Revista 22, Nr. 45 / 4-10 noiembrie 2008


De la "sufragiu universale" la sufragerie - Contaţiile culinare ale puterii şi corupţiei

 Andrei Oişteanu


Constient sau nu, fiecare demnitar, fiecare politician si fiecare persoana publica are o anumita stilistica a dis­cur­sului politic. Unii isi pregatesc singuri discursurile, altii isi angajeaza consilieri care le scriu. Unii mizeaza pe spontaneitate, altii o mimeaza. Exista, insa, la nivel na­tional, o „medie“ a stilisticii discursului public. Cu alte cu­vinte, la nivel macro (politicieni, autoritati, functionari, jur­nalisti, cetateni), poate fi decelat un anumit fel de a per­cepe puterea si un anumit lexic al coruptiei.

In aceasta privinta, exista o intreaga serie de cuvinte cheie, expresii folclorice si zicale populare. Daca le ana­li­zam, vom vedea ca mai toate se invart in jurul mancarii. In jurul procurarii, prepararii si ingurgitarii hranei. Ceea ce denota un stadiu „primitiv“, traditional-arhaic, pre­mo­dern al mentalitatii socio-politice. Ne-am obisnuit atat de mult cu aceste cuvinte si expresii, altfel savuroase, incat nu le mai receptam originea si valoarea semantica. Ele pa­raziteaza atat discursurile parlamentarilor, cat si ar­ti­co­lele publicistilor, atat retorica functionarilor publici, cat si comentariile cetatenilor de rand. Pe scurt, au intrat in men­talul colectiv. Sa luam cateva exemple mai la inde­ma­na.

Nu este numai vorba ca politicienii „se mananca“ in­­tre ei, „se musca“ unii pe altii, „ling unde au scuipat“ sau ca partidul mare „il inghite“ pe cel mic etc. In ge­ne­ral, puterea politica este asociata cu termeni culinari pre­cum „malai“, „cascaval“, „oala cu smantana“ sau „bor­can cu miere“. Se poate imagina, cu destula dificultate, ca „oala cu smantana“ si „borcanul cu miere“ exprima pros­peritatea echivalenta cu „laptele si mierea“ din Ve­chiul Testament. Dar, de departe, cel mai dizgratios si mi­tocanesc termen care desemneaza puterea si corup­tia mi se pare a fi „ciolan“. Ne putem intreba de ce o fi ne­voie de atatia termeni culinari, aproape sinonimi? Fie­ca­re om cu gusturile sale si cu regimul sau, nu politic, ci ali­mentar: vegetarian, lacto-vegetarian, carnivor etc.

 

Ciolanul – simbolul puterii politice

 „Ciolan“ este intr-adevar cel mai dizgratios termen din lexicul puterii, dar si cel mai sugestiv. Este un cuvant ar­haic din graiul ciobanesc, de origine slava (sl. cilanu = mem­bru), desemnand un os de picior de animal. Un os mare, suculent, cu maduva si ceva carne si zgarciuri pe el, pentru care se incaiera si se sfasie cainii din stana sau lupii din preajma ei. Cainele (sau lupul) care inhata cio­lanul disputat, in detrimentul celorlati, devine capul hai­tei (alpha male, cum l-a numit Darwin). Detinerea cio­la­nului simbolizeaza puterea in haita de caini (sau de lupi). Liderul va avea privilegii alimentare si sexuale, dar si res­pon­sabilitati speciale. Ulterior, cand vreun caine (sau lup) mai tanar si mai viguros il va invinge pe masculul alfa, do­bandind ciolanul prin lupta, va deveni el noul lider al hai­tei (de aici provine sintagma „lup tanar“ din lexicul po­li­tic). Este o ierarhie in cadrul haitei pe care ciobanii o cu­nosc foarte bine si o respecta. Mai mult decat atat, chiar si la oameni, in societatile premoderne, cu activitati si men­talitati traditionale, mecanismul de stabilire (si de in­­noire) a unui sef este, din multe puncte de vedere, ase­ma­nator celui descris mai sus.

Politicianul X (sau partidul Y) „umbla dupa ciolan“ sau, in functie de situatie, „ajunge la ciolan“, „se bate pen­tru ciolan“, „insfaca ciolanul“, „pazeste ciolanul“, „da cuiva un ciolan de ros“, „scapa ciolanul din bot“ s.a.m.d. Ca si in cazul carnasierilor, „ciolanul“ puterii politice se do­­bandeste in urma unei incaierari, in urma unei in­­frun­tari electorale. Este o competitie in care politicieni sme­cheri (din germ. schmecken = a gusta, a savura) „ma­nan­ca rahat cu polonicul“ si „vand gogosi“ unor mul­timi de „linge-blide“ si „mate-fripte“. Unor milioane de sa­ran­toci „fomisti“, dar „satui“ de promisiunea ca „va curge lap­te si miere“ si „cainii vor umbla cu covrigi in coa­­da“. Va castiga politicianul alfa, cel cu coltii puternici si bo­tul plin de sange. Vorba aceea, „cine poate oase roa­de, cine nu, nici carne moale“.

„Pofta (chiar si foamea) vine mancand.“ De aceea, un inalt demnitar refuza de regula sa demisioneze. El este imediat acuzat ca „tine cu dintii de ciolan“ sau ca – tot de-ale insfacarii hranei – „tine ca gaia matul“ (zi­ca­la veche; apare si in Hronicul lui Cantemir, 1719). Da­ca un demnitar ameninta cu demisia, adversarii poli­tici si analistii din presa comenteaza ironic, „cu sare si pi­per“, facand apel la intelepciunea populara: „Nu da cai­nele drumul la ciolan!“. Sau, si mai plastic, „Nu plea­­ca cainele de la macelarie!“. (In acest caz, cacofonia este binevenita.)

 

Politica si delicatese

 

Termenii politici si cei culinari par a fi intersanjabili. Pen­tru Jupan Dumitrache „masa poporului“ inseamna „sa saza numai poporul la masa“, iar „sufrágiu uni­ver­sa­le“ devine „sufragíu“ care serveste in „sufragerie“. Pen­tru Conul Leonida „legea de moratoriu“ devine „le­gea de muraturi“, iar un „chef de lasata secului“ se trans­forma in „revulutie“. Liberali sau conservatori, poli­ti­ca se face cu „icri moiu prima“, „stridii prospeti“, „lan­gus­ta vie“ si cu alte „prospaturi“ si „delicatese“.

Pentru jurnalistii din piesele lui Caragiale (cei care scriu la Vocea Patriotului Nationale, Racnetul Car­pa­tilor sau Aurora Democratica) lucrurile sunt clare. Politicianul vorace de la 1880 ingurgiteaza nu doar „ma­lai“, „cascaval“ si „miere“. El devine de-a dreptul un „stri­goi cu pofte antinationale“ care „sta la panda ascutin­du-si ghearele“. Devine un „canibal“, un „bampir“, tot cu gheare, care „suge sangele poporului“ sau care „ma­nan­ca sudoarea poporului suveran“. Mic burghez si om „din popor“, „capitan in garda civica“, Jupan Dumi­tra­che este un membru umil al societatii civile, care lupta naiv impotriva coruptiei politice. Sentinta lui e transanta: „Cine mananca poporul sa mearga la cremenal!“.

 

Painea si cutitul
 

Explicit sau implicit, toate cuvintele si expresiile care tin de voracitatea politicienilor contin in ele germenele co­ruptiei. Se subintelege faptul ca politicianul X a ajuns „ca mata la oala cu smantana“ si ca „s-a dedulcit“ la pri­vilegii si la „borcanul cu miere“. Ca si-a tras „spuza pe turta proprie“, profitand de avantaje si foloase necu­ve­nite. Si-a luat „portia“ de hrana. Si-a luat „tainul“. Si-a fa­cut „casa si masa“ (de fapt, „case si mese“). A ajuns in­­tr-o functie publica, adica la „cascaval“, dar – foarte ade­sea – nu ca sa guverneze spre binele public, in domnia legii, ci doar ca sa se aseze „in capul mesei“. Ca sa stea „in fruntea bucatelor“ si „sa taie tortul in felii“, pen­tru el si amicii sai politici. Acestia, cum zice Conul Leo­nida, „mananca lefurile cu lingura“.

Si toate astea pentru ca la demnitarul X se afla „si pai­nea, si cutitul“. Are un post „gras“, cu plocoane mul­te. Discursul la figurat devine uneori extrem de concret. Cate un ministru primeste, pe langa plicuri cu bani, de-a dreptul lazi cu caltabosi. Demnitarul X da clientilor poli­tici posibilitatea „sa manance si ei o paine alba“, in schimb, adversarilor politici „le ia painea de la gura“. Asta in caz ca, din oportunism, nu joaca la doua capete, in­­cercand „sa danseze la ambele nunti“ si deci „sa se infrupte la ambele ospete“.

Marele demnitar este primit cu onoruri traditionale, adi­ca „cu paine si sare“ (uneori si cu rachiu), in muni­ci­pii­le si comunele patriei. Este intampinat de fanfarele reu­ni­te cantand si de primarul cu tricolorul in banduliera salu­tand. Dupa aceea, politicianul se retrage cu autoritatile locale la un prelungit chiolhan. Unul concret, nu meta­fo­ric. Vorba lui Nenea Iancu: „Procoror lipseste oras ma­nas­tire maici chef“. Mai mult sau mai putin onesti, ro­manii sunt totusi foarte ospitalieri. „Ospitalier“ si „ospat“ au aceeasi radacina lingvistica.

Uneori, societatea noastra pare o imensa cantina ca­zo­na, in care bucatarii sunt obezi, catanele sunt numai pie­le si os, ofiterii „servesc“ masa imbelsugata la po­po­ta, magazionerii fura din depozit malai, cascaval si mie­re, in timp ce pe platou caini vagabonzi se sfasie pen­tru un ciolan. Peste toate plutesc miasme ameste­ca­te de varza ranceda si ceai cu bromura…

 

Perceptia hranei: Orient vs Occident

In pofida codurilor noastre culturale, care privilegiaza so­cializarea prin ospete, actul mancarii nu este intot­deau­na gratios. Dimpotriva, privit cu atentie, sunt des­tu­le motive sa-l consideram un act cvasiindecent: trans­for­ma­rea mancarii in bol alimentar, prin masticare si insali­va­re, facuta prin miscarea impudica a buzelor unsu­roa­se, a limbii si a dintilor stricati. Nu sunt de neglijat nici zgomotele necuvincioase care insotesc adesea man­ca­tul: sorbit, plescait, galgait, clantanit, inghitit, sughitat, ra­gait, chiorait, partait s.a.

Mai este apoi violenta, agresivitatea specifica ospa­tu­lui unui occidental: de la manuirea ustensilelor ascutite si taioase, menite sa insface si sa transeze mancarea, pana la forfecarea hranei cu dintii si masticarea ei cu ma­se­le­le. Mai toate etapele desfasurarii actiunii, de la expri­ma­rea triviala a poftei de mancare (un libido cu afisare per­­mi­sa), pana la abandonarea in starea de prostratie care insoteste digestia, pot sa contureze o imagine deza­grea­bila daca nu chiar impudica, a mancatului. Astfel, aso­cie­rea politicului cu mancatul ii confera primului do­me­niu ceva din indecenta celui de-al doilea.

In anii ’70, semioticianul francez Roland Barthes a stu­diat diferentele dintre modul agresiv si impudic in care occidentalul isi prepara si mananca hrana si cel gra­tios al extrem-orientalului (vegetarianism dominant, por­tii mici puse in boluri, lipsa la masa a uneltelor metalice care inteapa si taie, bucata de hrana este „aleasa“ cu be­ti­soarele, nu insfacata si taiata etc.). In unele zone ale Africii exista triburi cu oameni care merg goi fara sa se sfiasca, ba chiar fac dragoste in vazul lumii. Dar se as­cund atunci cand mananca. Intrebati de antropologi de ce fac asta, ei spun ca le este rusine sa manance de fata cu altii. O schimbare de cod cultural modifica in­­trea­ga perspectiva…

 

Politicieni flamanzi, politicieni satui


O sinistra motivatie electorala, pe care o aud la oa­me­nii simpli in preajma alegerilor, are si ea conotatii culi­na­re: „Sa nu alegem alti politicieni, ca vin in fruntea bu­catelor mai flamanzi si vor musca mai mult din cas­caval. Sa-i alegem tot pe cei vechi, ca sunt sa­tui si poate vor fura mai putin“.

Arhaicitatea acestui tip de gandire poate fi probata cu o poveste din Pateric, pusa pe seama unuia dintre asa-numitii „sfinti ai desertului“ din secolul al V-lea. Era un ascet cres­tin care postea si se ruga in desert, stand gol si plin de muste pe ranile insangerate. Impresionat de aceasta ima­gine, un om s-a apropiat de ascet si a in­­ce­put sa alun­ge cu mana mustele de pe corpul pustnicului. Insa as­cetul l-a oprit, zicandu-i sa-i lase in pace mustele de pe corp, ca sunt satule si, daca le alunga, vor veni al­te­le mai flamande care-i vor suge si mai mult sange.

Exista si in folclorul romanesc un proverb pe aceasta tema: „Musca satula nu musca tare“. Adica „cei bo­gati nu prea jefuiesc“, a explicat zicala Iuliu Zanne (Pro­­verbele romanilor, 1900). Dar subtextul prover­bu­lui si mai ales al mentalitatii alegatorilor la care m-am re­fe­rit este sensibil diferit. Dupa ei, toti politicienii ar fi co­rupti si pusi pe capatuiala. Cu totii ar fi o apa si-un pa­mant. Toti oamenii politici ar fi un fel de insecte irationale si imorale, manate doar de instincte si porniri rapace. Mus­te mereu flamande, motivate doar de pornirea impe­ri­oasa de a-si umple stomacul.

Acest tip de gandire este chiar mai periculos decat in­­sasi existenta politicienilor corupti. Cei care gandesc ast­fel in­­groasa randurile absenteistilor sau sunt victime ale de­ma­gogilor populisti si ale extremistilor cu discurs anti­de­mo­cratic, cu slogane de genul „Decat o democratie bol­na­va, mai bine o dictatura sanatoasa“.