– Ion Mureşan, cum preferi să abordăm acest interviu: din perspectiva liderului unei relativ noi reviste de cultură clujene - am numit Verso - sau din perspectiva liderului poeticesc?
– Din amândouă.
– Spunând Ion Mureşan te gândeşti, vrând-nevrând, la Generaţia ’80. Cât de „aparţinător” te simţi acestei generaţii? Cum îţi (mai) percepi colegii de generaţie (biologică măcar, dacă nu livrescă) astăzi?
– Din păcate nu mai depinde de mine să fiu sau să nu fiu aparţinător unei generaţii. Cuvântul şi ideea de generaţie au putere şi funcţionalitate la tineri. Noi nu mai suntem tineri, opteziciştii au în jur de 50 de ani majoritatea, ca atare pentru noi nu poate să fie luat termenul nici ca un mecanism care ne-a lansat pe vremuri, nici ca un drum spre groapă. Mai degrabă e o chestiune de nostalgie după tinereţe, după vremea când asta însemna mult pentru noi şi puţin pentru critici. Sigur că mă simt aparţinător Generaţiei ’80 pentru că ea chiar a existat - există nume, există cărţi, există oameni vii, există oameni morţi. Sigur că am şi eu o mică amărăciune şi o mică revoltă împotriva trecerii timpului, o nostalgie pentru vremea când formula „Generaţia ’80” te frigea la tălpi şi îţi punea ceva jeratic în sobă, jăratec peste care pompierii epocii dădeau din greu cu furtunul. Generaţia ’80 era o formă de solidaritate mai degrabă. Eram împrăştiaţi în munci marginale, eram priviţi ca o ruşine a societăţii româneşti şi ca atare eram trimişi - ca să nu fim văzuţi că facem munci poetice, muncile scriitoriceşti - în afara marilor oraşe, în zone în care cultura şi oamenii în mijlocul cărora trăiai se presupunea că „te vor cuminţi”. Şi, de fapt, acolo era înţelepciunea. Am reuşit chiar să învăţăm noi ceva de acolo. Să ne alfabetizăm. La margine erau „testicolele limbajului”. În centru erau mari ateliere de cosmetică şi toate posturile bune erau ocupate prin concurs de „cosmetică” - dacă ştiai să dai cu fardurile, dacă ştiai să rujezi, dacă ştiai să fi un bun „stilist”, în sens cosmetic, erai acceptat. Dacă mă simt din Generaţia ’80? Dacă îi număr pe cei duşi dintre optzecişti - pornind de la Virgil Mazilescu (pe care cu sau fără pricină îl pun în capul a toate listele de vii şi morţi), Mariana Marin, Ion Stratan, Aurel Dumitraşcu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Radu Săplăcan şi câţi or mai fi fiind ei duşi dincolo, la cenaclu, cum spunea Ioan Groşan, că e un cenaclu dincolo şi că cenaclul ăla e tot mai puternic, are tot mai mulţi membri iar cenaclul de-aici are tot mai puţini - sigur că aparţin de cenaclul ăsta, de cenaclul de-aici şi corespondez prin scrisori tot mai fricoase cu cenaclul de dincolo.
– După 1990 ai desfăşurat o intensă activitate publicistică. De voie? De nevoie?
– Mai întâi de voie, pentru că era o sete de cuvânt, sete de a spune lucrurilor pe nume. Era vremea când erau cozi la chioşcurile de ziare, aceleaşi cozi pe care cu câteva luni înainte le întâlnisem la carne şi la pâine. Ei, acum pâinea se mutase în ziar şi noi cred că eram oarecum cei mai aşteptaţi brutari, noi se presupunea că avem calificare în pâinea cuvântului şi a propoziţiei bine scrise. Toţi scriitorii au încercat să facă jurnalistică după ’90, şi au făcut-o ca pe o datorie, în primul rând. Sigur că pe atunci ne închipuiam că forţa cuvântului e uriaşă, dar noi am făcut o „jurnalistică a iluziilor”. Credeam că argumentul e drumul spre o monarhie luminată. Numai că între iluzie şi realitate stau mereu filtrele democraţiei. Eu cred că dacă regimul lui Ceauşescu mai dura mult, specialiştii în cuvânt se înmulţeau. Învăţaserăm să vorbim codat, învăţaserăm să scriem esopic, să scriem mesaje printre rânduri. Învăţaserăm sclavia ca pe o artă. Chiar şi omul de rând ştia să descifreze codurile. Azi omul de rând nu mai descifrează nici lucrurile necodate, nu mai are nici răbdare. Dar dacă mai dura, probabil, eram o ţară de scriitori. Am lucrat la Tribuna şi răspundeam de „Poşta redacţiei”. Primeam săptămânal sute de scrisori cu proză şi poezii. Literatura era tribuna de la care se putea înjura şi tot mai mulţi oameni voiau să se specializeze în înjurat. Nu spun nimica nou, şi în puşcăriile comuniste toţi ştiau morse, se ţineau prelegeri. Celulele erau mici universităţi în marea universitate carcerală.
– Nichita Stănescu mărturisea undeva că l-a invidiat grozav pe Nicolae Labiş după ce l-a auzit recitând Moartea căprioarei - pentru că a scris o asemenea poezie, nu din alt motiv. Ai sau ai avut un autor, congener sau nu, pe care să îl invidiezi astfel?
– Invidiez de la Homer încoace, sunt plin de invidie, invidiez toată marea poezie a lumii... Însă aicea cred că trebuie să dau un răspuns mai scurt, altfel lista de nume este enorm de lungă... Invidiez foarte multă lume dar invidia mea este sinonimă cu bucuria, cu felicitarea, exact cum, ştiu eu, invidiezi un alpinist care a ajuns pe Himalaya ştiind că tu niciodată nu poţi să fii alpinistul ăla, nici nu te interesează alpinistul, dar te bucuri că omul a stabilit o performanţă. În momentul în care ştim că spiritul este nesfârşit, este infinit, în momentul în care ştim cât de puţină este cultura omenirii şi cât de mic este omul pentru a o avea pe toată în el, ce să mai invidiezi? Este loc pentru armate întregi de cuceritori.. Nici nu poţi să măsori cât am ocupat noi altfel decât cu şublerul, cât am reuşit să ne facem casă în spirit. Suntem ca nişte copii, mai ieşim un pic şi mai facem doi paşi în ogradă, mai mutăm gardul mai încolo, dar e atât de puţin încât invidia este un sentiment echivalent cu frica într-un film western. Eu văd poezia la modul geografic: fiecare poet, fiecare scriitor, e până la urmă o ţară care-şi are locul lui pe o hartă nemărginită. O ţară mai mică, o ţară mai mare, o ţară cu munţi, o ţară cu ape, o ţară cu pustiuri, o ţară cu păduri - fiecare înseamnă ceva, fiecare scriitor înseamnă un petec mic de hartă.
– Îţi mai spune ceva Nichita Stănescu? Te întreb pentru că nu chiar puţini dintre contemporanii noştri, mai tineri sau mai vârstnici, nu se sfiesc să-l conteste mai mult sau mai puţin vehement, mai mult sau mai puţin argumentat. De fapt, fiind tu însuţi pe cale de a te clasiciza, cine ce-ţi mai spune dintre predecesori, dintre înaintaşi?
– Sigur că-mi spune. Dar Eminescu este cel mai nefericit caz. E nefericit pentru că el e chiar limba noastră, el nu are şansa să fie tradus în alte limbi, nu poţi să traduci limba română în limba chineză, chiar limba română în chiar limba chineză. Asta este nefericirea, dar creşterea limbii româneşti, ca să zic cum spunea Văcărescu, e fundamentată pe el şi fiecare lucrează la creşterea gloriei lui Eminescu. Dacă se poate vorbi de un Eminescu care nu mai spune astăzi ceea ce spunea înainte este pentru că noi nu mai suntem cei dinainte, de-acum 60, 70, 80, 100 de ani să zic - el nu mai spune atât de mult paradigmei noastre de intimitate. Trebuie să fim foarte clari şi foarte realişti, tinerii de astăzi nu mai iubesc pe modelul eminescian. O tânără sau un tânăr nu-şi mai închipuie că se vor întâlni sub un salcâm, că vor sta noaptea întreagă, vor privi stelele, le va susura pârâiaşul, clopotul va bate în depărtare, nu mai e acea dimensiune cosmică a iubirii, nu mai e părul blond, pielea albă, marmoreană. Eventual, tânărul de astăzi îşi imaginează iubirea într-un BMW, într-o cabană de unde se văd eventual stelele care nu prea ştie ce-i cu ele, dar în orice caz, pe camera video se vede grătarul care fumegă în curte şi el face ceaţa serii binemirositoare a mititei... Deci paradigma de intimitate Eminescu s-a terminat. În schimb, Nichita Stănescu da. Nichita Stănescu vine întru salvarea şi întru preamărirea lui Eminescu, Nichita e un foare mare poet. Eu chiar propuneam o „cruciadă a poeţilor”: să meargă poeţii să predea poezia în şcoli şi, mai ales, propuneam să se inverseze lucrurile, să se înceapă în clasele mici să se studieze poezia pornind de la Nichita Stănescu. Trebuie poezii pentru copiii de astăzi, scrise de poeţi de astăzi, pentru că dacă porneşti cu Alecsandri, cu Coşbuc în clasele mici deschiderea înspre poezie, ai ratat totul. În momentul în care copilul se uită la desene animate şi vede că orice este posibil, că totul ţine de imaginaţie, că lumea poate să treacă din unidimensional în tridimensional, în acel moment el îşi dă seama că poezia pe care o citeşte acolo, de Alecsandri, nu mai are nimica cu viaţa lui. Mai ales în lumea oraşelor unde sunt copii care n-au văzut în viaţa lor o găină, un cal, o căprioară... De-aia ar trebui întoarsă oarecum prezenţa poeziei în şcoli, pornind de la contemporani. Ori Nichita Stănescu vă asigur că rezistă oricărui desen animat.
– Cum te-a influenţat politicul, atât ca scriitor cât şi în viaţa „civilă”, înainte şi după 1989?
– În toate felurile... Înainte de ’89 n-am avut conştiinţă politică, ni se vorbea atât despre forţa politică conducătoare, despre stat, nu mai ştiai ce e una şi ce e alta, era acolo un fel de negură din care se conducea. Eu neavând niciodată puseuri, neavând încărcătura psihologică de a ajunge undeva, de a parveni, de a urca pe o scară ierarhică, de a ocupa funcţii - politica pentru mine exista ca ceva rău, suprarealist, era o suprarealitate ale cărei legi nu le înţelegeam, nici nu voiam să le înţeleg. Bănuiesc că am fost într-un fel un evazionist, deşi am fost membru de partid încă din anul întâi de facultate, mergeam la şedinţele de partid care mi se păreau nişte piese de teatru, se vorbea despre ceva, nu vedeam sensul, la un moment dat chiar aveau ceva grotesc şi amuzant... Percepeam politicul ca pe ceva rău şi inaccesibil, ca un aparat kafkian, ca în Castelul lui Kafka: se luau decizii, nu se ştia niciodată de ce, cum, nici ce reguli trebuie să respecţi... Am mai spus de câteva ori că am predat la ţară şi Constituţia României şi pe urmă mi s-a părut că am predat o materie absolut subversivă. Le spuneam copiilor de drepturile omului, drepturile cetăţeanului - dar nu-i aşa ziceau copiii, ba da, aicea scrie că... După ’89 am început să am conştiinţă politică, să înţeleg ce înseamnă totuşi politicul, pentru că după ’89 începuseră chiar şi cărţile comuniste să aibă logică, după ’89 până şi Constituţia României avea logică: a, asta e politicul, când potriveşte, încearcă să se potrivească cu realitatea... Atuncea am venit cu un mare entuziasm de a face realitatea în conformitate cu cărţile, începuse să intre logica în lume. Cred că şi asta a fost fantastic pentru mulţi: ne-am dat seama că există o ordine în care trebuie să puşte una cu alta, ordinea lumii să puşte cu ordinea din cărţi şi am încercat să facem Binele, cu B mare ca să zic aşa, am încercat să aducem cât mai repede realitatea la ordinea din cărţi, ştiam că trebuie să punem umărul, să ne băgăm în jug şi să tragem şi-am tras până ne-au ieşit ochii şi, uite, am ajuns la cea mai lungă tranziţie din istoria omenirii, cred că nici trecerea de la comuna primitivă la sclavagism nu a fost atât de lungă ca şi trecerea României de la comunism la capitalism, la normalitate... Dar încă mai cred în puterea cuvântului, încă mai cred că nu facem destul, încă mai cred că România duce lipsă de spirit critic. Nu ducem lipsă nici de încântări metaforice, nici de patimi, nici de corupţie, nici de sforării, ci ducem lipsă de o conştiinţă critică. Asta cerea de fapt şi Lovinescu, cred că Lovinescu ar trebui citit cu mai mare atenţie - Lovinescu, Marino... Sigur că paradigma actuală este una a relativismului, dar nu suntem în stare să găsim nişte repere în funcţie de care să spunem nu, noi nu ştim să refuzăm şi nu ştim să acceptăm. La noi acceptarea bate refuzul după cum importurile bat exporturile. Noi importăm totul, acceptăm totul şi exportăm puţin, acceptăm totul şi refuzăm puţin. Nu avem încă un sistem de protecţie naturală, nu avem instinctul de conservare, să ştii să nu mănânci orice ciupercă otrăvită. Până şi vaca alege ierburile pe care să le pască, noi paştem toate ideile şi până la urmă de fapt odihnim în burta lor şi suntem digeraţi acolo.
– Cu generozitatea-i binecunoscută, Mircea Cărtărescu afirma undeva că eşti unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani, dar... nu crede că ai scris un cuvânt pe zi. Crezi că i-a fost greu să facă această afirmaţie?
– Nu, nu... Mircea Cărtărescu este un mare, un foarte mare poet... Mie mi-e foarte greu să ierarhizez, este un poet autentic, un scriitor, este o conştiinţă. Probabil că judecă ca şi mine, îmi dau seama că poate nu ştie cum să scape de glorie, de gloria facilă, spunea şi la Cluj, la Facultatea de Litere că ar fi preferat să fie iubit pentru Nostalgia, pentru Levantul, sau pentru Orbitor şi este iubit şi glorificat pentru De ce iubim femeile?. Eu scriu mai puţin decât el, dar cred că eu am scris, m-am încăpăţânat să scriu numai Nostalgia; făcând o translaţie, eu n-am mai scris scrierile lui neimportante, n-am mai scris De ce iubim femeile?... Toţi şi-l închipuie pe Mircea Cărtărescu ca fiind arogant. Nu, e un om şi un intelectual absolut normal, un scriitor autentic, care munceşte foarte mult, de o mare generozitate şi exigenţă, de o mare frumuseţe, chiar aşa este el; sigur că peste s-au pus tot felul de mantii. Ceea ce nici nu e rău.
– Că tot veni vorba: ai scris/ scrii un cuvânt pe zi?
– Uneori scriu mai multe cuvinte pe zi, alteori scriu mai puţine cuvinte pe zi... N-am părăsit poezia şi am perioade bune, am perioade mai puţin bune, perioade în care pot scrie, perioade în care nu pot scrie... Aici mă refer numai la poezie pentru că publicistică, vrând-nevrând, scriu cu nemiluita, am cred că mai mult de 1.000 de pagini de publicistică, dacă nu mai multe, nepublicate în volume, am scris foarte mult, însă scrisul înseamnă poezie până la urmă. Dar nu trece o zi fără să nu lucrez ceva, să nu am un gând, o idee, să nu mă frământe ceva... În momentul în care nu ai, măcar o dată pe zi, un gând sau o încercare de vers, atuncea trebuie tras semnalul de alarmă, atuncea eşti în pericol de disoluţie şi nici nu mai poţi să scrii altceva pentru că nu mai şti în numele cui vorbeşti. Dar asta nu e treaba criticilor: poetul se sinucide singur, căci starea e insuportabilă. Dar dacă ai fost străfulgerat de un gând poetic, o notaţie măcar, e ca şi cum ai făcut rugăciunea şi poţi să vorbeşti, în numele acelui gând, poţi să vorbeşti ziua întreagă ca o instanţă importantă.
– Amânarea unui nou volum de versuri - în speţă Alcool, cu care „ameninţi” de câţiva ani - e o strategie de marketing? O cochetărie? O consecinţă a faptului că scrii/ nu scrii un cuvânt pe zi?
– Volumul trebuia să apară acum vreo trei ani, cred, la Editura Compania, l-am şi predat, am semnat contractul, l-am predat şi l-am retras. De-atuncea sigur că s-a mai „îngrăşat”, a luat alte conotaţii; cred că ar fi fost pripit să îl scot atunci, pentru că nu era precizată ideea întreagă a volumului. Culmea e că eu încă mai cred că este o ordine – „est modus in rebus”, cum spunea latinul -, este o măsură a lucrurilor şi măsura asta a lucrurilor este scrisă undeva, adică este dictată de undeva. Volumul, cartea s-a amânat pe sine. Nu fac strategii de marketing, n-am făcut niciodată strategii de marketing şi de lansări, nici nu teatralizez lucrurile, nici nu le îmbălsămez, ci aşa ies ele, ţin de o digestie a poeziei şi a spiritului din mine, atât cât este.
– Te-ai gândit cumva că, amânând la nesfârşit publicarea unui nou volum de poezie rişti să devii - datorită atâtor „ionmureşeni” care se afirmă azi - propriul tău... discipol? Ar fi şi asta o performanţă...
– Da, e o chestie să fii... Dar asta nu e rău, aicea este, cred, o viclenie a spiritului. Să devii epigonul epigonilor tăi, asta este, cum ar spune Virgil Mazilescu, este o întâmplare măreaţă. Da, eu cred că foarte mulţi poeţi de la cenaclul din ceruri, ca să folosesc expresia lui Groşan, s-ar bucura să revină pe pământ ca să devină propriii lor epigoni: a rodit sămânţa, propria lor sămânţă şi să se bucure de asta. Aveam un poem, chiar Poemul care nu poate fi înţeles, în care spuneam: cu aureola împăturită sub braţe te aşezi la rând - adică ai scris poemul, ai lucrat la el, l-ai dat încolo şi pe urmă stai şi tu la rând ca să te bucuri de poemul tămăduitor, de poemul care nu poate fi înţeles şi care, uite, capătă înţeles tocmai prin faptul că stai umil la coadă la propriul tău poem... Nu am calităţi de a face nici bârfă, nici coterii, nici înţepături literare - sunt un neajutorat în povestea asta, nu lucrez la propria-mi glorie. Sunt convins că dacă aş fi scos cartea asta eram mult mai prezent, poate că şi în manuale ajungeam, ajungeam subiect la bac. Dar asta nu m-a interesat niciodată, să ajung subiect de bac; şi n-am ajuns subiect de bac, măcar nu mă înjură copiii...
