Mai întotdeauna cînd mi s-a întîmplat să pomenesc numele lui Ion Papuc, reacţia imediată pe care am primit-o a fost: "Ai văzut ce bibliotecă are?" Nu, nu văzusem, şi cum multă vreme nu am avut prilejul s-o aflu, stăruinţa cu care alţii îmi vorbeau despre ea m-a făcut să-i atribui o importanţă nefirească, asemenei unei stihii ale cărei contururi, sporite de o imaginaţie curioasă, ameninţau să uzurpe identitatea scriitorului. Căci, printr-un fenomen de ilicită substituţie simbolică, ajunsesem să mi-o închipui nu doar ca pe ipostaza obiectivată a spiritului său, graţie acelei elementare selecţii care face ca biblioteca unui intelectual să fie oglinda propriei personalităţi, dar mai mult, ca pe un fel de concurent a cărui valoare risca să-şi eclipseze proprietarul. Era ca şi cum tot ce era mai bun în acest om se adunase în rafturile cu cărţi pe care apucase să le strîngă de-a lungul vieţii, şi de aceea, pînă să-l cunosc pe Ion Papuc, am trăit cu impresia că biblioteca e mai importantă decît posesorul ei şi că, la judecata de apoi, cînd avea să fie chemat să spună ce făcuse în viaţă, în loc să-şi arate cărţile proprii, lui Ion Papuc i-ar fi venit mai uşor să indice etajele compacte, înţesate cu tomuri îngălbenite şi cu incunabule prăfuite, ale căror cotoare, impregnate de patina uzurii, îşi priveau spectatorii cu un aer rece de cadavru livresc.

Cînd am ajuns s-o văd - o piesă de mobilier întinsă pe trei pereţi înalţi de 4 metri, pe care te căţărai urcîndu-te cu scara - ceea ce m-a impresionat nu a fost atît conţinutul ei, redutabil prin ediţiile princeps, ediţiile bilingve sau prin seriile autorilor interbelici (aici am văzut pentru prima oară cărţile lui Traian Brăileanu şi Dragoş Protopopescu), cît atmosfera pe care o resimţeai acolo: mirosul de carte veche, izul de lemn bătrîn şi înfăţişarea boierească a încăperii, cu fotolii acoperite cu scoarţe şi cu scaune avînd spătarul cioplit - toate îţi dădeau senzaţia pătrunderii într-un spaţiu aparte, pecetluit de un regim eminamente spiritual. Iar senzaţia de efect cultural acaparator era sporită de statura înaltă, subţire pînă la deşirare, a unui amfitrion cu chip de vates grec, a cărui faţa prelungă, încadrată de o barbă albă, lăsa să-i izbucnească pe fizionomie o fire emotivă şi pătimaşă, pe care o simţeai de îndată ce, vorbind despre un autor sau altul, Ion Papuc se ridica în picioare şi să ducea la raft spre a-i scoate cartea, ca mai apoi, dus de firul evocării, să meargă la un alt raft şi la o altă carte, într-un pelerinaj domestic făcut pe suprafaţa a cîţiva metri, parcă din ambiţia de a săvîrşi ritualul învierii unor autori morţi. Parcă ne aflăm într-un mausoleu cu vestigii îmbălsămate care nu puteau fi readuse la viaţă decît aşa, prin scoaterea lor migăloasă din lăcaşul în care zăcuseră pînă atunci. Şi astfel, fiecare carte scoasă din raft era chemată să depună mărturie despre autorul ei, dar nu oricum ci prin intermediul stăpînului casei, care devenea pentru cîteva clipe însufleţitorul neoficial al unui nume pe care istoria îl uitase aproape cu totul.

Atmosfera aceasta de evocare culturală putea să fie atît de pregnantă încît uneori căpătam iluzia încălecării planurilor de realitate, ca şi cum adevăraţii protagonişti nu am fi fost noi, oamenii aflaţi din încăpere, ci acei bieţi scriitori răposaţi, care, coborînd din paginile cărţilor şi întruchipîndu-se sub ochii noştri, participau la o inedită procesiune mireană. Şi, în timpul acesta, noi, intraţi în pielea pasivă a unor martori neputincioşi, le contemplam defilarea cu o secretă spaimă, căci intuiam că în ei exista mai multă viaţă decît în noi şi că în cărţile lor puteam întîlni mai multă frumuseţe decît în viaţa noastră concretă.

Între rafturile acestei biblioteci şi-a scris Ion Papuc o parte din cărţi, mai ales volumele reprezentînd antologii de eseuri publicate în ultimii ani în Convorbiri literare. Ultima carte, Scriitorul de filozofie, vine în prelungirea volumelor Cu faţa spre trecut (Editura Vergiliu, 2005) şi Litere şi filozofie (România Press, 2007). Parcurse cu gîndul găsirii unui tipar în care poate fi încadrat autorul, paginile lor îţi dezvăluie cîteva trăsături din a căror îmbinare îi putem face portretul. Mai întîi, autorul nu scrie decît despre teme care îl preocupă. Nu pare genul de scriitor care să cedeze rugăminţilor colegiale, întocmind la cerere texte menite a umple chenarul gazetelor culturale. Scrie numai sub apăsarea unei dispoziţii şi doar sub frămîntarea unei probleme. Niciodată din complezenţă sau din politeţe. Numai că, în contrast cu pasiunea pe care o pune în abordarea unei teme, expresia la care ajunge e una diametral opusă. Cu o înlănţuire a frazelor amintind de curgerea grea, neîngăduit de lungă, a textelor lui Pârvan sau Zarifopol, sintaxa lui Ion Papuc este stufoasă şi laborioasă, lipsindu-i acea captatio fără de care un cititor nu simte nevoia de a zăbovi asupra unui text. Amănuntul acesta e vrednic de plîns, ţinînd seama de substanţa scrierilor sale. Căci, cu toate că are atîtea de spus, miezului ideilor sale riscă să treacă neobservate din cauza absenţei unui indice de frecare între litera textului şi atenţia cititorului. Aşa se face că, deşi Ion Papuc scrie profund, nu scrie frumos. Are adîncimea unui gînditor şi exprimarea unui ardelean: lungă, migăloasă şi înceată. Pecetea neamului său, originar din satul Popeşti de lîngă Cluj, i s-a întipărit în scris sub forma unei sacadări temperate. De fapt, Ion Papuc scrie cum vorbeşte, schimbînd ritmul în cadrul aceleiaşi fraze şi silind atenţia cititorului să îndure sincope ale fluenţei lexicale. E ca şi cum instinctul lui prozodic îl îndeamnă la asimetrii în urma cărora simţi cum, pe alocuri, nu mai poţi ţine pasul cu cadenţa impusă de autor. Mai mult, în faţa buclelor largi, de întindere barocă a cuvintelor sale, simţi nu o dată nevoia de a relua lectura.

Aşadar, iată cazul straniu al unui cărturar care nu pune preţ pe calitatea estetică a expresiei. Mai mult chiar, lui Ion Papuc îi repugnă scrisul frumos, acea însăilare atrăgătoare sub care autorii îşi camu­flează de obicei lipsa unei culturi temeinice. Pentru autor, literaţii sunt pecinginea culturii, acea breaslă a diletanţilor lipsiţi de instrucţie filozofică care zumzăie cuvinte a căror sonoritate e lucie şi goală. În locul exhibiţiei literare, Ion Papuc preferă sobrietatea unor cuvinte depănate după ti­parul clasic. De aceea, în faţa sintaxei sale lungi şi întortocheate, nu pot să nu-mi amintesc de o vorbă pe care Noica obişnuia s-o spună apropiaţilor: "Cu excepţia cîtorva poeţi, intelectualii ardeleni n-au pană. Dacă dai peste unul care nu scrie greoi, poţi fi sigur că ai de-a face cu o excepţie." Regula ros­tită de Noica este încălcată de Ion Papuc prin două calităţi: străfulgerări intuitive de mare clasă şi un curaj sinucigaş de a spune ceea ce crede. Tocmai de aceea cărţile lui au o valoare mărturisitoare şi deo­potrivă documentară, atestînd un spirit neobişnuit de onest.
De pildă, l-am invidiat mereu pentru felul cum îşi începe prefaţa la cartea Catulliene a lui Vasile Sav, pe care a publicat-o la propria editură. "Deşi ştiu că întîia datorie a editorului unei cărţi este aceea de a-i parcurge manuscrisul, mărturisesc că, în cazul Catullienelor lui Vasile Sav, nu am avut nici răb­darea şi nici curiozitatea de a-l străbate decît oare­cum în diagonală, din zbor. Aceasta pentru că, în prin­cipal, referinţele de aici sunt la nişte nume care nu-mi spun nimic, un pur neant onomastic, o lume mărunt-provincială, fie şi atunci cînd sălăş­luieşte pe malurile altor revărsări de ape, mai impor­tante decît Someşul cel aşa de subţiratic. E, în totul, un univers mic, al deriziunii, pe care harul poetic nu are cum să-l înalţe pînă la stratosfera unui interes mai general. Şi apoi citesc cu oarecare dezagrement încercărle trudnice, precum şi aceasta de faţă, de a face compuneri poetice în metru antic. Prozodia veche, cu versuri avînd silabe în numere fixe şi accente ce cad la intervale prestabilite şi invariabile, ca şi cea de mai tîrziu, avîndu-şi originile în Evul Mediu de mijloc şi în folclor, cu zdrăngăneii rimelor - îşi au explicaţia în necesităţile mnemotehnice ale unor timpuri ce nu cunoşteau mijloacele actuale de fixare şi apoi de difuzare de care beneficiază un text poetic, în modernitate." (p. 267) Oricum, e formidabilă forma prin care prefaţatorul dă glas acestei ispăşiri editoriale.

Cele 18 eseuri cîte numără volumul Scriitorul de filozofie confirmă deprinderea autorului de a nu scrie decît despre oameni sau probleme care îl preocupă. Şi indiferent că e vorba de Paul Celan sau Constantin Noica, de Mircea Vulcănescu sau de unchiul său, Ion Papuc, mort la Gherla în timpul reeducării comuniste, de Rainer Maria Rilke sau de Marin Tarangul, de Lucian Blaga sau Ion Barbu, de Ernst Jünger sau Günter Grass, de fiecare dată autorul este personal şi neconvenţional. În plus, e neconformist prin îndrăzneala cu care ştie să fie eretic în raport cu dogmele ideologiei dominante. Pe scurt, un intelectual de dreapta, pro-occidental, care priveşte cu neîncredere liberalismul contemporan, pe care îl consideră una din ultimele redute ale stîngismului european, la fel ca neoconservatorismul american, aşijderea privit ca o formă mascată de contracarare a mişcărilor de dreapta din Europa. Un intelectual cu atît mai paradoxal cu cît pasiunea sa de-o viaţă, a cărei intensitate nu a scăzut odată cu trecerea anilor, poartă numele lui Descartes, din a cărui corespon­denţă traduce regulat în vederea întocmirii unui volum de epistole carteziene, dar şi numele lui Wagner, a cărui muzică o ascultă cu devoţiunea unui inco­rigibil credincios. În concluzie, un autor pe care îl citeşti atunci cînd vrei să te încarci cu spirit de fron­dă sau cu încrederea în judecata de mai tîrziu a is­toriei.