Revista 22, Nr. 11 / 10-16 martie 2009


O ars amandi critica

 Paul Cernat


Dimineata poetilor nu e numai cel mai delectabil, ci, probabil, si cel mai reeditabil volum de critica al lui Eugen Simion. La aproape treizeci de ani de la prima editie, nimic nu dateaza, totul e proaspat. Intr-un argument din 1997, reluat in editia a patra, criticul marturiseste ca a scris cartea intr-o vacanta de vara, intre doua carti solicitante si foarte diferite: la un capat – o varianta adaugita a primului volum din Scriitori romani de azi; la celalalt – Intoarcerea autorului. Jubilatia „evazionista“ a spiritului se simte pretutindeni in aceasta splendida escapada. Monograful lui E. Lovinescu se arata cel mai aproape, aici, de asociativitatea calinesciana, capabila sa creeze punti peste abisurile dintre epoci. Pe de alta parte, contrastul dintre „modernitatea“ metodei analitice si „vechimea“ obiectului examinat (poezia romana de la Vacaresti pana la Eminescu) are un corespondent in contrastul dintre „perversitatea“ re-creatoare a privirii critice si „naivitatile“ poeziei preeminesciene. Fireste, in absenta artei critice si a personalitatii mature, creatoare, experimentate a autorului, fuziunea nu s-ar fi produs, iar volumul n-ar fi fost viabil.

Achizitiile tematismului si ale noii critici din perioada stagiului parizian (Jean Pierre Richard, Roland Barthes) sunt filtrate prin ideile lui Denis de Rougemont, Gaston Bachelard sau Jean Paulhan si, fara a ignora filtrul criticii autohtone, testate pe un obiect literar gingas. Nimic mai dificil decat o interpretare de varf, oricat de libera, de eseistica, in marginea unor poeti robiti conventiilor sau cu „limba impiedicata“. Miza e considerabila, ca si curajul critic de altfel. Dincolo de juisanta elaborarii, Eugen Simion nu face nici impresionism pedestru, nici studii culturale avant la lettre, nici nu „aplica“, didactic si steril, metode teoretice de import unui material derizoriu. Noua sa lectura vizeaza, pe de o parte, improspatarea perceptiei estetice, „stergerea colbului“ de pe versurile „logothetilor“ nostri lirici, cititi mai mult din obligatie decat din placere. Ea vizeaza, pe de alta parte, studierea embriologiei si a copilariei lirismului insusi. Caci poeticitatea e, in conceptia criticului, centrata pe lirism. Imi imaginez ca ideea scrierii unei asemenea carti ii va fi venit lui Eugen Simion avand in minte atasamentul lui Nichita Stanescu pentru poezia boierilor stihuitori.

De ce, totusi, acest pariu cu lectura tematista? Raspunsul e la indemana: pentru ca intr-o poezie aflata, cum spuneam, sub tirania conventiilor si a modelelor alegorice, individualitatea si autenticitatea lirica trebuie dibuita si extrasa precum metalul pur din materialul steril. Cum? Prin identificarea „reveriilor imaginarului“ (Bachelard), a temelor si obsesiilor recurente, a figurilor spiritului creator, a relatiilor semnificante... Predilectia pentru chiasm a criticii franceze („unui peisaj al retoricii ii corespunde o retorica a peisajului“ etc.) se simte la tot pasul, iar pendularea intre analiza figurilor imaginarului („universul poeziei“) si discutarea figurilor limbajului pune in evidenta balansul intre analiza structurala si critica estetica. Tematismul, psihanaliza bachelardiana, psihocritica sunt insa eficiente cand, puse in slujba spiritului critic, ajuta la revitalizarea unor opere istoricizate, prizoniere ale unor conventii retorice obosite. Ele „merg“ mai bine in discutarea premodernilor si a minorilor decat in recitirea lui Ion Pillat, sa zicem... Nu e vorba nici un moment, aici, de o modernizare (actualizare) fortata, ci de o cale de acces spre mentalitatile, codurile si sensibilitatea secolului XIX, pe linia unei gadameriene „fuziuni a orizonturilor“. Apropierea de vechea poezie implica aproprierea ei, luarea in posesie. Nasterea lirismului este insotita de nasterea constiintei erotice, iar invatarea artei de a iubi dubleaza invatarea artei scrisului: iata „teza“ cartii, aflata in perfect acord cu ideile lui Roland Barthes (Fragmentes d‘un discours amoureux) si Denis de Rougemont (L‘Amour et l‘Occident). Mitul erosului este cel ce „intemeiaza“ in varii chipuri nasterea constiintei lirice si participa la intemeierea limbajului poetic autohton (chiar si poezia patriotica se „liricizeaza“ la focul sau). Relectura in aceasta cheie a poetilor eminescieni va tinde, prin urmare, sa expedieze discutarea unor specii non-lirice precum satira, epistola sau fabula. Pierderile sunt notabile doar in privinta lui Grigore Alexandrescu, satiric si fabulist valoros, dar liric debil, cu structura lui de poeta faber clasicizant... Cu privire la relatia dintre lirism si amor, e de notat rolul civilizator al celui din urma, pe fondul descoperirii intimitatii si, implicit, al individualitatii moderne: „Intr-un Ev Mediu intarziat si confuz, omul incepe sa aiba sentimentul individualitatii sale“; „o poezie care in galanteria ei desueta exprima ceva si din nelinistile omului care incepe sa se descopere pe sine. Pretuirea si devotamentul fata de femeie sunt semne ale timpului nou. Organizarea vietii interioare in jurul slavitei ibovnice este o dovada de socializare a instinctelor“. O linie subterana uneste, astfel, Dimineata poetilor de cartile mai noi despre jurnalul intim si genurile biograficului...

Volumul cuprinde doua carti „osebite“, complementare. Prima se compune din unsprezece capitole micromonografice, combinatii suple de eseu, critica si istorie literara. Poetii Vacaresti (Ienachita, Alecu, Nicolae si Iancu), Gh. Asachi, V. Carlova, I. Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu, veselul Alecsandri si „minorii de la 1950“ intra in aceasta categorie, mai antrenanta prin suspansul evaluarilor si prin dinamismul „epic“ al investigatiei. Pentru acesti poeti sensibili la Istorie, abordarea predominant critica si istorica se potriveste cel mai bine, iar succesiunea lor are un caracter deopotriva cronologic si estetic (urmand linia maturizarii si modernizarii limbajului poetic; nu intamplator, capitolul despre Alecsandri se incheie cu o strofa pre-argheziana...). Un mod diferit de abordare – predominant tipologic – intalnim in sectiunea finala, al carei titlu (Spitalul amorului) il imprumuta pe acela al culegerii lui Anton Pann din 1852. Alcatuit din 26 de secvente, eseul este dedicat aproape exclusiv lui Conachi si Pann, stihuitori in raspar cu evolutia moderna, occidentalizanta a liricului, dar mai „organici“ in imaginar si limbaj, mai pragmatici in relatia cu auditoriul si, pe ansamblu, mai proaspeti la relectura. In cazul lor, investigatia tematista se potriveste mai bine, figurile spiritului creator sunt mai usor de dibuit. Ceilalti sunt prea polimorfi si, adeseori, prea artificiali pentru a li se zari, imediat, obsesiile de adancime (tocmai de aceea „aventura“ identificarii lor e mai palpitanta). Primele unsprezece capitole sunt insufletite, asadar, de un dinamism „occidental“, in vreme ce Spitalul amorului se rasfata, „oriental si moale“, intr-o slava statatoare, scrutand insa intreaga noastra modernitate lirica. Indiferent de formula adoptata, scenarizarea narativa a discursului critic ramane intotdeauna subtila, iar biograficul infuzeaza, revitalizant, porii textelor. Splendid evocata, biografia romantica avant la lettre a focosului Alecu Vacarescu din subsolul capitolului aferent are o morala greu de uitat: poetul moare in timp ce tortionarul ii ia calimara din mana, si chiar apuca sa noteze, disperat, aceasta in ultima sa scrisoare... Iar capitolul amplu despre Vasile Alecsandri imbina fermecator reconstituirea spatiilor intime ale scriitorului cu analiza atenta a unei opere poetice ample si denivelate.

In mod avenit, fata de precedentele editii criticul a tinut sa adauge doua capitole inedite: unul despre aridul, dar reflexivul Gheorghe Asachi, pripit lasat deoparte in 1979, altul despre „imaginarul“ intim al poetilor romantici minori de la 1859 (C.D. Aricescu, Sihleanu, Baronzi, Bolliac, I.C. Fundescu, Radu Ionescu – Deparateanu e recuperat, alaturi de C.A. Rosetti, in Spitalul amorului). Un spor de toleranta, s-ar zice, daca Meditatia unui imbatranit poet n-ar redimensiona impresionant traseul poetic al lui Asachi... Tabloul e, in fine, complet: nici o absenta semnificativa. Interesant lucru, desi scrise dupa mai bine de 25 de ani si in imprejurari diferite, tonusul completarilor nu difera de cel al restului cartii. O critica a nuantelor, o critica indragostita si rabdatoare, care-si ia in posesie obiectul invaluindu-l in nenumarate tertipuri, dezbracandu-l de straiele vechi si imbracandu-l in straie noi, modelandu-l cu gratie, provocandu-l printr-un joc de apropiere-indepartare sa-si dezvaluie secretele. Identificand metafore inspirate, versuri, secvente sau poeme intregi care ating nivelul poeziei adevarate, practicand moderat lectura inversa (pretutindeni intalnim „anticipari“ ale lui Eminescu, Macedonski, Arghezi, Ion Barbu), dar evitand capcanele protocroniste (Edgar Papu e lasat cu gratie in offside), criticul cauta neobosit pepitele aurifere din nisipul conventiilor, pastrand, totodata, o exigenta malitioasa. Preferinta sa merge catre concretetea expresiva, indrazneata, catre dezvaluirea intimitatii in care imagini si metafore memorabile ocrotesc miturile personale. Insa tematistul sedus de cautarea „spatiilor intime“ si a „figurilor spiritului“ e secondat mereu de un abil moralist, care umanizeaza si estetizeaza metoda. Portretele autorilor (psihomorale) se stravad in filigranul analizelor; capata astfel relief „nelinistile spiritului intemeietor“ al lui Ienachita, fierbinteala „discursului indragostit“ al lui Alecu, spiritul „auster si chibzuit“ al lui Nicolae, psihologia „familiala“ a „poetului profesionist“ Iancu Vacarescu (cu care poezia trece „din iatac in natura“), pactul de fidelitate al „intelectualistului“ Asachi cu un model retoric (petrarchismul) si cu unul erotic (Leuca-Bianca Milesi), „mila“ elegiaca a lui Carlova, „figura parintelui“ Heliade (idealistul „ascensional“), moralismul temperat, labil si vulnerabil al ordonatului Grigore Alexandrescu, senzualismul fraged, „gustul valmasagului“ si „deplasarea poeziei spre sud“ la romanticul Bolintineanu, recluziunea confortabila, galanteria, decorativismul si reveria armonica ale lui Alecsandri. Din alambicurile critice, chipurile poetilor ies cu un plus notabil de naturalete. Intr-un singur caz avem de-a face cu o operatie estetica substantiala: la „simtualistul“ si premacedonskianul Bolintineanu („spirit al suprafetelor stralucitoare, poet al spumelor fosforescente, al peisajelor odorante, Bolintineanu n-are acces la mitologia interioara a spatiului. Bosforul sau nu este, cu toate acestea, un spatiu al barbariei. Bolintineanu reabiliteaza lumea otomana, atat de contestata in epoca romantica. O reabiliteaza atat de mult incat face din ea un paradis al voluptatilor molatice...“). Recitiri fericite sunt si cele despre Anatolida si Visul la Heliade (intr-unul dintre cele mai reusite capitole) sau despre Legendele... lui Alecsandri, dar multironizatul poet al lui Conrad are parte de cea mai spectaculoasa reevaluare de ansamblu.

Recitind Dimineata poetilor, simti nevoia de a glosa la nesfarsit. Criticul „ii imbraca cu aur“ pe intemeietori (cum frumos spune Valeriu Cristea in articolul reluat ca postfata) dovedind ca „poate scrie un discurs modern (modern si stralucitor)“ pe marginea unor scrieri „invechite si obosite de interpretarea didactica“. Pariul a fost castigat. Cartea a ramas, ramane cea mai valoroasa si mai inspirata abordare a poeziei noastre preeminesciene, superba ars amandi critica...

Eugen Simion, Dimineata poetilor. Eseu despre inceputurile poeziei romane, postfata de Valeriu Cristea, editia a IV-a revazuta si adaugita, Editura Polirom, Colectia „Collegium“, Iasi, 2008, 360 p.