Astra, Nr. 26 / ianuarie 2009


V. Voiculescu şi taina “Rugului aprins”

 Constantin Cubleşan


Trecuse mai bine de un deceniu de când, instaurată în România, puterea democrat-populară îşi exercita cu abnegaţie – ca să folosesc un cuvânt des utilizat în epocă - prerogativele, după principiul leninist: Cine nu e cu noi e împotriva noastră. A fi cu noi însemna, în fapt, acceptarea totală a programului de socializare a ţării, mai mult chiar, angajarea activă şi activistă în înfăptuirea practică a dogmelor ideologiei comuniste. Cine nu adera, fie şi numai în forul conştiinţei sale intime, la o astfel de înţelegere a rosturilor individului într-o atare societate, era taxat (vânat) ca un... element duşmănos regimului şi trimis într-o detenţie de re-educare, ceea ce echivala, foarte adesea, cu condamnarea, practic, la moarte. Este cazul şi acelei activităţi spirituale, de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în care se angajase un grup de intelectuali, cunoscuţi mai apoi ca membri ai lotului “Rugul Aprins”, căutând o formă de supravieţuire în libertate a cugetului. “În încercarea de a opune comunismului o resurecţie a ortodoxiei – explicitează Marius Oprea într-o tulburătoare reconstituire a anilor de detenţie ai poetului Vasile Voiculescu, condamnat pentru participare şi activitate efectivă în acest forum – ca o şansă de salvare a valorilor umane supuse pervertiri, oameni ai Bisericii, intelectuali şi studenţi s-au întâlnit în mai multe rânduri, fapt care nu a scăpat prea multă vreme vigilenţei reţelei informative a Securităţii. La aceste întâlniri, transformate ad-hoc în cenacluri, Vasile Voiculescu citea celor prezenţi din poeziile sale, mai ales din Sonetele la care lucra cu pasiune” . Desigur, Securitatea nu era tolerantă la asemenea întâlniri “neautorizate”, într-o “oază de libertate senină, unde noi prozeliţi găseau prin literatură şi credinţă o cale de evaziune de la îndatoririle construirii socialismului”. Despre activitatea acestor intelectuali ai grupării Rugului Aprins, sub denumirea ce-i va consacra în istoria de după război a României, s-a scris destul de puţin şi oarecum episodic, mai ales în intenţia de a se pune în lumină figura fostului gazetar Sandu Tudor, devenit ieroschimonahul Daniil de la Rarău , capul de  listă în dosarul procesului din 1958. Tocmai de acea, întreprinderea lui Marius Oprea, apreciat istoric, director, actualmente, al Institutului de investigare a crimelor comunismului în România, având  acces, mult mai mult decât alţii care s-au aplecat asupra acestui fenomen, este de real interes, chiar dacă subiectul propriu-zis al cărţii sale rămâne scriitorul Vasile Voiculescu, acuzat de  “participare (...) la acte de uneltire contra orânduirii sociale”.

Totul a pornit, îşi începe Marius Oprea, firul poveştii Rugului Aprins, de la faptul că armata română, în înaintarea sa pe teritoriul Uniunii Sovietice, a eliberat dintr-un lagăr de concentrare, aflat la Rostov pe Don, “un bătrân de 80 de ani, cu o ţinută încă falnică“, nimeni altul decât Mitropolitul Nicolae al Kievului. Odată cu el a fost pus în libertate şi călugărul Ivan Culighin. Acestora Patriarhul Nicodim al României le-a oferit adăpost la Mănăstirea Cernica, “pentru a-i feri din calea tăvălugului sovietic”. Aici, în scurtă vreme, Mitropolitul Kievului a trecut la cele veşnice, rămânând “în acelaşi adăpost” doar călugărul Ivan, “acela care avea să dea, indirect, numele de Rugul Aprins viitoarei organizaţii subversive”, numit de către cei apropiaţi, fratele Ivan Străinul. El adusese cu sine “două manuscrise: Pelerinul rus şi Sbornicul”, precum şi o icoană care “o înfăţişa pe Sfânta Fecioară deasupra unui Rug aprins, ca purtătoare a Dumnezeului Celui înaripat, Foc nemistuit, Foc mântuitor”. De la el s-a deprins şi rostirea unei scurte rugăciuni aparte; ”Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, rugăciune ce “se cerea a fi rostită în gând, tot timpul, pretutindeni, şi numită Rugăciunea inimii”. În ce priveşte activitatea celor de la Rugul Aprins, se citează explicitarea oferită de către părintele Sofian Boghiu, unul din membrii acestui grup: ”Adevărul este că principalele probleme despre care se vorbea, din punct de vedere practic, istoric şi mistic, au fost Sfânta Liturghie şi viaţa liturgică din Sfântul Altar, precum şi Rugăciunea lui Iisus. Aşadar, de la Sfântul Altar la altarul inimii. Pentru că, aşa cum se spune şi în imnul-acatist al Rugului Aprins, inima este liturghierul cel adevărat. Adică în fiecare din noi există şi se săvârşeşte continuu o liturghie lăuntrică. Acesta e idealul. Un ideal uşor de împlinit, dacă în inimă există râvna pentru Rugăciunea lui Iisus. Miezul întâlnirilor Rugului Aprins au fost, de fapt, aprofundarea şi explicitarea Rugăciunii inimii”.

Ca societate religioasă, Rugul Aprins a fost chiar înregistrată de către Sandu Tudor, în septembrie 1946, la Tibunalul Ilfov, dar dizolvată oficial în 1948, după cum rezultă din documentele dosarului de judecată. Care era rolul şi locul lui Vasile Voiculescu în această societate, ne-o spune Andrei Scrima: ”... cuvântul, verbul, circula cu încântare, am spune, de la unul la celălalt (...) foarte adesea beneficiam, unul de la altul, prin aducerea în discuţie a unei lecturi tocmai întreprinse, a unei descoperiri de autori aproape uitaţi sau confidenţiali; doctorul Voiculescu excela în asemenea surprize, iscate din labirinturile bibliotecii sale”. Represiunea oficialităţilor împotriva celor de la rugul Aprins, a urmărit în esenţă, “ofensiva împotriva Bisericii Ortodoxe, ultima oază de credinţă, alta decât cea dedicată partidului”, fiind şi pretextul desfiinţării ordinului călugăresc, imediat după întemniţarea dizidenţilor de la Mănăstirea Antim.

Meritul esenţial al întreprinderii lui Marius Oprea constă în tocmai această panoramare mărturisitoare (prin documente de arhivă, prin apelul la jurnalele celor ce au suferit în temniţele regimului etc.) asupra evenimentelor momentului, realizând astfel o descriere dramatică, pe un fundal nu mai puţin dramatic, a suferinţelor atâtor oameni vinovaţi doar de faptul că au gândit şi au simţit altfel decât cereau aparatnicii dogmelor marxist-leniniste. Istoricul are discernământul şi rigoarea analistului preocupat de a descoperi şi a dezvălui adevărul în datele sale cele mai pure, ştiind a da detaliului concret - în cazul acesta biografia de temniţă a lui Vasile Voiculescu – semnificaţia particulară a dominantelor generale dintr-o istorie, în mare parte extrem de abuzivă. El este însă şi un rafinat intelectual, cu lecturi beletristice de profunzime, ce ştie a spune totul (comentariul factologic) într-o frumoasă ecuaţie metaforizată, ce dă un alt înţeles, de meditaţie filosofică, firului narativ al relatării biografiei poetului. Marius Oprea asociază calvarul detenţional al lui Vasile Voiculescu, drumului osândei eroului său, Zahei orbul, văzând în cei doi, materializarea destinului suferinţei – orbirea ca o premoniţie a autorului izolat de lume prin neputinţa lui de a o vedea, de acolo din întunericul celulelor prin care a fost aruncat.

Tragedia scriitorului începe la 4 august 1958, când se emite, de către Direcţia de anchete penale din cadrul M.A.I., o ordonanţă de reţinere pentru 24 de ore, care, mai apoi, s-au transformat în patru ani de grea închisoare, fiind condamnat politic (“Vasile Voiculescu a intrat în noaptea de 5 august a anului 1958 în întunericul lui Zahei, eroicul său personaj; punându-i-se celebrii ochelari de tablă, a fost orbit, fără a fi împiedicat să vadă“. Până la proces, inculpatul (“... strânsă între coperţile de carton ale dosarului de anchetă penală cu numărul 1114, poezia era pregătită să-şi condamne poetul” ) a petrecut o lună de zile într-o “recluziune în celulele veşnic luminate ale M.A.I., mâncând celebra ciorbă de gogonele sau arpacaş şi fiind silit să stea ore întregi în picioare, cu faţa spre vizeta uşii grele de la subsolul clădirii Ministerului Afacerilor Interne din Piaţa Palatului”. Perioada aceasta o evocă, mai târziu, desigur, fiul său Radu: ”Mă ancheta un tânăr.  - îi spunea poetul - M-a ameninţat cu bătaia, dacă nu recunoaşteam (activitatea contra regimului - n.n., Ct.C.). I-am spus că mi-ar fi ruşine să lovesc un bătrân, dar, decât să mă bată, mai bine să fi scris el ce-i plăcea, că eu semnam oricum”. Ceea ce nu l-a scutit însă de obişnuitele torturi din cursul anchetelor.

Procesul lotului celor 16 deţinuţi – cunoscut sub numele de Rugul Aprins  (cauza 2164) - învinuiţi de “uneltire contra democraţiei populare”, a început la 29 octombrie 1958, la Tribunalul Militar al regiunii a II-a din Bucureşti, avându-l ca preşedinte al instanţei pe un anume Hirsch, locotenent-colonel, ce avea să se pronunţe asupra cauzei nr. 2164, cuprinzând un dosar cu peste 2500 de pagini. Vasile Voiculescu a fost condamnat, el apucând pe calea ocnei la vârsta de 73 de ani (după ce a stat, pe timpul anchetei şi a procesului, în subsolul de la Jilava, spre finele anului 1959 a fost transportat la închisoarea de la Aiud): ”în < şerpăria > Jilavei, Vasile Voiculescu nu a mai stat foarte mult după pronunţarea (şi respingerea) recursului; bătrânul poet a fost transferat în închisoarea de la Aiud. Îndată după sosirea în temniţă, i s-a făcut un control medical. S-a constatat că deţinutul are pielea palidă, la înălţimea de 1,65 m. are o greutate de 57 kilograme, suferă de tahicardie şi de colită cronică.  În urma torturii psihice la care fusese supus în lunga anchetă de la Securitate, a şocului produs de proces şi a faptului că i-au fost răpite, odată cu tihna bătrâneţii, cărţile şi poezia, Vasile Voiculescu a suferit probabil un şoc teribil, care l-a făcut să se retragă în tăcere (...) În 11 martie 1961, poetul era internat în spitalul Aiud cu diagnosticul TBC şi o distrofie de gradul trei. Avea să supravieţuiască şi acestei încercări: Dumnezeu şi poezia au vegheat asupra lui”. Relatările celor ce l-au cunoscut în detenţie, sunt cutremurătoare. Părintele Făgeţeanu  şi-l aminteşte astfel: ”Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare (...) Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele... în închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă”. La ieşirea din penitenciarul de la Aiud, bolnav de tuberculoza coloanei vertebrale, poetul era într-o stare fizică de nerecuperat, cu dureri cumplite (la cei 77 de ani “ieşea pe targă pe poarta închisorii Aiud”), iar la aflarea faptului că biblioteca sa de acasă nu mai exista, fiind confiscată, i s-a adresat fiului său Radu cu sfârşire în glas: ”A, de-acum pot să mor”.
Cartea lui Marius Oprea nu este o evocare literară. Bazat pe documente de arhivă şi pe mărturii ale întemniţaţilor din anii comunismului, el face o reconstituire dramatică a suferinţelor acelora care n-au aderat de bună voie la rigorile lagărului socialist. Urmărind firul vieţii din ultimii ani ai poetului Vasile Voiculescu, el reuşeşte să prezinte o imagine de coşmar a închisorilor vremii şi dă, poate, cea mai punctuală apreciere asupra activităţii celor ce se întruneau, în taină, sub semnul Rugului Aprins, ca formă religioasă de neaderare la opresiunile regimului comunist. Poetul Vasile Voiculescu a fost unul din martirii acelei perioade şi cartea lui Marius Oprea face o exemplară analiză a acestei forme de rezistenţă prin credinţa în Dumnezeu. Sunt reconstituite cu fidelitate circumstanţele politice ale epocii dar şi trăirile sufleteşti ale celor ce au căutat să reziste tocmai teroarei şi opresiunilor de tot felul ce se abătuseră asupra vieţii românilor.