Cultura, Nr. 8 / 26 februarie 2009


E. Lovinescu sub presiunea posterităţii

 Paul Cernat, Antonio Patraş, Nicolae Bârna, Bianca Burţa-Cernat, Marius Miheţ


Paul CERNAT, Antonio PATRAS, Nicolae BARNA, Bianca BURTA-CERNAT, Marius MIHET

Am initiat aceasta ancheta având niste întrebari la care exegeza lovinesciana evita sa raspunda si pe care a evitat sa le puna, desi s-a situat natural în vecinatatea lor. Va invit sa consimtiti la a va exprima opiniile în afara grilei lezare/ aparare a unui subiect disputat în datele istoriei noastre recente si sa-l considerati pe E. Lovinescu fara precautii filiale, general-umane si etniciste (recte româniste), fara frâna recunostintei fata de un ante-mergator, fata de un deschizator de drumuri, fata de un aparator al principiului estetic în vremuri de criza identitara, fata de un devotat al literaturii române si al literaturii române contemporane. 1. În monografia dedicata lui Titu Maiorescu (1940), Lovinescu ajunge la concluzii dezolante în ceea ce priveste valabilitatea principiilor maioresciene în aria poeziei. Totusi, gaseste monografistul, „întrucât ideile lui Maiorescu sunt legate de estetica timpului, ar fi nedrept sa le combatem pe baza ideilor moderne asupra poeziei.“ Si: „Nu e drept de a aplica lui Maiorescu rezerve scoase dintr-o evolutie a poeziei pe care n-avea de unde s-o cunoasca.“ În alt volum, Lovinescu arata ca Maiorescu traia în afara referintelor critice ale momentului sau, Sainte-Beuve si Taine. A fost Lovinescu un critic cu adevarat „sincronizat“, informat asupra teoriilor contemporane lui? Cât de etica si cât de necesara este „combaterea“ lui Lovinescu printr-o „evolutie“ a literaturii si a teoriei literare pe care a) n-avea cum s-o cunoasca? si/ sau b) avea cum s-o cunoasca, dar n-a cunoscut-o? 2. Cum încadrati revizionismul: o teorie valabila sau alibi al inconsistentei critice? 3. Lasând etica sus-citata la o parte, care considerati ca sunt teoriile cele mai putin rezistente ale criticului? Prin ce este el „de combatut“ astazi? 4. Cum explicati promptitudinea cu care se livreaza exemplul lovinescian când vine vorba de disocierea prestigiului public si oficial al criticului literar de competenta sa profesionala? De ce unor critici cu functii publice sau cadre universitare li se contrapune exemplul lovinescian – fara functii publice, dar cu o opera vasta si valoroasa – când este cunoscut faptul ca lipsa functiilor si a posturilor înalte n-a fost o alegere în cazul lui Lovinescu, o decizie voluntara, ci un cumul de împrejurari nefaste? 5. Cum explicati optiunea initierii cenaclului „Sburatorul“ în biografia lovinesciana? A fost o solutie personala, a unui „învins al situatiilor oficiale“, în serviciul propriei vizibilitati – o optiune ultima? Sau a fost o optiune prima, ideala, în serviciul abstract, al literaturii?
Inconsecventa? Mai degraba simt al independentei
PAUL CERNAT

1. Lovinescu exagera, et pour cause. Kantian, hegelian si schopenhauerian în estetica, Maiorescu nu traia complet în afara unor referinte critice precum Sainte-Beuve sau Taine. Mai exact: nu le ignora. Corespondenta cu Duiliu Zamfirescu si însemnarile zilnice ni-l arata ca pe un adversar al lui Taine, liderul junimist preferând realismul lui Dickens si Bret Harte liniei Flaubert-Zola-Maupassant. Numai ca prin formatie si vocatie nu era orientat spre spatiul francez al ideilor contemporane (desi fostul sorbonard Maiorescu îl frecventa pe pozitivistul Comte), ci spre cel german si anglo-saxon. Preferinta sa pentru Poe (descoperit de europeni prin Baudelaire si tradus pentru prima data la noi de Vasile Pogor) este cunoscuta. Evident, nu poti combate un critic pentru ca n-a putut întrevedea tendintele estetice ale viitorului. Putem afirma, eventual, ca Maiorescu a fost captivul unui spatiu de referinta german si anglo-saxon, asa cum E. Lovinescu a fost un „captiv“ al spatiului cultural francez din perioada 1900-1920. Unilateralitatea optiunii e responsabila în parte de limitele conceptiei critice ale celor doi, iar a le identifica nu înseamna un repros. Ar trebui sa vorbim, mai curând, despre limitele esteticii normative în secolul XIX si la începutul secolului XX. În definitiv, nici Taine (prietenul lui J.-J. Weiss devenit, gratie germanului Schutte, subiectul tezei de la Sorbona a lui Lovinescu), nici Sainte-Beuve nu au intuit evolutia moderna a poeziei. În ceea ce-i priveste pe Maiorescu si pe ereticul sau elev, faptul ca au avut optiuni ideologice aparent opuse si referinte culturale diferite nu i-a împiedicat sa se întâlneasca în puncte esentiale: spiritul critic rationalist, „olimpianismul“ magisterial si principiul autonomiei esteticului. Dar si simbolismul francez datoreaza enorm filozofiei idealiste a lui Schopenhauer, Hegel, Schelling s.a.
Cu cine a fost „sincronizat“ teoreticianul sincronismului si al diferentierii? Pentru Lovinescu, Occidentul însemna de fapt Parisul modernist de pe la 1920. Optiunea pentru modernizarea francofila de sorginte rationalist-iluminista se suprapune, în cazul sau, peste optiunea pentru liberalismul burghez. Ramâne, altfel, relevant faptul ca mentorul literar al „proustienilor“ din cenaclul „Sburatorul“ n-a scris nici o pagina despre Proust, spre deosebire de antilovinescienii Ibraileanu, Ralea, Sebastian. Antislavofil, s-a tinut apoi – spre deosebire de Ibraileanu – la distanta de marea proza rusa, pe care a pretuit-o cam ca Maiorescu pe cea franceza. Cât despre modernitatea italiana, spaniola, engleza – referintele lovinesciene la ele sunt ca si inexistente, justificând masivul atac al lui G. Cãlinescu din „Viata româneascã“ (1937). Sincronizare cu spiritul timpului? Dar sincronizati erau si gândiristii, si noii spiritualisti din „tânara generatie“ – e drept, cu alte spatii, cu alte tendinte ideo-culturale…
Dupa 1930, Lovinescu pare a nu mai fi la curent cu teoriile moderne decât prin intermediul cenaclistilor de la „Sburatorul“. Vladimir Streinu sau Perpessicius sunt mult mai up to date. Dar un critic este important mai ales prin substanta operei, prin soliditatea conceptiei si prin eficienta actiunii sale practice, de constructor al unei literaturi si de sustinator al adevaratelor valori literare. Apelul lovinescian la ratiune – „înapoi la Maiorescu“ – într-un moment al recrudescentei totalitarismelor si al dictaturii de extrema dreapta s-a dovedit vital si urgent la începutul anilor ‘40, ca o întoarcere la fundamentele criticii literare moderne si la imperativele spiritului critic. Asta nu înseamna ca buna cunoastere si asimilare a teoriilor literare de ultima ora n-ar conta în fiabilizarea conceptiei si a instrumentarului analitic.

2. „Revizionismul“ lovinescian a fost considerat un alibi al inconsistentei critice doar de catre denigratorii care confundau revizuirea cu autorevizuirea. Degeaba a amintit Lovinescu, de câte ori a avut ocazia, ca revizuirile sale au în vedere amendarea retrospectiva, prin filtrul sensibilitatii moderne, a judecatii generale asupra unor autori din trecut; adversarii – si nu numai ei – i-au reprosat mereu ca „se revizuieste“, ca îsi schimba opiniile asemenea unei giruete. Câta munitie n-au consumat adeptii criticii stiintifice si specifist-nationale pentru a-i caricaturiza „frivolitatea impresionista“ (echivalata nesigurantei judecatii de gust)! E adevarat ca Lovinescu însusi, singur împotriva tuturor, le-a dat apa la moara amendându-si pe ici-pe colo, nu doar stilistic, opiniile anterioare. Dar numai încuiatii n-au facut-o niciodata.
Revizionismul lovinescian (cel estetic, nu cel moral) reprezinta de fapt o testare preliminara a teoriei mutatiei valorilor estetice din 1929. Are dreptate Nicolae Manolescu sa apropie acest relativism „ratasat la teoria cunoasterii“ de estetica receptarii a lui Jauss. Putem avea, desigur, rezerve serioase fata de incomensurabilitatea paradigmelor în literatura: valorile literare autentice sunt cele care dureaza si în care noi sensibilitati se recunosc. Ele au capacitatea de a-si transcende contextul primar de receptare si de a reveni în actualitate dupa intervale de eclipsa. Oricum, cu toate amendamentele si dincolo de faptul ca leaga prea strâns esteticul de sociologic, revizionismul ramâne o teorie interesanta. Critica literara e prin excelenta un domeniu al relativului, iar asumarea conditiei sale failibile constituie o atitudine înteleapta. În schimb, cu toata reactualizarea lui obsedanta, revizionismul politico-moral aplicat autorilor (Slavici, Galaction s.a.) tinde sa vicieze judecata estetica a operelor. Simplista ne apare azi si ideea potrivit careia istoria literara se ocupa cu operele trecutului, iar critica literara – cu cele ale actualitatii. Ea justifica în fapt limitele lui Lovinescu si refuzul sau de a se mai ocupa de reexaminarea critica a literaturii secolului XIX (cu unele exceptii). Problema cooperarii dintre cele doua domenii va fi stralucit rezolvata de catre G. Calinescu în „Tehnica criticii si a istoriei literare“ si „Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica“. Tot Calinescu va fi primul care va reciti în cheie modernist-estetica întreaga istorie a literaturii române, speculând carentele criticii lovinesciene (literatura marilor junimisti, Macedonski, Sadoveanu, Arghezi prozatorul etc.).
La fel de interesante ca teoria mutatiei valorilor estetice sunt „mutatiile“ lui E. Lovinescu: conservator „moldav“ renegat în favoarea liberalismului „bucurestean“, maiorescian à outrance, emul al lui Iorga în studentie, apoi adversar de-o viata, colaborator al didacticului Mihail Dragomirescu la „Convorbiri critice“ si adversar al lui, colaborator al lui G. Ibraileanu la „Viata româneasca“ apoi (dupa ce criticul iesean îi va fi preferat, în conditiile stiute, la Universitatea ieseana) inamic, impresionist în „Critice“ si lansonist în monografiile istorico-literare, mefient fata de simbolism si modernism înainte de Primul Razboi, dar principal teoretician al modernismului – dupa, de o sensibilitate clasica, dar crezându-se simbolist în fondul sensibilitatii sale critice, aparator al artei pentru arta înainte si dupa Primul Razboi, nu si pe durata acestuia (când sustine arta angajata, patriotica), ideolog sub scutul autonomiei esteticului, adept al impresionismului faguetian corectat, în anii ‘20, de psiho-sociologie, antijunimist dedicat, la sfârsitul vietii, monografierii lui Maiorescu si a ideologiei junimiste… Inconsecventa? Mai degraba simt al independentei si al prioritatii, pe fondul unei identitati moderne ambivalente.

3. Daca teoria poeziei – cu „necesara“ evolutie modernista spre lirism si subiectivizare – ramâne greu contestabila pe ansamblu (excelente observatiile privind caracterul modern al traditionalismului poetic), cea referitoare la evolutia prozei spre „obiectivitate“ (narativa, psihologica) si spre urbanizare (dupa ruralismul dominant al începutului de secol XX) mi se pare datata. Totusi, în ordinea praxisului ea s-a dovedit oportuna: în acel moment, aveam nevoie de compozitii „obiective“ majore. Din pacate, Lovinescu tinde sa confunde „lirismul“ atitudinii auctoriale din proza samanatorista cu subiectivitatea prozei moderne si lirismul prozei artiste (Macedonski, Arghezi, Mateiu Caragiale etc.), iar notiunea lui de „obiectivitate“ e confuza. Mult mai subtile si mai valabile ne apar disociatiile lui Ibraileanu din „Creatie si analiza“ („comportism“ etc.). Tot Ibraileanu a observat un lucru pe care conceptia critica a lui Lovinescu nu-l putea înghiti: anume ca lirismul sadovenian tine de viziune si de „poezia pura“. Or, pentru criticul sburatorist, Sadoveanu a fost – pânã prin 1936, când s-a… revizuit oportun – un „primitiv“ talentat, un rapsod, o natura lirica si nostalgica, incapabila sa acceada la obiectivitatea „evoluata“ si „civilizata“. Pe fondul parti-pris-urilor ideologice „burgheze“, valoarea lui Caragiale în posteritate va fi refuzata în numele aceleiasi lipse de obiectivitate. Partizanatul ideologic (deghizat sub argumente estetice) i-a apartinut însa chiar lui Lovinescu, ramas de pomina pentru preferinta fata de Gh. Braescu. De multe ori, si partizanatul „cenacular“
s-a dovedit determinant în judecata de valoare lovinesciana, mefienta fata de ceea ce nu era „contributie a Sburatorului“. A trebuit ca toti tinerii critici sburatoristi din anii ‘20 sa-l sustina pe Arghezi ca „nou Eminescu“ pentru ca Lovinescu sa catadicseasca a-l recunoaste drept mare poet modern (dupa ce Ibraileanu îi deschisese portile revistei sale cu un deceniu în urma). Acelasi lucru si în cazul lui Sadoveanu.

4. În critica, adevaratul prestigiu nu îl da functia oficiala, ci recunoasterea tacita din interiorul breslei. Sa nu uitam ca abia odata cu G. Calinescu critica modernista nedogmatica a patruns cu drepturi depline în citadela universitara. Desi râvnita de mai toti, „oficializarea“ a avut un renume prost în lumea literara. E un adevar faptul ca arta, literatura si critica novatoare s-au definit prin independenta fata de establishment, iar Lovinescu s-a aflat în razboi permanent cu oficialitatea academista si extraestetica. Sigur ca e nedrept sa le reprosezi azi unor critici „cu functii“ pozitiile sociale pe care au ajuns sa le detina în conditiile în care valoarea activitatii lor justifica respectivele pozitii. Cu atât mai mult cu cât oficializarea prin functii si pozitii sociale în sistem nu mai e dogmatica si opresiva ca înainte (sistemul a integrat de mult contestatia). E drept, nici literatura nu mai are puterea de altadata…
Stim bine ca lipsa functiilor si a posturilor înalte n-a fost alegerea lui Lovinescu, ci rezultatul unui „cumul de împrejurari nefaste“. Cu adevarat relevant e modul în care criticul a reusit sa transforme handicapul (ne)recunoasterii oficiale într-un avantaj în conditiile în care literatura moderna „vie“ si viabila era cel mai adesea antiacademista si neoficializata. Ca institutie literara informala, alternativa institutiilor statului, cenaclul „Sburatorul“ a corespuns noului saeculum, iar actiunea lovinesciana s-a caracterizat, întotdeauna, printr-un înalt simt al oportunitatii. Adica prin situarea în Centrul si în sensul de evolutie al modernizarii (culturale, civilizationale) europene dublate de perfecta adecvare la Rolul criticului liberal, constructor si defensor. Directionând si administrând din mers un canon al prezentului, Lovinescu a aparat literatura de tendentionismul extraestetic atât în anii dominatiei sãmanatorismului, cât si în perioada de ascensiune a extremei drepte si a campaniilor împotriva „pornografiei“ în arta. Mai e nevoie sa spun ca tendentionismele erau oficializate? Si ce s-a ales de imaginea în posteritate a oficialilor de altadata?

5. Initierea cenaclului „Sburatorul“ a fost optiunea unui „învins al situatiilor oficiale“ (episodul Ibrãileanu din 1912 l-a marcat decisiv) care s-a pus trup si suflet în serviciul abstract al literaturii. „Lipsit de orice ambitie sociala (nu si literara)“ Lovinescu a fost doar de nevoie. Va deveni însa, compensator, conducatorul celui mai important cenaclu din România întregita, adevarata societate paralela si esantion ideal pentru teoriile din „Istoria literaturii române contemporane“. Aceasta reinventare de sine într-o lume noua si într-o paradigma noua venea la timp, dupa o activitate care îi permitea criticului exercitarea magistraturii prin deschiderea fata de „cei ce vin“. Ce mai conteaza ca, în 1937, Iorga îi refuza Premiul National pentru critica în favoarea lui Mihalache Dragomirescu, dupa ce-i blocase si candidatura la Academie? Înfrânt pe teren oficial în lupta de uzura cu toate oficialitatile universitare ale criticii, marele defensor al modernismului si-a luat, pe terenul „transcendent“ al literaturii, o revansa intelectuala „inefabila“ si decisiva în posteritate.

Modelul Lovinescu
ANTONIO PATRAŞ

Orice cititor inteligent suspecteaza, pe buna dreptate, „ideile primite“, cliseele cu efect narcotizant facute sa adoarma mintea, sa îngroape, ca-ntr-un muzeu al figurilor de ceara, personalitati si opere din trecut, fara pic de respect pentru nuanta. Însa cliseul are, si el, partea sa de adevar, pe care nu o putem sacrifica doar de dragul inteligentei (facultatea eminamente disociativa a spiritului, cum îi placea lui Ralea sa spuna). Asa încât, înainte de a raspunde la întrebarile de-a dreptul provocatoare din ancheta de fata, lansându-ma în plictisitoare observatii de amanunt, tin sa precizez ca Lovinescu ramâne, în opinia mea (nu ma pretind un original), cel mai important critic român. Evident, factorul etic joaca un rol foarte important în aprecierea aceasta superlativa – si nici nu se poate altminteri, de vreme ce critica trebuie sa fie si în serviciul (abstract) al literaturii, si în acela (de la sine înteles, cel putin de la Sainte-Beuve încoace) al afirmarii propriei personalitati. Or, meritul lui Lovinescu e de a fi stiut sa pastreze mereu echilibrul, justa masura. De aceea a izbutit el sa ilustreze ca nimeni altul, în cultura româna, „conditia criticului“, dupa cum remarca Alexandru George, harnicul sau exeget si editor de mai târziu.
În genere, exegeza si-a rezervat rolul facil al conservarii vechilor clisee. Si, oricât ar parea de bizar, tocmai din pricina excesivei simplificari vulgarizatoare se explica, în fond, mare parte din prestigiul actual al lui Lovinescu, probabil singurul critic român caruia posteritatea i-a inventat o imagine fara pata. Totusi, pâna la urma nu atât omul însusi iese învingator, sau „ideile“ sale, cât lovinescianismul, adica acel complex de însusiri ce desemneaza o atitudine etica si un anumit mod de a întelege literatura. Ni se pare firesc sa consideram azi „lovinesciene“: obiectivitatea, dezinteresul principial al criticului sau batalia pentru esteticul pur, neamestecat cu alte valori. Lucrul n-ar fi fost cu putinta daca în sprijinul cuvântului scris omul n-ar fi adus garantia fiintei sale morale.
De altfel, Lovinescu nici nu s-a pretins vreodata un gânditor original. El nu agrea deloc ideea de „sistem“, constrângatoare pentru cine vrea sa fie mai mult decât un „specialist“, insistând în repetate rânduri asupra relativitatii propriilor convingeri. Ca atare, unica utilitate a „doctrinei“ elaborate de ideologul modernismului ar ramâne aceea critica, militanta, de interes circumscris exclusiv domeniului literar. Oricum, constatarea ca Lovinescu nu a fost un „cap teoretic“ nu scade cu nimic valoarea operei sale, luata în ansamblu. E de mirare doar ca el a ajuns sa treaca, în genere, drept cel mai doctrinar dintre criticii nostri de prima mâna, desi (am spus) în interbelic putini ar fi îndraznit sa-i recunoasca preeminenta fata de Calinescu, Zarifopol ori Ralea, intelectuali daca nu superior înzestrati, în orice caz, de o cultura ideologica vadit mai temeinica si diversificata.
La fel, în linia actiunii militante, polemice si, implicit, vulgarizatoare a ceea ce Sainte-Beuve întelegea prin une critique de combat, trebuie primite si conceptele de interes teoretic precum autonomia esteticului, sincronismul, mutatia valorilor, imitatia sau diferentierea – expresii cliseizate prin folosirea excesiva, nascute totusi initial din nevoia de disciplina si claritate fara de care discursul critic, sufocat în nuante, risca sa nu mai convinga pe nimeni. Tot din necesitate (prin urmare, dupa cum spune el însusi, în raspar cu propriile „predispozitii temperamentale“) traseaza „impresionistul“ Lovinescu directia evolutiei genurilor, redusa la câteva principii ordonatoare simple (intelectualizarea poeziei, urbanizarea si obiectivarea prozei etc.), ca un fel de „ancore“ banale, dar servind de minune cronicarului si istoricului literar pornit la batalia pentru canon. Iar magistrul de la „Sburatorul“ a intuit foarte exact mersul literaturii noastre, chiar daca mijloacele de care dispunea nu s-au dovedit nici pe departe infailibile. Atât, si ar fi fost suficient pentru cristalizarea unui destin postum.
Critica sau creatie?
Lovinescu este însa si autor de literatura, si nu (cum se crede îndeobste) de cea mai proasta calitate. Undeva, în „Agendele literare“, afirma ca si-ar da tot prestigiul de critic în schimbul succesului ca romancier. Si moartea îl surprinde la masa de scris, trudind de zor la un ultim, monumental, roman. Nici vorba, asadar, de capriciu. Ca atare, aceasta „dubla vocatie“ vadeste preponderenta unei „slabiciuni“ metodice, semn al flexibilitatii optiunilor care se reflecta si în ambiguitatea fertila a banalului, dar niciodata pe deplin lamuritului raport dintre critica si creatie.
Din cauza aceasta, daca Lovinescu „vine în critica literara cu psihologia scriitorului, a celui hotarât sa creeze, si nu sa distruga, sa impuna valori, si nu sa trieze“ (dupa cum remarca, corect, Ileana Vrancea), absolutizarea unui singur versant al personalitatii sale, desi reprezentativ, se dovedeste cu totul nepotrivita. Nu stiu prin ce mijloace a ajuns Florin Mihailescu la concluzia ca „Lovinescu n-a facut nimic în sine, în afara de critica. Unicul sau destin (...) a fost critica“ („E. Lovinescu si antinomiile criticii“, 1972, ramâne, pâna azi, cea mai consistenta si sistematica lucrare de exegeza a „ideilor“ lovinesciene). Afirmatia ramâne fara acoperire cât timp nu luminam deplin datele problemei în discutie. Sa fie critica doar o forma superioara de ratare, marturie a imboldului catre fatal esuata creatie artistica? Atunci, da, observatia capata oarecare noima. Dar opera beletristica a autorului „Istoriei civilizatiei române moderne“ nu e chiar în întregime „iremediabil debila“. Siguranta ori lipsa de încredere în sine, opiniile scriitorului despre propriile carti nu reprezinta o garantie de adevar. Apoi, deturnarea intentiei de a face arta nu exclude posibilitatea reusitei, chiar daca aceasta se produce într-un mod doar în aparenta neasteptat – altfel însa, avut în vedere din capul locului. În consecinta, perseverenta romancierului, favorizând totodata exercitarea neabatuta a celeilalte îndeletniciri, cu rezonanta publica imediata, se dovedeste un argument suficient de convingator, imposibil de ignorat. Ileana Vrancea pare a surprinde mult mai nuantat sensul actiunii lovinesciene când spune ca „fara ambitia creatiei artistice, fara vocatia neîmplinita a acestei creatii, E. Lovinescu nu ar fi acceptat apostolatul si servitutile vietii de cenaclu“ (vezi „E. Lovinescu, artistul“, 1969). Am adauga numai un bemol discret, spre a respecta litera documentului: criticul nu a nutrit niciodata convingerea definitivului sau esec ca prozator. Dimpotriva! De aceea, apostolatul profesiunii face parte (nota bene!) din jocul cu strategii multiple în care scriitorul intrase hotarât sa câstige de la bun început. 
Cât despre capacitatea criticului de a asimila ideile epocii, trebuie sa subliniem ca, fata de Maiorescu (consecvent cu principiile sale estetice timp de jumatate de secol, de unde si forta, dar si precaritatea lor în timp), Lovinescu a stiut sa-si revizuiasca impresionismul initial, fara sa-si schimbe însa si opiniile despre un scriitor ori altul. Rasfoind tomurile academice încarcate cu note ramase de pe urma nenorocosului „episod universitar“ , nu poti sa nu visezi la ce s-ar fi întâmplat în caz ca împrejurarile i-ar fi fost favorabile.
S-ar mai fi despartit autorul „Istoriei literaturii române contemporane“ de Iasi, de „moldovenismul“ sau temperamental? L-ar mai fi certat, apoi, pe Vianu, dezertorul de la „nobila“ misiune (i.e. critica de întâmpinare)?
Dincolo de seducatoarele ipoteze, dupa esecul universitar cercetarea trecutului înceteaza sa-l preocupe, brusc: venise vremea ca E. Lovinescu sa devina E. Lovinescu, criticul modernist si teoreticianul mutatiei valorilor estetice. Memorialistul explica schimbarea atitudinii prin cauze generale, de ordin psihologic, fara legatura cu amanuntele biografice amintite. Se întelege, ideea ca scrisul e opera vointei care înfrânge paguboasele înclinatii temperamentale convine de minune scenariului acreditat în legatura cu „formarea“ personalitatii – însa nu explica deloc optiunea exclusiva pentru critica sincronica (volumele despre Maiorescu si Junimea din deceniul al patrulea au tot o miza polemica, daca nu chiar de stricta actualitate), si nici „dogmatismul“ ori actiunea militanta a mentorului de la „Sburatorul“. În fapt, Lovinescu nu-si construieste personalitatea (eleatica, fara îndoiala, ca si a lui Maiorescu), dar cauta sa
si-o puna în valoare cât mai convenabil, în functie de împrejurari. Frumoasa iluzie a scrisului dezinteresat nu e decât o prejudecata.
În fond, chiar de la primii pasi... „pe nisip“ tânarul autor leapada vesmântul romantios al artistului dispus la jertfa de sine, erijându-se în schimb în postura pragmatica de scriitor profesionist, preocupat de propriul succes cel putin în aceeasi masura ca si de soarta literaturii române. Asemanarea cu „cazul Caragiale“ (cel din studiul înca insuficient pus în valoare al lui Florin Manolescu), evidenta la analiza atenta a documentelor, spulbera orice dubiu. Lovinescu a fost foarte sensibil la opinia publicului, iar esecul ca autor de fictiune (abandoneaza dramaturgia numai din pricina ca nu i s-a jucat piesa „De peste prag“, din 1906), plus pierderea catedrei universitare, îl obliga sa adopte o strategie nitel diferita, si cu efect garantat: foiletonistica, cronica „la zi“, promovarea tinerilor, în fine, transformarea profesiei într-un veritabil oficiu, chiar ritual, odata cu înfiintarea cenaclului.
„Ideile“ lui Lovinescu
Afisând, în anii de pâna la aparitia „Sburatorului“, o atitudine mai curând conservatoare, mefienta la noutatile importate de pe malurile Senei, Lovinescu respinge simbolismul cu aceleasi argumente rasuflate ca si Ibraileanu, pentru ca mai apoi, în spiritul programatic al „revizuirilor“, sa recunoasca importanta curentului în sine, mai putin însa a scriitorilor care-l reprezinta (nu a girat nici dupa aceea valoarea lui Macedonski). Contradictia resimtita de critic între propriul gust, de natura clasica, si evolutia formelor literare, în sensul modernizarii, nu a scapat atentiei comentatorilor.
Apoi, constrâns sa-si sprijine programul pe o platforma teoretica în masura sa tina piept adversarilor ideologici, Lovinescu elaboreaza în câtiva ani cartea sa de doctrina („Istoria civilizatiei române moderne“) care va sta si la baza monumentalelor sinteze istoriografice. Din punct de vedere sociologic, studiul se axeaza pe ideea formulata anterior de Gherea, si anume ca în tarile capitaliste dezvoltate, „formele sociale urmeaza fondului social“, câta vreme „în tarile înapoiate, fondul social e acela care urmeaza formelor sociale“. Dupa cum se observa, e vorba despre mai vechea teorie a formelor fara fond (însa rasturnata acum, descriind procesul invers), combatuta de Stefan Zeletin, specialist redutabil, care tine sa faca praf toate speculatiile literatilor, de la junimisti încoace. Modest, Lovinescu nu contrazice opiniile specialistului si atribuie studiului sau caracterul unei simple „încercari de psihologie sociala si culturala“.
Revizionism, psihologie, mutatia valorilor estetice
Revizionismul e, principial, o teorie valabila (apreciata si de Calinescu), însa folosita, de cele mai ulte ori, ca un alibi menit sa evidentieze într-un mod cât mai convenabil personalitatea iesita din rând a criticului. Nu întâmplator, Lovinescu afirma undeva: „valoarea psihologica e singura care ma intereseaza“. Ca atare, si esteticul va fi „tradus“ în aceeasi cheie, individualist-psihologizanta, de unde ignorarea completa a structurii interne a operei si privilegierea factorului subiectiv, care învesteste cu sens un text altminteri neutru. Aici e de gasit si sensul „impresionismului“ lovinescian: relativismul estetic principial (nu exista criterii care sa garanteze valoarea unei opere literare în afara de gustul si intuitia criticului) duce inevitabil la afirmarea dogmatica a personalitatii celui care interpreteaza.
Astfel, autoritatea criticului e garantata exclusiv de atitudinea consecventa si de tinuta sa morala, si nu de „idei“. Iar principiul mutatiei valorilor, anticipat de „revizuirile“ de dinaintea aparitiei „Sburatorului“, se dovedeste, în fapt, o rastalmacire teoretica tendentioasa menita sa justifice optiunea exclusiva pentru critica sincronica. Valabila ca punct de pornire (operele suporta o serie de mutatii, în timp), „teoria“ lovinesciana îsi tradeaza inconsistenta prin afirmarea dogmatica a existentei unei singure literaturi: cea contemporana. Operele trecutului nu mai raspund sensibilitatii noastre si, de aceea, din ele nu ramâne decât scheletul ideologic, care poate fi reconstituit „cu mintea“, dar nu si simtit „cu sufletul“. Or, lucrurile nu stau nici pe departe asa: trecutul nu moare în mod necesar, tot asa cum nici prezentul nu raspunde neaparat sensibilitatii noastre. Variabilitatea valorilor estetice în timp nu implica ireversibilul lor declin, ci o spectaculoasa posibilitate de reconvertire.

Lasându-se amagit de ispita cunoasterii sufletului omenesc, de la care credea cu tarie ca pleaca totul, în bine si în rau deopotriva, Lovinescu si-a limitat însa interesul pentru psihologie (stiinta ce-l fascinase si pe Maiorescu) la analiza pasiunilor ori la reflectia cu miez etic, de traditie clasica, fapt ce se face simtit dintru început nu doar în literatura, ci si în critica lovinesciana. Criticul considera genurile drept forme ale temperamentului (persistenta obsesie!), si obisnuia sa interpreteze literatura din acelasi unghi, ca expresie a personalitatii creatoare, totusi cu un accent mai apasat pe transferul de sens de la autor la opera, relatie privita unilateral, reductionist, pentru ca tinde sa neglijeze însemnatatea determinatiilor social-istorice. Lovinescu înclina balanta de partea personalitatii artistului, singura în masura sa hotarasca evolutia gustului estetic si sa impuna publicului valorile autentice.
Observatia trebuie sa ne capteze atentia, pentru ca ideea preeminentei psihologicului, enuntata chiar din „Pasi pe nisip“ (e drept, fara convingere, în maniera sceptica a impresionistilor), se dogmatizeaza treptat, pentru a deveni, ulterior, obiectul unei veritabile „teorii“ despre personalitate. Or, scrisul lovinescian, în întregul sau, poarta amprenta acestui personalism psihologic – obiectivat în paginile confesive (îndeosebi în „Memorii“, sub forma unui discurs abstract si metodic despre propria evolutie spirituala), propus ca tema de reflectie în literatura de fictiune si formulat deseori explicit ca unic scop al travaliului exegetic, de la marunta cronica la studiul amplu de istorie literara. De asemenea, conceptul de „mutatie a valorilor estetice“ se bazeaza tot pe considerente de natura psihologica si pe reflectia asupra experientelor personale, subiective, de lectura.
Dar una e practica, alta teoria. Pentru ca, surprinzator, în comentariile sale critice Lovinescu nu utilizeaza deloc sursele de care un specialist în psihologie ar trebui sa se prevaleze, macar sporadic (prin comparatie, Ibraileanu pare de-a dreptul erudit!). El formuleaza în mod obisnuit judecati morale si exploateaza amanuntul biografic cu intentii strict portretistice, fara bataie mai lunga. Asa se face ca misterul sufletului ramâne impenetrabil, când nu e tradus direct în limbajul concret al fiziologicului.
În consecinta, pretentiile psihologizante ale exegezei lovinesciene se reduc la schematismul abstract din caracterologia clasica si la un soi de biografism sumar, care instituie o relatie cauzala între autor si opera prin detaliul anecdotic si elementele de portret moral. „Metoda“ vizeaza aici descoperirea miezului etic al personalitatii creatoare, indiferent de „continutul“, de „mesajul“ mai mult sau mai putin moral al operei. Nu intram, acum, în detalii. Fapt e ca Lovinescu nu trece, iata, peste nivelul discursiv al cronicarului de reactie imediata, riscând sa-si atraga reprosul diletantismului.
Conectat la actualitatea literara româneasca, ca orice practician care nu mai are timp sa învete, Lovinescu a pierdut contactul cu noile descoperiri în materie de teorie din spatiul european. El
s-a revendicat constant de la „impresionisti“ (Faguet si France mai cu seama), de la Taine, dar si, cu un aport semnificativ, de la Nietzsche (lucru mai putin cunoscut) si Freud. Totusi, dupa stagiul parizian, lecturile criticului se orienteaza în imediat cu scopuri precise, vizând eficienta maxima. Referintele la teoreticieni celebri din interbelic sunt ca si inexistente. Dar asta nu scade cu nimic valoarea criticii lovinesciene, care-si trage substanta nu din speculatia teoretica, ci din intuitie, gust, spirit de sinteza si ordine. Ceea ce nu-i putin lucru. Desi mult mai „informati“, un D. Caracostea sau un
M. Dragomirescu au pierdut confruntarea cu Lovinescu, polemist redutabil, caruia numai Calinescu i-a facut fata.
În alta ordine de idei, poate si din cauza reprosurilor venite din toate partile, Lovinescu a fost nevoit sa dea „revizuirilor“ o justificare precumpanitor etica si sa le puna pe seama datoriei de onestitate a criticului, obligat sa-si schimbe din mers instrumentele de lucru si sa înregistreze cu promptitudine semnele schimbarii. O confruntare oarecare între textul originar si varianta „revizuita“ ar trebui sa ne convinga de adevarul nobilei intentii. Ceea ce nu se întâmpla.
În cele mai multe cazuri, aprecierile initiale sunt transpuse aproape tale quale în „noile“ comentarii (recunoasterea valorii lui Caragiale a fost tardiva si neconcludenta, nefacând obiectul unui studiu de sine statator), modificarile de substanta vizând exclusiv stilul, expresia – adica imaginea autorului, atent sa apara în fata cititorilor în cea mai favorabila ipostaza. Când nici imaginea retusata nu mai convine, esecul e atribuit carentei de idei. Recitind editia a doua a „Criticelor“ (care relua primele patru volume), criticul remarca, dezamagit, „lipsa de substanta intelectuala“, ce trezeste „sentimentul special al dizarmoniei dintre forma si fond“. E singurul exemplu care pare sa-l descurajeze, dar numai pentru moment. Mai puternica pare convingerea ca nu „ideile“ în sine conteaza de fapt, nu „mesajul“, ci calitatea reflectiei, tinuta artistica a discursului.
Dupa cum judecatile critice formulate la începutul carierei au ramas în linii mari aceleasi în variantele ulterioare ale textelor, nici imaginea despre sine a scriitorului nu a cunoscut modificari spectaculoase. În probleme de gust (si în multe altele), criticul e uimitor de constant, nu-si tradeaza vechile preferinte. Consecventa aceasta a putut trece drept inertie, lipsa de receptivitate la nou, dogmatism, în fine, numai lucruri rele. Ei bine, ce rost mai au atunci „revizuirile“, daca tot nu schimba nimic?
Si totusi, schimba. Lovinescu simte ca timpul nu sta pe loc. De aceea, la portretul pe care si-l schiteaza initial adauga permanent alte tuse, în intentia de a pastra nealterat nucleul originar si de a simplifica liniile. Tot astfel, rescrierea/ revizuirea operei ilustreaza obsesia unui principiu ordonator, pe care criticul l-a descoperit destul de repede, multumindu-se sa-i ilustreze posibilitatile numai pe spatii mici – suficient însa pentru a sugera efectul unei actiuni de durata. În concluzie, mai mult decât orice altceva, „revizuirile“ sunt expresia constiintei propriei valori si a exigentei fata de sine, o forma de afirmare viguroasa a personalitatii, careia Lovinescu a reusit sa-i dea un contur de maxima austeritate.

Un ansamblu critic utilizabil si astazi
NICOLAE BÂRNA

Sunt perfect de acord ca discutia ar fi bine sa fie purtata „în afara grilei lezare-aparare“ etc., dar tare ma tem ca nu prea sunt în stare sa ma conformez dezideratului. Pentru ca lui E. Lovinescu îi sunt, în sensul cel mai tare si „trivial“ al cuvântului, fan. (Stiu, stiu, afirmatia poate parea ciudata, fan îi poti fi lui Hagi sau lui Mutu, lui Mick Jagger ori lui Jim Morrison, eventual – într-un registru mai „onorabil“ si conformist al entuziasmelor ? poti fi fan-ul lui Eminescu ori al lui N. Iorga, dar nu al unor amarâti de critici literari (etern si fatalmente „amarâti“, oricât ar fi fost de importanti, cum important a fost E. Lovinescu…), marginali si urâciosi prin definitie, antieroii desavârsiti. Dar… fiecare cu bizareriile lui, n-am ce-i face, din cine stie ce motive, poate din spirit de contradictie, m-am pomenit, de mult, fan al lui E. Lovinescu – si nu numai al lui: pe lista „idolilor“ în raspar i se adauga G. Calinescu, Serban Cioculescu, iar dintre cei „mai tineri“ Cornel Regman, Valeriu Cristea…).

1. Fiindu-i fan, e inevitabil sa-l examinez cu partinire – ori îngaduinta, cum vreti… -, fiind totusi constient de faptul ca nu-i pot refuza cinstea unei tentative de examinare cu mobilizarea, cât de cât, a spiritului critic. Acestea fiind zise, si încercând sa fiu cât mai scurt, voi sublinia ca important mi se pare nu cât de „sincronizat“ era însusi E. Lovinescu la modul absolut, ci importanta mi se pare pledoaria lui, în contextul culturii noastre, pentru „sincronizare“. Altfel, nu putem decât sa parafrazam vorba lui despre examinarea lui Maiorescu: „Nu e drept de a aplica lui sE. Lovinescut rezerve…“ etc. Lucrurile de genul acesta nu pot fi judecate decât contextual. „Decalajul“ culturii noastre – prin reprezentantii ei de vârf – la un moment dat fata de avanposturile culturii universale a momentului nu constituie un temei de repros si desconsiderare retrospectiva. Eminescu a fost contemporan cu Mallarmé, dar ar fi o prostie sa-i „reprosam“ ca nu a fost mallarméan. Rebreanu, Agârbiceanu au fost, más o menos, contemporanii lui Proust si Joyce, dar cine le-ar putea în mod serios „imputa“ ca n-au scris precum aceia?
Cât despre E. Lovinescu, daca-l privim în contextul epocii – si în cel al peisajului cultural-literar francez, caruia îi era atasat, din care, prin formatie si preferinte, „descindea“ si la care se „raporta“ în mod implicit el însusi (nu putem nesocoti dreptul oricui de a se ralia la anumite traditii ori directii de studiu si cercetare, iar faptul ca Lovinescu nu era la curent cu sau atras de anumite metode, viziuni si perspective de reflectie si interpretare a fenomenului literar, alimentate de patrimoniul filozofiei ori al lingvisticii, deja emergente în epoca în spatiul german, anglo-saxon ori rus, nu poate fi socotit ca o „culpa“, ci ca un dat istoric, de care luam nota, fara inflamari afective…) -, vom constata ca putem recunoaste, în el, în pofida sumedeniei de firesti deosebiri, un – ca sa zicem asa! – „omolog“ sau „echivalent“ românesc al lui Albert Thibaudet, aproximativ contemporan cu el, de altfel (doar cu câtiva ani mai vârstnic, si mort doar cu câtiva ani mai devreme decât el…). Al lui Albert Thibaudet, de care, de altfel, Lovinescu însusi nici n-a facut mare caz, modelele lui implicite ori autoritatile de referinta apartinând mai degraba generatiei dascalilor lui (un Émile Faguet, de pilda, critic de renume, cândva, dar astazi cât se poate de vintage, ultradatat si, practic, uitat, pentru noi si nu numai pentru noi, mult mai vetust si „expirat“ decât însusi E. Lovinescu…).
Nesincronizarea „la milimetru“ cu toate teoriile de ultima ora nu e, de altfel, un defect catastrofal, ea poate fi compensata cu vârf si îndesat de adecvarea naturii demersului critic la starea culturii caruia i se aplica. As aminti, în context, ca nici criticii literari importanti activi la noi în perioada 1960-1990 nu erau perfect sincronizati cu trendul mondial al momentului, ba chiar se aflau în contratimp cu el (cercetarile cele mai substantiale care s-au facut în ultima vreme asupra acestui subiect, patrunzatoare si necrispate, cu concluzii limpede si chibzuit exprimate, sunt cele vadite în studiile publicate recent de Alex. Goldis, pe care le recomand calduros!), dar nimeni nu va veni sa le-o impute, în mod serios, azi…

2. Oamenii se schimba de-a lungul anilor, literatura se schimba si ea neîncetat, orizontul de asteptare si temeiurile de valorizare, exigentele receptarii, „canonul“ etc. se tot schimba, chiar cu mare repeziciune, în epoca noastra, dupa cum constatam. Iar un critic literar poate avea, cu putin noroc, parte de mai multe decenii consecutive de activitate. De ce ar trebui sa se cramponeze „neabatut“ de primele sale perceptii si concluzii, daca pe de o parte realitatea literaturii si pe de alta parte propria evolutie l-ar îndemna la amendarea propriei productii. „Revizionismul“, prin urmare, nu poate fi decât valabil, bizara si suspecta ar fi, dimpotriva, o neclintire nesmintita si programatic-extremista a judecatilor critice.

3. În privinta „teoriilor mai putin rezistente“, vedeti, aici conditia mea de fan probabil ca-si spune cuvântul. Pentru ca, daca sunt gata sa fiu de acord cu ipoteza ca, luate la bani marunti, urmarite pe text, de la un paragraf la altul, si, mai ales, la nivelul consecintelor lor particulare si a referirilor concrete, sustinerile criticului se pot dovedi, în cea mai mare parte a lor, vulnerabile, fragile si perisabile, mi se pare peren si cu totul „utilizabil“ si azi sensul general, de ansamblu, al actiunii sale. (Asta, în ce priveste criticul, care e scriitor, desigur, si artist, dar e tinut sa fie si ceva ideolog, si ceva teoretician… Daca am vorbi însa numai despre sau mai ales despre scriitorul E. Lovinescu, as spune ca cel mai putin rezistente sunt probabil productiile lui de proza romanesca, asa dupa cum indubitabil cele mai rezistente sunt, oricât ar fi fost de „înjurate“ si vor mai fi, cu siguranta, „Memoriile“ sale.)

4. Cât despre „povestea“ cu contrastul dintre importanta si valoarea lui Lovinescu si ignorarea lui sistematica si deplina de catre factorii de consacrare administrativ-oficiala ai epocii, ei bine, cred ca succesul ei, ca sa zicem asa (e, într-adevar, deseori evocata, si „cu înteles“, cu intentia dezavuarii implicite, nu cu totul injusta, de altfel, a competentei instantelor oficiale etc.), se datoreaza aspectului ei (intrinsec, incontestabil, cu totul „real“ si ne-“cautat“, deloc „fabricat“) de „telenovela“ înduiosatoare, ori, ca sa vorbim mai frumos, de pilda pilduitoare (!), de mica parabola ticluita si plina de tâlc. Dar, oricât va fi parând ea de artificioasa, aceasta poveste, de împrumutata din arsenalul discutabil al „vietilor romantate“ educativ-populiste ale marilor creatori (romantici, mai ales, si saraci, si bolnavi: acesta era „scenariul-tip“, care însa nu se aplica si lui E. Lovinescu…), de kitsch, e neîndoios ca este riguros adevarata, si n-o putem eluda ori oculta din, stiu eu, sensibilitate de gust estetic. Faptul ca insuccesul „oficial“ (administrativ, academic…) al lui Lovinescu nu era rezultatul unei sustrageri deliberate, a unei derobari programatice, întemeiata pe fronda orgolioasa, din partea celui interesat, o face cu atât mai graitoare. O explicatie i-am putea gasi în intransigenta efectiva (si spontan irepresibila, chiar daca ar fi vrut s-o suspende ori tempereze…) a criticului, în consecventa lui în exprimarea propriei pozitii si viziuni (situatia demonstrând astfel, implicit, caracterul efectiv înnoitor, „subversiv“ în optica inevitabil conservatoare a oficialitatilor, fie ele si culturale) si în caracterul lui destul de „tepos“, în orgoliul (justificat), în insuficienta maleabilitate în materie de „aranjamente“ profitabile.
Sigur ca prestigiul Academiei Române, al Universitatii bucurestene, al autoritatilor administrativ-culturale, al forurilor ori juriilor care acordau premiile de prim rang etc. nu este ruinat ori spulberat de ignorarea sau subaprecierea lui Lovinescu. Însa nu ma pot abtine sa citez, în context, un fragment de text lovinescian („Ca poet, Octavian Goga a scris o pagina în literatura româna cu o sensibilitate, un accent si o inventie verbala personale, ca ministru e cel de-al nouasprezecelea coleg al vreunui avocat din provincie…“), ca sa îndemn apoi la parafrazarea lui (înlocuirile sau ajustarile de facut sunt usor de ghicit, ar „iesi“ ceva de genul: „…în calitate de critic, E. Lovinescu a facut ceea ce se stie, iar ca academician ori ca profesor universitar ar fi fost doar cel de-al nu stiu câtelea coleg al nu stiu câtor academicieni ori profesori de care nu mai vorbeste nimeni…“). 

5. În ce priveste explicatia probabila a ideii de a înfiinta si a face sa functioneze – cu atâta tenacitate ! – cenaclul „Sburatorul“, mie mi se pare ca întrebarea e pusa oarecum tendentios. Adica, se sugereaza doua raspunsuri posibile, dar parca se subîntelege ca primul e mai plauzibil, în vreme ce al doilea – cel care i-ar aloca lui E. Lovinescu o postura onoranta, de good guy, de erou altruist în slujba literaturii… – e cumva ridiculizat anticipat, asa, pe sub mustata, ca imposibil. Bun, poate ca subîntelesurile depistate nu sunt intentionate, si am eu, cum spune frantuzul, l'esprit mal tourné…
Acum, ce sa zic? Am impresia ca suntem, cu totii, deformati în ultima vreme de o mizantropie crescânda si de un reflex al suspiciunii generalizate. Se stie ca fiinta umana are capacitati infinite de fatarnicie, ca foarte des actiunile sau activitatile nobile, laudabile, dedicate – aparent, declarativ sau în principiu… – binelui umanitatii, propasirii aproapelui, prosperarii comunitatii (local-teritoriale, nationale, profesionale, cultural-intelectuale etc., etc.) s.a.m.d., se pot dovedi a fi provocate de fapt (!), exclusiv ori în parte, în diferite proportii, de atingerea unor scopuri egoiste, fie inavuabile, fie, sa zicem, „avuabile“, dar deloc onorabile ori menite a atrage admiratia obsteasca.
Presa de scandal  – si am impresia ca în special cea de la noi, mai mult decât cea de prin alte locuri, dar poate ca gresesc…– face mare caz de „dezvaluirea“ unor asemenea nepotriviri între fatada si „realitate“, si le dezvaluie chiar si atunci când ele nici nu exista (ori sunt cu totul minore sau „scuzabile“), inducând treptat unor mari portiuni din public convingerea nestramutata ca faptele dezinteresate, nejosnice, altruiste ori cu motivatie ideala nici nu sunt posibile de fapt, „în viata reala“.
Ei bine, experienta ne arata ca, totusi, exista si „nebuni“ care fac lucruri bune de dragul de a le face. Cazurile sunt chiar mult mai numeroase decât am putea sa credem, insensibilizati, cum suntem, în urma exceselor „industriei“ de demascare a abjectiei. Sigur ca au si ei, acei „nebuni“, acei „eroi pozitivi“ fara gânduri ascunse (despre care nu se prea vorbeste: good news, no news, lucrurile admirabile facute dezinteresat nu intereseaza, se presupune, pe nimeni…), parte de o „gratificatie“, o „remuneratie“ a lucrului facut, prin faptul ca se simt bine, ca le creste stima de sine, ca se bucura fiindca au facut ceea ce au crezut ei ca trebuia facut. Si sigur ca îi bucura si stima, recunoasterea, aprecierea venita din afara pentru fapta sau actiunea lor, fara ca acesta sa fi fost scopul principal urmarit. De ce sa nu-i facem lui E. Lovinescu cinstea de a-l numara printre ei ?
Cred asadar ca Lovinescu a pus pe roate si mentinut în activitate cenaclul dintr-o asemenea pornire, printr-o optiune, daca vreti, ideala, în serviciul, deloc abstract, de altfel, al literaturii. 

Rastalmaciri si idiosincrazii
BIANCA BURŢA-CERNAT

Despre ,,superficialitatea“ ori, în termeni actuali, despre ,,spiritul a-teoretic“ al lui E. Lovinescu gurile rele se pronunta de vreo suta de ani încoace. Bunaoara, într-o scrisoare din 1910 trimisa de Izabela Sadoveanu colegului si ilustrului sau mentor de la „Viata româneasca“, G. Ibraileanu, citim un pamflet la adresa lui E. Lovinescu, de curând doctor în Litere cu o teza (ce-i drept, cam conformista) sustinuta în 1909 la Sorbona: ,,Am ascultat alaltaieri lectia practica a lui Lovinescu pentru a fi primit la docenta: „Sentimentul naturii în poezia româna“, si n-am auzit în viata mea ceva mai banal si mai prost, am avut o deziluzie teribila si m-am convins ca tânarul doctor e o mare secatura!... O studenta de lânga mine zicea: „de-am fi facut noi o asa conferinta chiar si Dragomirescu ne-ar fi dat bila neagra, si el o sa fie docent!...“ Mi s-a parut si ignorant, nu numai superficial“. Cât de bine trebuie sa-i fi mers la suflet lui Ibraileanu aceasta relatare! Cu siguranta, la momentul obtinerii docentei (la Universitatea din Bucuresti), nu se i se putea prevesti înca lui Lovinescu un destin de mare critic. Publicase doar „Pasi pe nisip“ – modestele cronici literare de junete din „Epoca“ –, un volum de nuvele, plus cele doua teze ale sale în franceza. Era un tânar ambitios, dar timorat si conformist (cei care au asistat la sustinerea doctoratului sau cu Émile Faguet au depus marturie...), cu un stil înca plat si o intuitie carenta. Ciudat este însa ca ,,adversarii“ lovinescieni, de ieri si de azi, nu par sa tina prea mult seama de faptul ca E. Lovinescu nu a încremenit totusi în aceasta ipostaza de tinerete. ,,Acuzele“ formulate în 1910 de Izabela Sadoveanu se vor regasi ulterior, într-o forma sau alta (cu din ce în ce mai multe nuantari), în mai toate atacurile antilovinescienilor.
Curajul de a teoretiza pe
cont propriu
Astazi, criticul e contestat din perspectiva unei presupuse lipse de disponibilitate pentru ,,teorie“. Altadata, între cele doua razboaie, contestarile îl vizau (si) pe istoricul literar prea putin convingator (a se vedea atitudinea lui G. Calinescu fata de modul cum s-a ocupat E. Lovinescu de literatura secolului al XIX-lea). Ambele perspective contestatare pornesc de la presupozitia unei insuficiente rigori a criticului în discutie, deficienta la care s-ar adauga si un prea modest background filosofic, sociologic, ,,stiintific“ (pe care îl au alti critici cu relief ai vremii sale, un Gherea si un Ibraileanu, un Mihail Dragomirescu si un H. Sanielevici). E adevarat, E. Lovinescu nu e sistematic ca, de pilda, autorul ,,teoriei capodoperei“, dar nici nu si-a propus sa fie; nu e adeptul vreunei ,,stiinte a literaturii“, întrucât considera (ca si Maiorescu înainte si Calinescu dupa el) ca literatura s-ar plasa sub zodia inefabilului.
Pe Lovinescu (si pe oricare critic, de altfel)
s-ar cuveni sa-l judecam în raport cu propriul sau proiect si în functie de adecvarea demersului sau critic. Ambitiile sale ,,teoretice“, poate discutabile, dar nu si neglijabile, s-au concretizat în cele doua carti-pilon binecunoscute, „Istoria civilizatiei române moderne“ (o ipoteza ,,sociologica“ prin nimic inferioara celei a lui Ibraileanu sau celei a lui Pompiliu Eliade) si „Istoria literaturii române contemporane“ (în special în volumul VI, cu teoria ,,mutatiei valorilor estetice“). Chiar daca, într-un fel, graviteaza în jurul unor idei/ afirmatii/ teze continute de aceste doua carti, restul operei critice lovinesciene nu se fixeaza rigid si definitiv într-un ,,sistem“ dinainte dat, procustian. Critica lovinesciana se construieste din mers, autoamendându-se, orientându-se în functie de realitatile mereu în miscare. Deficitul de rigoare are drept compensatie, în cazul de fata, un plus de gândire libera sau care nazuieste sa fie astfel.
Mai ales în critica de întâmpinare, E. Lovinescu e adecvat – chiar daca, fireste, macar uneori, contestabil în verdict. Aici, pe terenul empiriei, nu se pot aplica scheme, teorii, metode fara riscul de a sacrifica individualul, fara riscul de a rata profilul distinct al fiecarei carti, al fiecarui autor. Si apoi, ar avea ceva în comun cunoasterea unor teorii si/ sau metode cu intuitia valorii estetice?! Achizitiile ,,teoretice“ îl ajuta pe critic sa-si construiasca mai bine argumentatia, dar nu-l ajuta realmente sa patrunda mai bine un text.
E. Lovinescu are meritul de a fi înteles asta. Si acelasi merit îl au G. Calinescu, Perpessicius, N. Manolescu, Eugen Simion si atâtia alti critici neteoretizanti (dar nu si a-teoretici) al caror cuvânt a contat si conteaza.
Ar fi înteles Lovinescu mai bine literatura epocii lui daca ar fi avut mai multe lecturi de fenomenologie, de psihologie sau de sociologie? (Desi, ma îndoiesc ca nu avea asemenea lecturi. Cât priveste lecturile estetice, cred ca nu i-a trecut nimanui prin gând sa i le conteste.) Sau daca ar fi fost la curent cu teoriile unor Tomasevski, Petrovski sau Mukarovski, de exemplu?... Si, de altfel, o stim cu totii, între cele doua razboaie critica literara nu are, nici la altii si cu atât mai putin la noi, caracterul teoretizant pe care îl va avea mai cu seama din anii '60 încolo. De ce l-ar avea critica lovinesciana?! Si cum ar fi putut sa aiba Lovinescu premonitia criticii teoretizante?
Însa: daca prin ,,spirit teoretic“ se întelege capacitatea de a reflecta asupra literaturii si de a elabora ipoteze coerente si pertinente asupra fenomenului literar (ori asupra unui aspect oarecare subsumabil acestui fenomen), atunci e clar ca Lovinescu nu e un a-teoretic. Când teoretizeaza, o face în general pe cont propriu (cu riscul ca demersul sau sa fie amendabil) si nu în descendenta altora (desi, din acest punct de vedere, „Istoria civilizatiei“ este controversabila); or, asta nu e putin lucru. Un exemplu, poate cel mai la îndemâna: teoria lovinesciana a mutatiei valorilor estetice, cu privilegierea conceptului de ,,spirit al veacului“, implica o reflectie de o anumita subtilitate asupra relativitatii valorilor si asupra fluctuatiilor de sensibilitate ce însotesc trecerea de la o epoca la alta, reflectie care se apropie destul de mult ? daca ar fi sa întreprindem o lectura inversa ? de consideratiile lui Jauss privind modificarea ,,orizontului de asteptare“.
Progresismul lovinescian în ghearele optzecismului
Sigur, reflectia lovinesciana asupra literaturii (evit, cum se vede, cuvântul ,,teorie“) nu poate scapa unor îndreptatite contestari. De pilda, postularea (derutanta a) ,,evolutiei“ prozei ,,de la subiectiv la obiectiv“. Sau afirmatia ca ar fi o necesitate înlocuirea prozei cu problematica rurala printr-o proza de inspiratie citadina (aceasta prejudecata tematica nu era, totusi, în epoca, doar a lui Lovinescu). Sunt exemple ,,clasice“ invocate când vine vorba de ,,rezistenta“ îndoielnica a teoriilor lovinesciene. Eu as atrage însa atentia nu atât asupra unor atari afirmatii – sa le spunem – aberante ale criticului, de altfel usor de demontat, cât asupra unor rastalmaciri tardive ale diferitelor afirmatii lovinesciene, rastalmaciri ce-i au ca autori pe adeptii dogmatici ai lui E. Lovinescu. Sa explicitez! S-a creat (si
s-a propagat intens si insidios prin scoala/ Universitate) imaginea unui Lovinescu predicator al progresului, implicit al progresului estetic, sugerându-se adesea ca, potrivit acestui critic, cu cât un autor/ o opera se apropie mai mult, în timp sau ca structura, ca Weltanschauung, de modernism, cu atât valoarea acestuia/ acesteia creste. Dar Lovinescu nu comite nicaieri eroarea de a pune semnul egalitatii între noutate si valoare, între mutatie si progres – ar fi sa-l confundam cu un sofist marunt si dogmatic! Scrie negru pe alb autorul „Mutatiei valorilor estetice“: ,,«Mutatia» nu implica progresul“. Sau: ,,Prin mutatia valorilor estetice nu trebuie totusi sa întelegem ca se realizeaza si un progres (...); în linie generala, operele nu sunt comparabile decât în sânul aceluiasi continut, si, fiind vorba de arta, în sânul aceleiasi formule estetice. Este, asadar, inutil si dificil de a proclama superioritatea, de pilda, a lui Dante asupra lui Homer, a lui Shakespeare asupra lui Dante, sau a lui Goethe asupra lui Shakespeare“. Imaginea unui Lovinescu progresist convine acelora care, stabilind o omologie între modernismul autohton si postmodernismul autohton (echivalat abuziv cu optzecismul) ? pe baza unei presupuse afinitati definibile în termeni de inovatie si opozitie fata de închistarea în formule ,,traditionale“ –, infereaza superioritatea ,,inovatiei“ si mai precis a inovatiei de ultima ora – ma rog, daca ,,ultima ora“ înseamna anii '80... Bref: am impresia ca E. Lovinescu serveste adesea drept pretext pentru exprimarea unor idiosincrazii ideologice.

Inadecvat citit, de la bun început, este si termenul lovinescian de ,,revizuire“. Din rea intentie mai întâi, din neatentie mai târziu. Pentru ca prin ,,revizuire“ E. Lovinescu nu întelege, în nici un caz, modificarea în timp a propriului punct de vedere exprimat la un moment dat în legatura cu un autor/ o carte/ o opera. Contemporanii hâtri/ malitiosi ai criticului au transformat un verb activ si tranzitiv (a revizui) într-unul reflexiv: ,,Domnul Lovinescu se revizuieste“. În acceptia criticului, termenul presupune cu totul altceva: ,,revizuirea“ nu a propriilor puncte de vedere, a propriului sistem de referinte, ci a punctelor de vedere exprimate de altii. Revizuire ar însemna în acest context relectura si implicit reevaluare, în conditiile unei ,,mutatii“ a valorilor estetice. Criticul îsi propune, pur si simplu, sa-i reciteasca altfel (decât Maiorescu, Gherea, Ibraileanu sau Iorga, de pilda) pe Caragiale, Galaction, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Bratescu-Voinesti sau Goga. Nu e atât o teorie cât un demers de bun simt.

S-ar putea ca invocarea opozitiei critic universitar vs. critic dinafara Universitatii, însotita de valorizarea celui de-al doilea termen (cu inevitabilul exemplu al lui Lovinescu...) sa presupuna, de fapt, sugerarea unei alte disocieri: anume între criticul necreativ, conformist academic, simplu glosator deci ineficient si criticul creator, cu autoritate si eficienta în câmpul literar.

Sa dam cu barda!
MARIUS MIHEŢ


1. Suntem sau nu suma criticilor dinaintea noastra? Cred ca aceasta interogatie rezuma în mare parte discutia. Maiorescu a instituit un spirit critic absolut necesar culturii române tinere, Lovinescu l-a revitalizat si diversificat, de pe alte redute, în deceniile de estompare a efectului junimist din secolul trecut. Calinescu, în ciuda multimii de acuze pactizante, a reusit sa mentina pentru criticii generatiei '60 o intransigenta critica în contra proletcultismului, precum si constiinta fixarii canonice. Criteriile pe care judecata critica le are în vedere dupa multi ani de la disparitia celor amintiti îngaduie – evident si oarecum firesc -, contestarea. Niciunul nu a ramas neatins, în contemporaneitate, de înversunarea criticii noi. De fapt, desi bazate pe o admiratie implicita, viziunile celor trei nu au omis, nici ele, contestarea. Calinescu, ne amintim, repudia anumite percepte maioresciene, în timp ce Lovinescu era tratat caustic în „Istorie“. La fel reactionase Lovinescu fata cu ceilalti. Dar admiratia exista. O recunoaste cel mai sincer Lovinescu când scrie despre autorul „Istoriei literaturii...“, chiar daca are retineri critice standardizate deja în vremea lui. Vrând-nevrând, Lovinescu si Calinescu întelegeau ca sunt croiti din plamada estetica inaugurata de Maiorescu. E adevarat ca Maiorescu era steril când vorbea despre poezia moderna sau de noile metamorfoze ale romanului. Probabil ca nici nu detinea instrumentele teoretice la zi ori macar apropiate. Dar asta e alta discutie. Ea a ramas în grija primelor generatii maioresciene pentru care a contat însa prea putin acest aspect. Astazi, o discutie în acest sens nu are vreo relevanta, atâta vreme cât criteriul estetic, vital în vremea aceea, a fost impus. Ca Maiorescu îsi extragea ideile critice din surse teoretice, ca le-a intuit pur si simplu, ajutat de gândirea filosofica, nu mai conteaza. Când Lovinescu spune ca Maiorescu traia în afara reperelor critice importante el nu minimalizeaza rolul jucat de criticul junimist. La rândul lui, fara s-o stie, el însusi intuia directiile critice moderne anglo-saxone pornind de la francezi...

2. Lovinescu ne-a învatat ca e bine sa nu credem în valorile absolute. Ne-a obisnuit sa dam câte-un refresh spiritul nostru critic, pastrându-ne, în schimb, anumite cimentari ale actului critic liminar. Revizuirile ar trebui sa fie o necesitate a criticului când îsi face autoevaluarea în timp, confirmându-si & consolidând canonul personal. Când, pentru unii, revizuirea devine alibi, ea se observa, e stridenta si cusuta cu ata alba. E un caz de boala. A nu te revizui înseamna a crede pe deplin în orice judecata, chiar si în cea a vârstei lecturii de la 18 ani, sa zicem. Pentru multi e un ideal. Maturitatea criticului se masoara si prin revizuire. Dar sa fie una reala. Altminteri, în cel mai bun caz avem a face cu o siguranta paguboasa a absolutului, ridicata pe un teren ce sustine vanitati foarte vizibile pentru ceilalti.

3. Ce idei rezista astazi? Sunt actuale ideea revizuirii si sincronismul literar. De urmat, împreuna cu acestea si multe altele, sunt spiritul polemic, gândirea liberala si autonomia morala. Multi le si practica, din pacate mai mult inconstient si fara sa fi citit mai nimic din ce a scris Lovinescu. Mult mai seducatoare au ramas ideile criticilor occidentali ai momentului, majoritatea preluate de-a gata, având senzatia ca asa începe critica literara si ca traditia noastra critica nu are valoare. O coincidenta, apropo de actualitate si de exemplul lovinescian: sunt o suta de ani de la polemica dintre Lovinescu, tânar doctorand, si Dragomirescu, în problema metodei impresionismului. Confruntarea dintre critica rationalista si cea impresionista se poarta civilizat si mizând pe prestigiu. Câti tineri critici au definit o noua metoda critica angajându-se într-o polemica cordiala în actualitate?  Amintesc de acest moment esential în biografia intelectuala a tânarului Lovinescu pentru ca dezbaterea îi va provoca interogatii ce-l vor face sa se revizuiasca. Desi, în mare, ideile importante le va pastra pentru totdeauna, totusi, în unele privinte, se razgândeste, convins – chiar nerecunoscând fatis – de unele silogisme ale lui Dragomirescu. Evaluat cu  sinceritate cruda azi, episodul ne arata într-adevar un Lovinescu care se sprijina de revizuire ca de niste cârje. E unicul episod vulnerabil. Are însa de partea lui tineretea si farmecul rebeliunii.

4-5. Cât despre nesansele universitare si recunoasterile oficiale nefructificate explicatiile pot fi multiple. Fascinatii de metoda psihanalitica vor descoperi, fara doar si poate, filoane productive. Mi-e clar ca Lovinescu si-a dorit, urmând modelul junimist, sa intre în sistem. Si tot dupa acelasi model a creat si Cenaclul... Desi lasa sa se înteleaga ca ambitia ludica ar sta la baza tentativei didactice. Un simplu joc, o farsa, dusa în incidentul iesean pâna la proteste ministeriale... Cei care astazi se agata de modelul lovinescian când vorbesc de ratarea institutionala cauta, de fapt, dimensiuni compensatorii si autosugestii. De multe ori sunt mai productive. Se pot da atâtea exemple. Nu înteleg de ce trebuie sa fie ceva negativ sau productiv când te gasesti într-o situatie sociala sau alta. Daca exista constiinta critica, ambitie si perseverenta nu vad care ar fi problemele. Lovinescu avea de partea lui o forta morala aparte, o ambitie de a se dedica literaturii pâna la anularea sociala. Nu sunt întâmplatoare desele ignorari domestice când vine vorba de literatura si de „Sburatorul“. El a avut puterea sa se anuleze ca tata si sot în numeroase împrejurari, multe impardonabile pentru un om obisnuit. În fond, a ramas un idealist – ca Maiorescu. Tentatia profesoratului tot a dus-o pâna la capat, prin înfiintarea cenaclului si promovarea canonului interbelic. Îndrumator sau simplu critic organizator, tot un profesor a fost, în felul lui. Pâna acum, unic. Gestul tinerilor exilati la Sibiu carora le raspunde Lovinescu e graitor. Nu de la birou. Nici din Academia care-l refuzase. Ci de la sanatoriu. Ce parabola trista a sfârsitului pentru acest Profesor atacat si marginalizat o viata!
Mi-au ramas în minte, citind „Agendele...“, notele referitoare la scrierea cartii despre Maiorescu. Eu unul asa am învatat sa abordez scrierile unui alt critic. Iata ce nota: „Lucrez cu barda în padurea Maiorescu“, altundeva: „Tai cu barda în padurea Maiorescu – cu mai mult spor“, în alta zi:  „Cu barda în Maiorescu. Merge“. Este, cred, constiinta cea mai intima a dificultatii si identificarii cu o figura critica tutelara. O ambitie care, din fericire, mai târziu, s-a perpetuat. Astazi, Nicolae Manolescu si Eugen Simion, în primul rând, au înteles aceasta continuitate intrinseca cu spiritul critic autohton. Si-au asumat-o. Problema lovinescianismului se reduce azi la felul cum fiecare critic echilibrat si bine intentionat se aventureaza cu barda într-un sistem al criticii pe care doar întelegându-l are dreptul sa-l distruga.