pe care o ducem noi. De exemplu, noi am făcut negocierea modelelor de contracte şi acum, după 10 ani, am propus o reînnoire a modelului. Aceasta a fost o iniţiativă a traducătorilor. Dar modelul contractului de traducere este aproape la fel cu acela de editare.
 
Doina Ioanid: Revenind la schimbarea de mentalitate. Pentru ca informaţia să poată circula, avem nevoie de ateliere, de vizibilitate în presă şi depinde, pînă la urmă, de traducător să apeleze şi la această formă de publicitate şi să se impună. Dar cineva trebuie să se ocupe de toate astea. Pentru că fiecare ajunge la concluzia la care am ajuns eu, dar aşteaptă din partea celuilalt să facă ceva.
 
Andrés Erenhaus: E adevărat că e nevoie de un nucleu puternic care să-şi asume responsabilitatea. Chiar şi acei traducători care cîştigă mult şi au tarifele cele mai ridicate au de îndurat condiţii asemănătoare cu ale celorlalţi. Trebuie să lupte pentru a li se respecta drepturile morale.
 
Mulţumiri pentru traducere doamnei Codruţa RuŞeanu
 
Chat
 
Bogdan Tănase: Există legături între Asociaţia Traducătorilor din Spania şi traducătorii români?
 
Ismael Attrache: Chiar acum legăm aceste relaţii. De aceea, este foarte important ca în fiecare ţară să existe asemenea asociaţii, una la nivel de stat, care să aibă suficientă putere încît să fie un organ reprezentativ, şi un interlocutor la nivel de stat, pentru a intra în dialog cu instituţiile competente din acea ţară şi pentru a intra în EUATC – Reţeaua Europeană a Asociaţiei de Traducători.
 
Bogdan Tănase: Ce traducători români cunoaşteţi?
 
Ismael Attrache: I-am cunoscut, zilele acestea, pe Luminiţa (Marcu), pe soţul ei, pe Cornelia Rădulescu, Sorin Mărculescu, Alina Cantacuzino.
 
Bogdan Tănase: Vă interesează scriitorii români? Vă interesează să traduceţi, eventual după o ediţie engleză?
 
Ismael Attrache: Din engleză, nu. Asta este o altă lipsă de respect faţă de cititor. De obicei, ne împotrivim din start retraducerilor. De multe ori, trebuie negociat chiar cu editorul, pentru că editorul este cel care îţi spune „de ce nu traduci acest autor român din franceză?“. Noi avem colegi de breaslă care traduc din limba română, pe care îi recomandăm editorilor. De multe ori, pentru limbile, să zicem, minoritare, se apelează la următorul argument: nu cunosc traducători pentru această limbă. Şi cum, de obicei, limbile minoritare presupun tarife mai ridicate, se ocolesc aceşti traducători. Şi acesta este singurul motiv adevărat pentru aceste re- re- retraduceri, care dovedesc o lipsă de respect pentru traducător, dar şi pentru cititor.
 
Vero: Limba spaniolă oferă un avantaj aparte, pentru că la operele traduse are acces atît publicul spaniol, cît şi cel din America de Sud. Vă orientaţi şi spre categoriile de public de peste Ocean?
 

Andrés Erenhaus: Depinde de distribuţia pe care o face editorul. Editorii care au o distribuţie importantă în America de Sud, au, de obicei, două politici. Pe de o parte, să scoată o traducere şi o ediţie pentru Spania şi o alta pentru piaţa importantă din America de Sud. Iar a doua politică sau strategie constă în a „pieptăna“ şi mai mult textul, pentru a putea fi înţeles atît în Spania, cît şi în America de Sud.
Ismael Attrache: Sau evită anumite cuvinte mai folosite într-o limbă, dar care, pe alte meridiane, ar putea să sune ciudat sau chiar insultător. Editorul încearcă să aibă o rentabilitate cît mai mare la un cost cît mai scăzut. Este, într-adevăr, un avantaj să beneficiezi de o piaţă atît de extinsă, dar, pe de altă parte, există şi dezavantajul că se acordă tarife mai mici pe piaţa latino-americană şi apoi se exploatează acele texte traduse acolo. Editorul se ghidează după criteriul rentabilităţii şi, de fapt, ştim că toţi avem în vedere acest criteriu. Iar noi reprezentăm o verigă într-un lanţ de producţie. Şi tocmai de aceea, activitatea noastră are şi o latură sindicală; e adevărat că fiecare dintre noi lucrează acasă, dar sîntem uniţi cu toţii în această asociaţie. Poate că traducătorul, lucrînd acasă, nu-şi dă seama că face parte din această mare maşinărie şi ar trebui să devină conştient de poziţia pe care o ocupă.
 
klawz raven: Care a fost cea mai mare sumă pe care aţi cîştigat-o după traducerea unei cărţi?
 

Andrés Erenhaus: Depinde de autor şi de editură. Şi bineînţeles, în primul rînd, depinde şi de limba din care traduci.
Ismael Attrache: Rentabilitatea nu presupune un calcul imediat, aşa cum pare uneori. Trebuie avut în vedere şi nivelul de dificultate a cărţii şi, în funcţie de acesta, se negociază un tarif sau altul. Este posibil ca pentru o carte să cîştigi 3.500 de euro, dar să fie mai puţin rentabil, pentru că ai lucrat mai mult decît la o carte mai uşoară, pentru care ai primit 2.000 de euro.
 
Andrés Erenhaus: Intervine aici un alt factor important. Începem să fim conştienţi de faptul că e bine să negociem nişte drepturi de autor la nivel înalt. Uneori, chiar dacă tariful nu e foarte ridicat, se negociază nişte drepturi de autor puţin mai mari pentru a recompensa această lipsă.
 
Luminiţa Marcu: Dar cred că putem spune şi nişte cifre, pentru a face o comparaţie concretă. Eu am cîştigat cel mai mult pentru o carte 600 de euro, Adrian Buz, care a tradus mult mai mult, a cîştigat cel mai mult 800.
 
Andrés Erenhaus: Un traducător de limbă de circulaţie internaţională, în Spania, poate cîştiga pînă la 18 euro pe pagină. Limita inferioară ar fi de 6 euro, iar unii iau chiar 5. Trebuie să avem în vedere că cei mai mulţi se află la baza piramidei.
 
Any: Ce sfaturi aveţi pentru tinerii traducători români?
 
Andrés Erenhaus: Să citească mult.
 
Ismael Attrache: Şi să fie perseverenţi.
 

Cristinel: Există concursuri de traducători în Spania? Fac editurile o preselecţie prin concurs sau se obţin traduceri pe baza reputaţiei dobîndite?

Andrés Erenhaus: Noi am numi acest proces o licitaţie, pentru că, practic, se aliniază cîteva persoane pe scenă şi se alege varianta cea mai ieftină.
Ismael Attrache: Uneori se fac teste de traducere, dar trebuie să avem mare grijă cu aceste teste, pentru că s-a întîmplat următorul lucru – pe care l-am rezolvat, pentru că am comunicat între noi şi am răspîndit informaţia. Într-unele situaţii, un editor trimite 20 de pagini dintr-o carte unui traducător, 20 altuia, 20 unui al treilea traducător, iar numărul de pagini ales pentru acest test ridică deja nişte întrebări. Traducătorul trimite înapoi traducerea, editorul mulţumeşte şi îi spune că îl va contacta, însă el nu a făcut altceva decît să împartă cartea, obţinînd cîteva pagini care nu au nimic în comun, se face un soi de corectură pentru a unifica textul şi, practic, aceasta este singura cheltuială pe care o are. La final, iese pe piaţă o traducere gratis, dar fără cap şi coadă. În privinţa reputaţiei traducătorilor, este adevărat, traducătorii comunică între ei şi se recomandă unii pe alţii.
 
Adrian Spîrchez: Cît la sută din producţia unei cărţi revine traducătorului? Dacă în România traducătorul ar fi mai bine plătit, costul unei cărţi ar fi mai ridicat?
 
Andrés Erenhaus: Depinde de marja de beneficiu pe care o doreşte editorul. Făcînd un calcul, editorul român păstrează o marjă de beneficiu mai mare decît editorul spaniol. Însă tirajele în România sînt mai mici decît în Spania. Şi, deşi această marjă este mai mare, suma netă este probabil mai mică. În ceea ce priveşte numărul cititorilor, piaţa românească se aseamănă cu cea spaniolă. De aceea, avem impresia că profitul editorului român este mai mare decît cel al editorului spaniol, prin urmare tarifele traducătorilor ar trebui să crească. Preţul mediu al unei cărţi, în România, nu este cu mult mai scăzut decît preţul mediu al unei cărţi în Spania.
 
Luminiţa Marcu: Şi nu cred că are vreo importanţă tirajul cărţilor în România, atîta timp cît nu există drepturi de autor din vînzare.
 
Andrés Erenhaus: Noi funcţionăm în felul următor: ceea ce încasăm ca tarif reprezintă un avans din ceea ce încasăm pe drepturi de autor. Însă acel avans acoperă de obicei un tiraj de 10.000 de exemplare, tiraj vîndut în totalitate. Este foarte dificil ca o carte medie să depăşească această cifră. De multe ori, deşi sînt negociate anumite drepturi de autor, în realitate nu încasezi nimic. Nu încasezi decît procentul corespunzător tarifului. Însă nu se ştie niciodată cînd o carte se va bucura de foarte mult succes şi se va vinde foarte bine. De aceea, recomandăm să nu se renunţe niciodată la procentul din drepturi de autor.
 
Ismael Attrache: Şi, conform legii spaniole, există şi un drept la remuneraţie proporţional cu cîştigul. Iar dacă un editor publică o carte şi nu se aşteaptă să fie un mare succes şi tu negociezi, ca traducător, anumite condiţii – să spunem că se aştepta să vîndă 5.000 de exemplare şi, în final, a vîndut 200.000 –, ai dreptul să renegociezi termenii pentru a primi o parte proporţională din cîştig.
 
Andrés Erenhaus: Dar acest lucru este valabil şi în cazul legii româneşti. Doamna de la O.R.D.A. a menţionat acest lucru ieri. Cînd apare o situaţie de disproporţionalitate evidentă şi poţi demonstra acest lucru în faţa unui tribunal, editorul este obligat de lege să împartă cu traducătorul.
 
Doina Ioanid: Chiar dacă în contractul semnat nu se specifică acest lucru?
 
Andrés Erenhaus: Dacă legea română este la fel cu legea spaniolă, sigur că da. Legea proprietăţii intelectuale guvernează.

Ismael Attrache: Este adevărat că ajungerea în instanţă este văzută ca ultima cale de abordare, pentru că ne dorim ca traducătorul să fie o persoană cu care să se poate negocia, nu să fim percepuţi ca un grup de oameni agresivi, ci drept unul către care să poţi deschide punţi de comunicare.

Scriitorul – prizonier în mîna traducătorului
Riri Sylvia MANOR

Cu ocazia criticii pe care o făcea unei noi traduceri în limba engleză a lui Rabindranath Tagore, William Radice scria într-un ziar din India: „Traducerea seamănă foarte mult cu o căsătorie. E o relaţie între doi oameni – în acest caz, autorul şi traducătorul –, în care partenerul nu poate fi niciodată perfect, dar «it still worth trying»“. Totuşi, merită să încerci.

În continuarea acestei idei, putem spune că, precum în căsătoriile care supravieţuiesc timpului, o relaţie reuşită între scriitor şi traducător implică: identificare, dinamism, angajare inteligent emoţională, necapitulare şi perfecţionism în sensul bun al acestui cuvînt – a încerca iar şi iar, pînă ajungi la cea mai satisfăcătoare formulă pentru a întreţine relaţia valabilă şi viabilă.
Ca doctor, mi-am dat seama, scriind acest text, că există un sindrom pe care l-am denumit Sindromul „T.O.C.“, adică Sindromul „Traducerea Omoară Cartea“ – boală incurabilă, deocamdată, şi contra căreia singurul vaccin eficace este vigilenţa autorului şi a editurii de a-şi asigura colaborarea cu un traducător excelent.
 

Nici nu trebuie să explic cît de greu e, în acest mediu, să scrii o carte bună, Erasmus a făcut-o atît de bine în Elogiul nebuniei (traducere Ştefan Bezdechi), spunînd că scriitorii „par mai degrabă vrednici de compătimire decît de invidie, ca unii care se frămîntă mereu, adaugă, schimbă, şterg, pun la loc, repetă, refac, consultă pe alţii, îşi controlează nouă ani opera, nefiind niciodată mulţumiţi de ea, iar răsplata lor e atît de mică! Lauda din partea a foarte puţinora. Şi pe care o cumpără… cu atîtea sudori şi chinuri…“.

E atît de greu să scrii o carte bună, e atît de uşor pentru cineva să o traducă prost, ca şi cum un obiect preţios de porţelan ar fi lăsat să cadă pe podea.
„Traducerea e o artă – spune Amos Oz –, este ca şi cum ai cînta un concert de pian la violoncel, lucru absolut posibil cu condiţia de a nu folosi violoncelul de parcă ar fi un pian.“
 
Într-un articol, Bogdan Ghiu afirma că „traducerile trebuie să fie contemporane, să ţină pasul cu ce se petrece acum în cultură. Pentru că o cultură se hrăneşte din traduceri“. Aş adăuga: şi se exportă prin traduceri.
Valoarea unui scriitor şi genialitatea sa pot fi uneori subestimate în ţara de origine şi descoperite de un scriitor străin graţie traducerii operelor sale literare. Milan Kundera, în eseul său Cortina, subliniază faptul extrem de important că Rabelais nu a fost niciodată înţeles mai bine decît de rusul Bahtin, Dostoievski, de francezul Gide, Ibsen, de irlandezul G.B. Shaw, Joyce, de către austriacul Hermann Broch, iar marii scriitori nord-americani, de către francezi. „Oare vreau să spun că pentru a judeca un roman este imperativ necesară cunoaşterea limbii în care a fost scrisă?“, se întreabă Kundera, iar răspunsul lui este categoric negativ: „Gide nu cunoştea rusa, Shaw nu cunoştea limba norvegiană, Sartre nu a citit Dos Passos în original“.

Cu alte cuvinte, fără traduceri reuşite nu ar fi putut fi descoperite capodopere literare ignorate în ţara lor de origine şi nu ar fi putut străluci astăzi printre comorile literaturii mondiale.
Mai mult decît atît, traducerile operelor importante au putut schimba destine în ţări îndepărtate, semnificativă şi impresionantă fiind destăinuirea lui Kundera că: „Primăvara la Praga a început de fapt cu opt ani înainte de 1968, cu piesele lui Eugen Ionescu“, puse în scenă într-un teatru praghez. Să ne imaginăm numai că traducerea acestor bijuterii teatrale ar fi ucis mesajul lor exploziv, verva şi originalitatea lor captivantă, acel „esprit“ însuşi?
 
Pe de altă parte, Kundera remarca faptul că, dacă F. Kafka ar fi scris în limba cehă, şi nu în limba de largă circulaţie – germana –, nu ar fi existat o luptă a scriitorilor germani consacraţi de a-l impune conştiinţei mondiale şi nimeni nu l-ar fi cunoscut în zilele noastre.

Din păcate, cînd aflăm azi şi aici că au fost reduse bugetele pentru cultură şi mai ales pentru traduceri de calitate, care înseamnă posibilitatea literaturii române de a deveni vizibilă mondial, îmi amintesc că în România comunistă exista implantată şi vulgarizată peste tot noţiunea „lupta de clasă“. Azi se pare că a fost înlocuită cu noţiunea „lupta românului contra românului“ şi aş îndrăzni să afirm că, mai ales cînd e vorba de cultură, această luptă se transformă într-un somn al raţiunii care poate naşte monştri şi poate paraliza.
Revenind la meşteşugul traducerii fără a trăda, „Cum se pot traduce cărţi din limba engleză fără să se ţină cont de gramatica, de normele de adresare şi de spiritul limbii române, precum şi de realităţile istorice şi culturale ale societăţii din a cărei limbă se traduce?“, se întreabă Ioana Costache, apreciind despre traducerea unei cărţi: „parcă e o carte scrisă în limba română, dar care sună în engleză!“…
 
De obicei, traducerile de acest gen – o limbă română care sună ca engleza – sînt fie făcute de cineva netalentat (care nu e capabil sa modeleze sensul expresiilor din limba străină în muzica şi în coregrafia proprii limbii române), fie făcute de cineva interesat să cîştige cît mai mulţi bani în cît mai puţin timp, să nu facă deci uz de toate cunoştinţele sale lingvistice şi să termine, de exemplu, traducerea unei cărţi de sute de pagini şi pline de semnificaţii filozofice în maximum trei luni. El traduce rapid cartea, dar nu îi reproduce spiritul, iar dacă autorul nu posedă limba în care i-a fost tradusă cartea, nici nu îşi poate da seama de această pseudotraducere. Nici nu se poate măcar apăra.

Am remarcat însă că există şi fenomenul invers, care se petrece mai ales în traducerea de poezii: un traducător – posedînd limba ţării natale în toată complexitatea sa – îl rescrie cu multă trudă pe Baudelaire, de exemplu, un Baudelaire care, dacă ar şti acea limbă şi dacă ar fi în viaţă, nici nu şi-ar da seama că e vorba de el! Acei critici literari care nu ştiu franceza şi nu pot compara traducerea cu originalul Fleurs du mal vor asalta ziarele cu critici elogioase despre frumuseţea traducerii – limba folosită fiind cu adevărat excepţională.
De altfel, am auzit comparîndu-se traducerea cu o femeie: ea poate fi ori frumoasa, ori credincioasă! Să posede ambele calităţi e un fenomen rar, e o stare de graţie, aproape o minune, dar la care trebuie să tindă fiecare traducător adevărat.
 

Borges a scris despre un traducător care îşi dorea să facă în limba sa natală o traducere perfectă a lui Don Quijote. El s-a silit să studieze dialectele locale ale Spaniei lui Cervantes şi ale locului unde se petrece acţiunea, aşa cum au sunat ele în acel timp, a lucrat şi a învăţat ani de zile despre subiect şi despre limbaj, iar cînd a terminat pregătirea traducerii, a rescris cuvînt cu cuvînt originalul! Adică, de fapt, absoluta perfecţiune a traducerii e originalul însuşi!

Asher Reich, poet israelian care a fost tradus şi în română, a publicat o carte foarte interesantă cu poezii celebre traduse în ebraică de cei mai de seamă poeţi din Israel. Deschizînd cartea, pe fiecare pagină dublă este prezentată poezia în limba în care a fost scrisă în original şi, alăturat, traducerea aceleiaşi poezii în ebraică de către cinci poeţi israelieni diferiţi. Evident, fiecare traducere – foarte bine făcută, de altfel – suna diferit, rezolva în alt mod problema lingvistică. Cartea se numeşte Sărutări prin batistă, titlu pe cît de sugestiv, pe atît de adevărat.
„Ca traducătoare, trebuie să mă transpun în pielea autorului, dar filtrînd textul prin intuiţia şi prin puterea mea de redare. Orice autor pe care îl traduc îmi devine apropiat“, afirma excepţionala traducătoare Antoaneta Ralian.
 

Identificarea unui bun traducător e dublă: cu autorul şi cu limba în care se traduce. Putem vorbi, de fapt, de o coregrafie lingvistică, aceasta cerînd să rămîi fidel autorului şi, în acelaşi timp, să îi actualizezi opera în altă limbă. Să creezi magia prin care se poate simţi o carte ca şi cum ar fi fost scrisă de la început în limba tradusă, să recreezi climatul dorit de autor, să redai şi să întreţii emoţia iniţială.

„Să alegi cuvîntul acesta sau celălalt cuvînt/ ca o hotărîre de viaţă sau de moarte – am scris într-o poezie – Să transformi violul dintre două limbi/ în colaborare…“
Traducerea adevărată – zămislită din dragoste şi din sudoarea frunţii – e un act de mare generozitate, este dorinţa de a împărtăşi altora trăirile în urma lecturii unei cărţi, aducînd oameni, orizonturi, semne noi de întrebare care le fertilizează pe cele vechi.
 
Traducerea ca artă
 
Şi totuşi, numele traducătorului pe coperta unei cărţi sau în programul unei piese de teatru este de atîtea ori ignorat de către cei care citesc cartea sau văd piesa de teatru. Traducătorul – care a creat clipele de magie şi de întîlnire adevărată cu autorul. Traducătorul – care a muncit atîtea şi atîtea ore, şi care a fost inimaginabil de prost plătit. (Aproape că numai traducătorii proşti şi rapizi, cu spirit comercial treaz, sînt cei care pot cîştiga onorabil în această profesie.)

Am să închei acest elogiu al traducerii ca artă printr-o fabulă personală, a cărei morală este un act tardiv de autoflagelare. Prin anii ’80, am fost la Londra. Eram într-un moment extrem de dureros în viaţa mea personală. Mergeam pe străzi abatută, tristă, deprimată, trăgîndu-mi singurătatea după mine ca pe un căţel ţinut de o lesă. Deodată am remarcat pe clădirea celebrului Teatru Queens afişul reprezentaţiei din acea seară – Pescăruşul. În sfîrşit, întîlnesc şi eu o cunoştinţă la Londra! – mi-am spus.
Pe parcursul spectacolului, toată oboseala mi s-a risipit ca un fum. Era de parcă ar fi plutit în sală un duh sfînt care mă atingea şi pe mine, mă transforma într-o fiinţă aeriană, cuprinsă de vraja unei engleze de zile mari, a unor actori de zile mari, a unui Cehov mai rus şi mai apropiat decît oricînd.
 

În ciuda tuturor lucrurilor care s-au petrecut şi se petrec – îmi spuneam atunci –, omul este, totuşi, o fiinţă dumnezeiască. Atunci cînd moare oricare alt animal, mor împreună cu el şi lumea lui, şi amintirile sale, şi simţămintele sale; iată însă că lumea unui om mort cu atîţia ani înainte nu numai că a continuat să fie cu noi vie în acea seară, dar se şi schimbă împreună cu noi pe parcursul vieţii.

„Cu fiecare zi care trece – spunea Nina în ultimul act – cresc forţele sufletului meu“, şi eu o priveam cu ochi strălucitori şi eram o altă persoană decît cea care intrase în teatru. Am ştiut deja că voi supravieţui ca orice animal tînăr şi sănătos al vreunei păduri.

Nimic nu se schimbase obiectiv în viaţa mea personală, dar, la sfîrşitul spectacolului, am ieşit pe aceleaşi străzi ale Londrei mergînd aproape în paşi de dans. Primisem un cadou personal de la vechea mea cunoştinţă, Cehov.

Din păcate însă, am omis să citesc pe program numele genialului traducător…