● Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, 2008.
Mie îmi place Gabriel Liiceanu. Independent de pasiunea cu care l-am descoperit în adolescenţă, indiferent de valorile conservatoare pe care le promovează, în ciuda trendului mediatic antiintelectualist actual – forumişti, bloggeri, jurnalişti şi noii ideologi – şi datorită capitalului cultural acumulat care îl predispune la terorismul ideologic. Personalitatea, charisma, convingerile politice, planul editorial al Humanitas-ului sau BMW-ul lui Gabriel Liiceanu, toate acestea provoacă multora iritări şi insomnii. Lucru care la început te poate nedumeri, dar care sfîrşeşte prin a te amuza. Cum ar fi, de pildă, teoria „grupului de presiune“, a „sectei elitei“ din care ar face parte „generînd intoleranţă“ în cîmpul ideilor – pseudo-teorie care nu este altceva decît o formă a defulării turnată fără fond după tiparul american al „şcolii resentimentului“. Revenind, găsesc anticomunismul lui Gabriel Liiceanu cît se poate de legitim, de autentic şi de bine articulat, iar intransigenţa morală, un quijotism necesar şi cu atît mai respectabil în aceste vremuri relativiste. Altfel, Jurnalul de la Păltiniş este un roman de idei din care recitesc cu plăcere oricînd, îi înţeleg dragostea şi admiraţia pentru Noica (un filozof care a dat cîteva texte interesante, cu păcate de tinereţe mai mici decît ale altora pentru care, de altfel, a şi plătit), nu am acces la peratologie, dar apreciez rigurozitatea, logica şi retorica discursului, aşa-zisa dicţiune a ideilor din celelalte eseuri, precum şi stilul literaturii pe care o scrie. Succesul comercial al cărţilor sale (y compris doza de snobism proprie acumulării oricărui capital cultural) mi se pare firesc şi dincolo de orice compromis, nicidecum o consecinţă a cabalei „grupului de presiune“.
Noua carte, Scrisori către fiul meu, este, dacă vreţi, un sequel al celebrei Uşi interzise, dar nu trădează vreun calcul pentru repetarea succesului. Cartea este alcătuită din şaisprezece scrisori pe care tatăl le scrie lui Ştefan, fiul plecat de peste un deceniu în Japonia. Epistolarul este declanşat de iminenţa unei complicate operaţii de inimă efectuate în Statele Unite, astfel că primele nouă scrisori combină ambele experienţe americane: şi chirurgicale, şi culturale. Descrierea cvasi-amănunţită şi în tonalităţi lirice a afecţiunii cardiace (o disfuncţie a cîmpului magnetic), precum şi aventura descoperirii Americii sudiste se întrepătrund cu poveşti ale trecutului. Teama de moarte şi resimţirea acută a absenţei fiului predispun la confesiune şi la meditaţie, iar tatăl se grăbeşte să-i scrie neapărat cîteva lucruri rămase nespuse. Verbiajul epistolar are, aşadar, funcţia unei anestezii emoţionale. Ca într-un carusel al memoriei, pendulînd între evocări nostalgice, reflecţii filozofice şi relatări pline de umor, scrisorile tatălui evocă scene puternice din copilărie şi din adolescenţă: un dans cu o frumuseţe interzisă, primul sărut, momentul în care are revelaţia propriului corp („am devenit propriul meu voyeur“) ş.a. Metafora acestor confesiuni recuperatoare este iedera care se întinde în toate părţile pînă ce acoperă spaţiile goale. Istorioarele şi reflecţiile tatălui se ramifică, invocate de diverse amănunte, capricios, pentru a se întoarce, în cele din urmă, la trei momente, exotice şi simbolice, ale descoperirii Americii, toate povestite cu vervă, cu umor, cinematografic: un concert country la Nashville, o slujbă religioasă la o biserică baptistă de negri şi reţeta unei mîncăruri tradiţionale.
Operaţia reuşeşte, tatăl se întoarce la Bucureşti, iar recuperarea fragmentară a trecutului, pornită ca un testament sentimental, continuă acum motivată de nevoia transmiterii unui „sens al continuităţii“. Emoţionantele istorii de familie din anii ’50 în centrul cărora se află mama (cea care prezervă, în plin comunism, normalitatea în familie) sau casa din strada dr. Lister 69 („casele copilăriei sînt stimuli materiali ai memoriei“), tatăl le scrie mai mult pentru sine, salvîndu-le de la uitare, convins că fiul va avea revelaţia adevăratului lor sens mult mai tîrziu. Cuprins de o nostalgie existenţială, tatăl părăseşte istoriile de familie pentru a filozofa splendid – „ajutat“ de Cioran, Kant, Soljeniţîn, Derrida, Platon ş.a. – despre scopul şi plăcerile vieţii („viaţa noastră tinde să devină în primă instanţă o ritualizare a micilor plăceri“), despre iubire (în dragoste „fiecare dintre noi este generator de contratimpuri“), despre sex („nimic nu este mai devastator în viaţa noastră psihică decît imaginaţia sexuală“) sau despre binele „răsplătitor şi profitabil“. În ultima scrisoare tatăl face bilanţul acestui emoţionant epistolar de iubire, domestic şi iniţiatic în acelaşi timp: „Totul a început modest, cu o călătorie şi cu o poveste «chirurgicală» a inimii mele. Dar povestea nu s-a mai putut opri şi a devenit, amplificîndu-se, o poveste de inimă, pur şi simplu. Tot timpul căutam ceva – fără să pot spune ce anume (un gînd decisiv? un pericol pe care voiam să ţi-l semnalez? mirajul unei vîrste?) – ceva pe care ţineam morţiş să ţi-l las după ce l-aş fi găsit cotrobăind prin cotloanele vieţii mele“.
Gabriel Liiceanu e un scriitor sofisticat, scrisul lui are relief şi profunzime, este exact, nimic nu e lăsat la voia întîmplării sau a ambiguităţii. S-a pus deseori accentul pe mărturisirea lui privitoare la părăsirea filozofiei în favoarea literaturii. Numai că Gabriel Liiceanu nu se poate înstrăina de filozofie şi nici nu cred că-l tentează să scrie ficţiune pură. Cele două tendinţe s-au „reconciliat“ într-o formulă confesivă hibrid în care biografia şi reflecţia devin practic inseparabile, faţă şi revers. De aceea, Scrisori către fiul meu – deopotrivă declaraţie de dragoste paternă, album de familie şi carte de învăţături – este o „iederă“ confesiv-speculativă pe două voci. Una a inimii, aproape feminină, senzuală şi nostalgică, care se răsfaţă şi se dedă la cochetării, atentă la detalii, uşor indiscretă şi amatoare de frivolităţi; alta a minţii, masculină, autoironică sau gravă, ordonată, abstractă şi, implicit, sentenţioasă. Nu ştiu cîţi prozatori consacraţi de la noi reuşesc o asemenea polifonie a vocii narative.
Bogată în episoade biografice inedite şi memorabile prin tandreţea evocării sau prin umorul situaţiilor, Scrisori către fiul meu este o carte plină de tandreţe părintească, de gesturi intime şi de secrete interioare, o carte-clasor a iubirilor unui filozof (faţă de fiu, faţă de mamă, faţă de maestru, faţă de sine) a cărui inimă are un cîmp magnetic sensibil.
