● Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, Editura „Biblioteca Apostrof“ & Editura Polirom, 2008.
Corpul – religios, medical, literar – este actualmente omniprezent în studiile umaniste, în literatură, în psihocritică şi critica de orientare psihanalitică. Filozofii contemporani îşi descriu cu lux de amănunte operaţiile de transplant cardiac (Jean-Luc Nancy, L’intrus) sau tratamentul psihotrop al propriei nevroze, la fel cum, pe vremuri, Pascal scria o Rugăciune pentru a-i cere lui Dumnezeu o bună întrebuinţare a bolii, iar Montaigne, în Eseuri, îşi descria cu lungi amănunte boala de rinichi, regimurile dietetice sau neajunsurile sexuale. Egodicee contemporană, dreptatea corpului este însăşi evidenţa sa implacabilă. Chiar şi unul dintre catastrofiştii postmoderni, Paul Virilio, consideră corpul omenesc, bio-tehnologizat, ca fiind „locul tehnologiilor de vîrf“, colonizat de noii „corporatişti“. Corpul – democratizat, egalizat în frumuseţe şi „formă“, lucrat şi transformat – e în toate: dans, film, arte frumoase, literatură. „Corpul lichid“, versatil, nemaitrimiţînd la suflet, spirit, fiinţă, identitate, ci doar la el însuşi, e personajul principal al modernităţii noastre tîrzii şi catastrofiste.
Cu o rară capacitate de a vedea esenţialul şi de a reuni – uneori, în chiar aceeaşi pagină – contrariile, Marta Petreu reface în ultimul său eseu, Despre bolile filosofilor. Cioran, biografia nietzscheeană (şi schopenhaueriană) de mare bolnav (dar şi mistic) a lui Cioran. Alternînd fişe de-a dreptul clinice cu interpretări filozofice (dar şi metafizice), Marta Petreu (care a coordonat, recent, tot în „Biblioteca Apostrof“, un volum insolit intitulat Scriitorul şi trupul său) reconstituie o biografie a bolilor cioraniene, mai mult ca semnificativă pentru opera acestuia. De la „misterioasa ruptură de echilibru fizic şi psihic... de la 17 ani“ şi pînă la „boala fără nume“ (Alzheimer, se pare) care l-a răpus în final pe „filozoful liric“, această biografie a durerilor trupului, dar şi a revelaţiilor acestuia este o formă – uneori riscantă şi alteori abruptă – de a descrie autenticitatea scrisului cioranian. Sensibilitatea poetică exactă a Martei Petreu sesizează în „cariera de suferind“ a lui Cioran o adevărată mutaţie, pe care o urmăreşte – cu o intuiţie identificatorie – în scrierile acestuia, de la primele cărţi la Caiete, de la corespondenţa cu „cei de-acasă“ la diferitele volume de convorbiri, de la interviuri la amintirile cioraniene ale Sandei Stolojan, ale Simonei Boué sau cele ale controversatei iubite a lui Cioran, Friedgard Thoma. E o mutaţie timpurie, o înţelegere dureroasă şi lucidă a transformării profunde pe care o pot aduce cu sine boala şi suferinţa: „...boala sau bolile au copt în el o mutaţie pe care sînt tentată să o numesc psihică, dar pe care el o numeşte în mod explicit «metafizică». Şi anume, a descoperit valoarea filozofică a suferinţei, funcţia ei de principium individuationis“. În acord cu Ion Vartic, după care motorul creaţiei cioraniene este unul „clar somatopsihic“, Marta Petreu duce mai departe această constatare, văzînd în stilul lui Cioran (ca, de pildă, Kristeva în Sodoma şi Gomora lui Proust) o subtilă manifestare a intimului, „de la afectarea organică, la trăirea afectivă şi apoi, la expresia verbală“.
În biografia maladiilor cioraniene însă, cea devastatoare (chiar dacă de grad secund, adesea simptom al unor boli aşa-zicînd primare) este insomnia. Nu durerile crîncene de picioare care l-au chinuit toată viaţa sau nesfîrşita listă de afecţiuni cronice care l-au hăituit cu ferocitate din copilărie („febră continuă, slăbiciune extremă, furnicături în nervi... dureri de cap, de gît, de urechi, urechi înfundate, meteodependenţă, ceaţă pe creier... reumatism, nevrită, răceală, gripă, sinuzită, emotivitate, gastrită, hipertensiune arterială, miopie...“) îl aduc pe Cioran în pragul sinuciderii, cît neputinţa de a dormi, de a scăpa de toate durerile şi de orice mutaţie creatoare. Inutilitatea lumii şi a suferinţei, lipsa unei continuităţi în toate, senzaţia de accident al naturii – sînt confirmate în multe dintre crizele insomniace care duc la un dezastru interior. Marta Petreu decupează trei asemenea momente devastatoare (sinucideri în efigie), legate – primele două – de insomnia cronică, iar cel de-al treilea, de „boala fără nume“ presimţită în momentele de înceţoşare din lungile nopţi de veghe. Primul, determinant – crede Marta Petreu – pentru „religiozitatea fără credinţă“ a lui Cioran, este o amintire de la 8 ani (din aprilie 1919) în care tatăl său, preot ortodox, îi citeşte, cu voce tare, mamei o carte: „Odată am fost izbit în chip deosebit de nişte lucruri nu tocmai în regulă. Era vorba despre un călugăr rus... tatăl lui Rasputin... [care] i-a spus fiului său: «Du-te la Moscova, cucereşte oraşul, nu da înapoi de la nimic şi nu-ţi face scrupule, pentru că Dumnezeu e-un porc de cîine.» Fraza aceasta citită de tatăl meu, care era preot, m-a răscolit – şi m-a eliberat... cred că n-am închis ochii toată noaptea“.
Cea de-a doua (cronologic) secvenţă „insomniacă“, subtil comentată de Marta Petreu, e o atragere a mamei „pe culmile abisale“ ale disperării: „El a evocat de mai multe ori criza pe care a făcut-o în faţa mamei sale în această epocă de nesomn, citînd răspunsul ei: «Dacă aş fi ştiut, aş fi avortat». Uşurarea pe care a simţit-o... are o tainică legătură cu sentimentul chinuitor al irealităţii lumii, căruia Cioran îi contrapune gîndul că el însuşi este un «accident» ce-ar fi putut deloc să fie“. Cea de-a treia secvenţă feroce, preluată de Marta Petreu dintr-un jurnal al Sandei Stolojan, o constituie căutarea somnambulică (izbăvită, în fine, de luciditatea insomniei) a propriului mormînt în cimitirul parizian Montparnasse şi „lătratul“ (printre hohote de rîs) al unui „Cioran atins la cap“, cum notează Sanda Stolojan în Ceruri nomade: „Era aproape sigur că această piatră pe care nu scrie nimic e a lui... şi latră de două ori furios şi ameninţător la ea, două sunete îngrozitoare, întunecate şi complet imprevizibile îi ies din gură şi seamănă foarte bine cu un lătrat veritabil“.
Ca întotdeauna, Marta Petreu atinge, şi în această carte, zone „exegetice“ periculoase, intangibile, inconcevabile. Portretul „somatopsihic“ şi metafizic – din acest eseu strîns şi vizionar – al unui Cioran dual-contradictoriu, „mistic refuzat“ şi doctor (prin transfer) al „celor de-acasă“, viu pînă la sfîrşit şi sfîşiat de „scandalul morţii“ este, fără îndoială, şi portretul în oglindă al cuiva care ştie (din proprie experienţă) preţul asumării autenticităţii proprii.
