Când Socrate nu are dreptate este locul în care se întâlnesc aproape toate temele lui Andrei Cornea*. Regăsim aici, mai întâi, pendularea eseistului între etică şi axiologie, între hermeneutică şi filologie, între cultura antică şi furibundele ideologii contemporane. Apoi, departe de a fi o apariţie efemeră, Platon reprezintă o referinţă constantă în cărţile lui Andrei Cornea; începând cu Scriere şi oralitate în cultura antică (1988), filosoful grec devine o prezenţă obligatorie în studiile exegetului, cea mai semnificativă dovadă în acest sens fiind chiar eseul monografic Platon. Filozofie şi cenzură (1995). Mai mult decât atât, Când Socrate nu are dreptate comunică în chip manifest cu celelalte scrieri ale analistului de la 22: prin intenţia sa polemică (aceea de a efectua „câteva exerciţii de «reabilitare» a refuzaţilor filozofiei platonice prin intermediul unor personaje secundare ale dialogurilor”), cartea confirmă interesul autorului pentru „penumbră”, în timp ce utilizarea testului „opţiunii secunde” o aşază în seria deschisă prin Turnirul khazar (1997) şi continuată cu De la şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş (2004). Astfel încât, reunind toate aceste linii de investigaţie, Când Socrate nu are dreptate oferă ocazia de a izola cât mai bine elementele definitorii pentru demersul exegetic al lui Andrei Cornea.
Patru sunt trăsăturile specifice ale acestui demers. În primul rând, atribuindu-i lui Platon calitatea de „artist al cuvântului” şi chiar pe aceea de „geniu dramatic”, autorul se situează într-o direcţie de gândire care tinde să transgreseze frontierele dintre filozofic şi literar. Ilustrată, cu precădere, de filiera Nietzsche-Heidegger-Derrida, o asemenea orientare urmăreşte să denunţe aşa-zisa „mitologie albă” camuflată în spatele oricărei scriituri care-şi revendică puritatea conceptuală. Interesant este însă că, din punct de vedere metodologic, direcţia de mai sus şi-a desfăşurat acţiunea pe un perimetru textual destul de restrâns. Reducând, în mod abuziv, literaritatea la sensul figurat al cuvintelor, triada citată a practicat o lectură ce viza demascarea caracterului metaforic al discursului filozofic. O arată, de pildă, maniera în care Derrida îl citeşte pe Platon: de la Farmacia lui Platon (1968) până la Khôra (1993), „metoda” sa rămâne neschimbată. Strategia constă, în principal, într-o combinaţie de etimologie, analiză semantică şi analogii empirice al căror scop este acela de a evidenţia instabilitatea conceptelor nodale ale platonismului. Ea este, cu alte cuvinte, o lectură tropologică. De acest tip de lectură se foloseşte uneori şi Andrei Cornea – de exemplu, în analiza termenilor dike şi graphe din „Philanthropia” lui Euthyphron, în arheologia conceptului de didakton din Lecţia lui „Socratagoras” ori în demonstrarea plurisemantismului vocabulei regula din Testul Gyges. Mai mult, autorul Turnirului khazar transportă acest procedeu în analiza structurală, aşa cum se întâmplă în interpretarea jocului de simetrii şi opoziţii din Euthyphron. Dar, în majoritatea cazurilor, perspectiva lui Andrei Cornea se îndepărtează de practicile deconstructiviste, preferând o contextualizare narativă a dialogurilor lui Platon. Distanţarea se observă încă din primul eseu al volumului (Inocentul responsabil), unde autorul întreprinde o interpretare a dialogurilor platoniciene din unghiul pragmaticii discursului. Eseistul focalizează aici strategiile persuasive ale lui Socrate, care le impune în mod tacit partenerilor de dialog propriul „context interogaţional”: „Odată (...) ce interlocutorul răspunde şi «intră în dialog», el devine, fără s-o ştie, antinominalist. Fără a fi aderat formal la platonism, el a asumat implicit, la nivelul opţiunii secunde, o serie de presupoziţii cripto-platoniciene.” (s.a.) O radiografie similară, făcută de astă dată dintr-un punct de vedere naratologic, întâlnim în capitolul Lecţia lui „Socratagoras”, unde autorul analizează identificarea alternativă a lui Platon atât cu Socrate, cât şi cu Protagoras, procedeu care generează „un fel de mixaj al ambelor personaje principale”. Prin urmare, luând în calcul nu numai metaforica latentă a discursului, ci şi circumstanţele enunţării şi poziţia narativă a actanţilor, Andrei Cornea completează lectura tropologică cu o lectură topologică.
Cea de-a doua trăsătură a acestui demers interpretativ este perspectiva etică. De altfel, numitorul comun al dialogurilor care stau în centrul atenţiei comentatorului (Menon, Euthyphron, Philebos, Gorgias, Protagoras, Criton şi Republica) îl constituie tocmai problema moralităţii. Acesta este şi motivul pentru care volumul se încheie cu sistematizarea unui nou principiu etic („Testul Gyges”), venit în completarea „testului autoincluziunii”, pe care eseistul îl formulase în De la şcoala din Atena... De fapt, chiar şi tehnica de argumentare a lui Andrei Cornea trimite la instrumentarul utilizat în cartea anterioară. În sens restrâns, ea presupune derivarea unui tipar comportamental din interacţiunea conversaţională a personajelor. Procedeul, care aminteşte de ceea ce Jürgen Habermas numea „etica discursului”, apare în Inocentul responsabil, unde autorul demontează cu răbdare maşinăria socratică de fabricat „adevăr” şi „dreptate”, semnalând pasarea ilicită a responsabilităţii pe seama interlocutorului, dar şi în Poate fi Callictes reabilitat?, unde expunerea lui Socrate generează o suită de paradoxuri etice, între care acela că „sofistica şi retorica sunt (...)
discreditate chiar cu ajutorul sofisticii şi al retoricii”. În sens larg, ea implică o confruntare între ideatica explicită a textului şi mesajul său latent. Metoda e folosită în Tăcerea lui Philebos, care pune sub semnul întrebării teza socratică a superiorităţii inteligibilului asupra sensibilului, precum şi în Criton sau visul echivoc, unde autorul semnalează incongruenţa dintre comportamentul lui Socrate şi propriul său principiu de „non-rezistenţă la rău”: „Socrate este responsabil de distrugerea unei vieţi. (...) el este un artizan al propriei sinucideri.” Astfel încât, oricare ar fi aria sa de aplicaţie, demonstraţia lui Andrei Cornea funcţionează aproape impecabil. (De fapt, există o singură inconsecvenţă: aceea dintre pledoaria pentru „politeismul axiologic” din finalul Tăcerii lui Philebos, exprimată prin gura homericului Paris – „sunt şi la noi zei!” – şi concluzia din Lecţia lui „Socratagoras”, unde comentatorul denunţă efemeritatea „zeilor secunzi”.)
S-ar putea deduce din acest tangaj al eseistului între explicit şi implicit sau între silogistică şi eflorescenţa discursivă că scopul cărţii ar fi să aducă filozofia lui Platon într-un punct de criză. Altfel spus, după ce s-a lepădat în văzul lumii de procedurile lui Derrida, Andrei Cornea pare să recheme deconstructivismul pe uşa din dos, în planul efectelor scontate. În fond, prin tentativa de reabilitare a marginalului, Când Socrate nu are dreptate aduce cu o „întoarcere a refulatului” care fisurează în mai multe puncte ierarhia filozofică acreditată de supremaţia platonismului. E vorba, fără îndoială, de o intenţie programatică, provenită din convingerea că „valoarea şi sensul acestei filozofii rezidă nu numai în ceea ce ea afirmă explicit, în luminile pe care le proiectează, ci şi în ceea ce disimulează, în penumbrele pe care le îngăduie uneori”. Dar ea este, în egală măsură, o consecinţă firească a comentariilor din volumul de faţă, aşa cum o dovedeşte concluzia la „Philanthropia” lui Euthyphron: „Există (...) în filozofie (...) un loc şi pentru Euthyphron, cu condiţia de a o gândi mai cuprinzător şi de a îndrăzni revalorizarea abaterilor şi a expresiilor «minoritare», dar nu şi irelevante, în sensul lor.” şi totuşi, miza lui Andrei Cornea nu este să blocheze gândirea socratică într-unul din etajele inferioare ale filozofiei. În ciuda titlului belicos, Când Socrate nu are dreptate nu reprezintă nici un exerciţiu de transformare a eroului lui Platon într-un sparing partner pentru idiosincraziile eseistului, nici un gambit elegant pus în calea platonismului. Dimpotrivă, Andrei Cornea citeşte dialogurile platonice cu o pietate critică, dorind să restituie eticii socratice unitatea ei de adâncime. „Nu-mi arog nici cea mai mică urmă de superioritate faţă de Platon” – afirmă exegetul, pentru a cita apoi cunoscuta analogie a lui Bernard de Chartres referitoare la piticii cocoţaţi pe umerii uriaşului. Et pour cause, de vreme ce principalul beneficiar al interpretării lui Andrei Cornea nu este defel vreunul din „personajele secundare” ale dialogurilor, ci Socrate însuşi şi, implicit, Platon. La urma urmei, ceea ce pare a i se lua cu o mână protagonistului dialogurilor i se dă înapoi înzecit cu cealaltă. Semnificative pentru această intenţie recuperatoare sunt reconcilierea dintre „fiinţa morală” şi „fiinţa etică” (Lecţia lui „Socratagoras”) şi aceea între „regula-normă” şi „regula-riglă” (Testul Gyges). Dar poate că şi mai relevantă este concluzia din Poate fi reabilitat Callictes?: „Marele paradox al acestui dialog [Gorgias, n.m.ţ pare a fi: e greu să crezi în ce spune şi în ce crede Socrate, dar e greu să nu crezi în Socrate.” În consecinţă, deşi îşi dezvăluie afinităţi intermitente cu „şcoala suspiciunii”, comentariul lui Andrei Cornea se subsumează unei finalităţi hermeneutice, menite să restaureze coerenţa proiectului socratic.
Nu în ultimul rând, Când Socrate nu are dreptate înseamnă o readucere a textelor platoniciene sub specie temporis nostri. Volumul constituie, potrivit clasificării cvadripartite a „genurilor” filozofiei pe care propus-o Richard Rorty, o „reconstrucţie raţională” a gândirii socratice. Altfel spus, Andrei Cornea vede în Socrate un partener de dialog care ne poate oferi răspunsuri mai mult sau mai puţin convingătoare la problemele epocii noastre şi în limbajul vremii noastre. Această atitudine se concretizează atât prin desele referiri ale autorului la exemple din istoria ultimului secol (naţionalismul şi Holocaustul, Stalin şi bin Laden), cât şi prin traducerea dilemelor socratice în termenii filozofiei actuale (exemplară e demonstraţia din Pajul lui Menon, unde premisa esenţialistă a eticii socratice este reformulată şi apoi corectată cu ajutorul lui Wittgenstein şi Michael Polanyi). Prin efortul de a face din Socrate contemporanul nostru, Andrei Cornea se apropie de tentativa lui P. F. Strawson de a redefini epistemologia kantiană în limbajul filozofiei analitice sau de aceea a lui Jan Kott de a-l actualiza pe Shakespeare pentru uzul secolului XX.
Dincolo de aceasta, Când Socrate nu are dreptate este o interogaţie neliniştitoare cu privire la actualitatea umanismului clasic. Care a fost culpa lui Socrate? – se întreabă Andrei Cornea, subliniind importanţa capitală a problemei: „Numai căutând un răspuns la întrebarea aceasta, cred, am mai putea iarăşi înălţa capul şi a da a înţelege lumii de acum, contemporană cu terorismul de masă, cu manipularea genetică şi cu vulgaritatea «chat»-ului pe Internet, că Socrate (...) totuşi nu a murit în zadar...” Răspunsul, care e de căutat în componenta radicală a „integrismului etic” propagat de Socrate, este contrabalansat de autor cu o pledoarie pentru „un altfel de umanism, fie şi mai modest, cumva defensiv, dar poate mai solid, un «umanism secund»”. O pledoarie pentru Socrate, aşadar, chiar dacă pentru un alt Socrate, contemporan cu frământările lumii noastre; o pledoarie, totodată, pentru Platon, a cărui notorietate va fi întotdeauna legată de soarta postumă a personajului său; dar şi o pledoarie pentru filozofie, de vreme ce „Socrate a rămas, paradigmatic, întruchiparea filozofiei”. Accesibil fără a fi vulgar, erudit fără a fi ostentativ şi sclipitor fără a fi epatant, Andrei Cornea aduce prin acest volum un imens serviciu nu numai Socrate sau lui Platon, ci filozofiei în genere.
* Andrei Cornea, Când Socrate nu are dreptate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, 192 p.
