Observator cultural, Nr. 186 / 9-15 octombrie 2008

Jonathan Safran Foer
Totul este iluminat
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, traducere şi note de Fraga Gusin, Colecţia „Raftul Denisei“, 357 p.


Jonathan Safran Foer
Extrem de tare şi incredibil de aproape
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, traducere şi note de Andra Matzal, Colecţia „Raftul Denisei“, 454 p.
Trebuie să spun, de la bun început, că am ajuns să-l citesc pe Jonathan Safran Foer din interesul pentru literatura tinerilor scriitori. Fiind obişnuit cu formulele prozastice practicate de scriitorii români sub 40 de ani, autorul romanului Totul este iluminat m-a surprins în primul rînd prin atitudinea faţă de propriul scris. Foer nu vrea să convingă şi să confirme ca scriitor. Într-o manieră neobişnuită pentru un scriitor aflat la început de drum, acesta nu este preocupat de impunerea unei voci distincte, inconfundabile. Sinceritatea şi autenticitatea nu vor fi simple strategii şi scopuri menite să confirme talentul său literar. Pe de altă parte, autorul nu se alătură nici seriei de scriitori care adoptă prin tematică şi prin atitudine filozofia consumismului contemporan. Departe de a fi inspirată de cultura pop, proza lui Foer este o literatură a „marilor mize“, nefiind însă dublată de un mit al autorului, înţelegînd prin această sintagmă ideea de creator de literatură, cu toate aşteptările şi exigenţele acumulate de această „titulatură“ pînă în prezent.

Dacă îl vom asculta pe scriitor, romanul său de debut, Totul este iluminat, a căpătat această formă în urma unui accident, singura sa iniţiativă fiind aceea de a comunica cu lumea în orice mod posibil. „Pur şi simplu, susţine Foer, comunicarea a fost posibilă În acest caz, cartea luÎnd forma unui roman În mod accidental“, însă „nu trebuia neapărat să capete această expresie, ar fi putut să rămÎnă o simplă conversaţie cu un prieten.“

Totul este iluminat relatează, la prima vedere, povestea unui tînăr numit Jonathan Safran Foer care pleacă în Ucraina pornind în căutarea unei femei care l-a salvat pe bunicul său de atacurile naziştilor. Fiind ajutat de Alex, un tînăr ucrainian care joacă rolul naratorului în mare parte a romanului şi de bunicul acestuia, Safran Foer imaginează povestea satului de provenienţă al bunicului său. Există puncte de intersecţie între cele două planuri narative – căutarea contemporană şi istoria independentă a satului –, însă această relaţie nu este atît de importantă, fiind, înainte de toate, o relaţie strict literară. Dacă vom încerca, printr-un demers tradiţional, să identificăm temele acestui roman vom regăsi printre acestea „importanţa miturilor şi a numelor“, „fragilitatea memoriei“, „necesitatea amintirii“, „natura iubirii“, „moştenirea Holocaustului“, „valoarea prieteniei“ etc, toate abordate cu o atitudine ce îşi găseşte motivaţia dincolo de exigenţele de natură estetică ale ficţiunii.

Întorcîndu-ne însă la structura romanului, vom putea identifica cele două voci narative. Una dintre acestea aparţine lui Alex, care joacă şi rolul translatorului. Acesta relatează povestea contemporană, călătoria lui Jonathan în Ucraina zilelor noastre. Cealaltă naraţiune, istoria satului sau mai exact istoria unui ştetl evreiesc, este comunicată cu ajutorul altui narator despre care aflăm că este chiar Jonathan, cel care scrie povestea satului Trachimbrod. În realitate, cartea nu comunică o singură poveste sau două poveşti care se intersectează, ci mai multe perspective asupra unei istorii umane. Totul este iluminat nu reprezintă o variantă definitivă a acestei istorii. De fapt, fiecare personaj al cărţii scrie o variantă pentru povestea la care ia parte. Adevărata „miză“ a cărţii este repovestirea, care este direct legată de titlul cărţii. Iluminarea implică revelaţia, descoperirea trecutului obscur ce capătă claritate prin exerciţiul povestirii. În realitate, claritatea nu reprezintă un scop în sine, deşi cartea păstrează această aparenţă încă de la începutul romanului, atunci cînd Alex se referă la Jonathan Safran Foer ca fiind eroul cărţii. sîntem înclinaţi să credem că citim povestea lui Jonathan. De fapt, există o mişcare continuă, o combinatorică a versiunilor aceleaşi istorii. La sfîrşit nu mai putem fi siguri dacă citim povestea lui Jonathan, a lui Alex, a bunicului său sau a oricărui personaj al cărţii. Naraţiunea romanului este o succesiune de superpoziţii, asumate de fiecare personaj în parte. Nimic nu este static.

Totul este iluminat propune responsabilitatea unei dualităţi ce conţine posibilitatea de a fi şi în acelaşi timp de a nu fi a unei istorii sau povestiri. În loc să se plaseze de partea stării de fapt („Cum este lumea“) sau de partea stării de drept („cum ar trebui să fie lumea“), acest roman dă măsura distanţei dintre aceşti poli.

Cel de-al doilea roman al lui Jonathan Safran Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape, înlocuieşte fundalul încărcat de istorie al Europei de Est cu locul unei noi tragedii. Principalul narator al cestei cărţi este Oskar Schell, un copil de 9 ani al cărui tată a murit în urma atacurilor de la World Trade Center din New York. Fiind un inventator în devenire, Oskar se consolează cu gîndirea unor „creaţii“ care ar putea apăra oamenii de diferite pericole. Creativitatea sa va fi motivată de un idealism exacerbat, eroul transformîndu-se într-un artist-copil. Forţa imaginaţiei lui Oskar este sugerată şi de forma romanului, o încercare experimentală care se foloseşte de fotografii, de jocuri grafice şi de inovaţii vizuale pentru a estompa graniţa dintre imagine şi text.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să precizez că romanele lui Foer nu fac parte din categoria de cărţi scrise despre Holocaust sau despre evenimentele de la 11 septembrie care au oferit variante intens politizate şi comerciale asupra acestor tragedii. Viziunea sa este una a inumanului, lumea sa este caracterizată de pendulări între comedie şi violenţă. Tragedia şi comedia se amplifică reciproc. Unul dintre „avantajele“ prozei sale este rescrierea trecutului. Aceasta este şi ambiţia lui Oskar Schell. După atacurile de la World Trade Center, acesta suferă ceea ce se poate numi o cădere nervoasă: plînge foarte uşor, Îşi pierde interesul pentru şcoală, simţindu-se în mijlocul unui ocean negru sau în spaţiu, nefiind însă fascinat în nici un fel de această stare. Singura sa consolare rămîne exerciţiul propriei imaginaţii.

Naraţiunea lui Oskar este presărată cu scrisori trimise de bunicul său, Thomas Schell, un sculptor german care a fost traumatizat de experienţa atacului asupra oraşului Dresda, din cel de-al Doilea Război Mondial. La fel ca Oskar, şi acesta a suferit o pierdere în persoana iubitei sale Ana şi a copilului său nenăscut. Spre deosebire de nepotul său, viaţa lui Thomas este complet distrusă de tragedia suferită. Acesta renunţă complet la sculptură, pierde capacitatea de a vorbi şi se teme de orice expresie, în asemenea măsură încît îşi pierde natura umană. Răspunde la întrebările celorlalţi prin ridicarea uneia dintre mîini, pe care sînt tatuate cuvintele „Da“ şi „Nu“.

Încrederea lui Foer în forţa nenumitului explică probabil existenţa paginilor albe din carte. De altfel, într-unul dintre interviurile sale, acesta a mărturisit că a pierdut din ce în ce mai mult credinţa în forţa limbajului şi cu cît uzează mai mult de acesta, cu atît devine mai conştient de limitele sale. În Extrem de tare şi incredibil de aproape nu ni se oferă o simplă experienţă de lectură, o mostră de literatură, ci şi o experienţă vizuală. Cuvintele nu mai sînt de ajuns pentru a spune povestea vieţii personajelor sale. Fotografiile care ocupă pagini întregi sînt transformate în naraţiune, iar semnul lingvistic este adesea folosit în vederea realizării unor efecte picturale. Pagina 44, de exemplu, este ocupată de un singur cuvînt – „Ajutor“ –, în timp ce, prin opoziţie, paginile 365-368 sînt încărcate de cuvinte ce sînt tipărite unele peste altele, neputînd fi descifrate din cauza aglomerării lor. Cartea include şi o serie de fotografii ce par a fi desprinse din ziare ce riscă ofensarea unui anumit public. Este cazul fotografiei ce reprezintă imaginea unui corp ce cade dintr-unul din turnurile gemene. „Atunci cînd am ales să includ aceste fotografii în carte, mărturiseşte Foer, făceam căutări pe Internet. Nu-mi venea să cred ce priveam – decapitări, atacuri ale rechinilor, oameni sărind din avioane cu paraşute defecte. M-a făcut să mă gîndesc la ce înseamnă să fii tînăr în ziua de azi. Copiii sînt expuşi unor imagini necunoscute adulţilor pentru că: a) curiozitatea lor pentru grotesc este mai mare şi b) deoarece manifestă o facilitate mai mare în accesarea acestei informaţii.“

Fotografiile din carte, la fel ca mare parte a materialului vizual, paginile goale, paragrafele presărate deliberat cu greşeli, la fel ca şi corecturile făcute cu roşu par mai mult să estompeze anumite aspecte ale povestirii în loc să clarifice anumite detalii legate de personaje.

„Fiecare relaţie din această carte este construită în jurul ideii de tăcere şi de distanţă“, declară Foer. „Incredibil de tare şi extrem de aproape este situaţia imposibil de realizat între doi oameni.“ Cu alte cuvinte, în anumite cazuri, comunicarea dintre universurile umane este incompletă sau chiar inexistentă. Mintea este un spaţiu închis, iar locurile „ocupate“ de expresia ingenuă sînt diferite de locurile în care trăieşte majoritatea oamenilor, în asemenea măsură încît nu există un fundament comun al memoriei ce poate servi ca bază de înţelegere pentru experienţa Celuilalt.

Cred că atracţia exercitată de Incredibil de tare şi extrem de aproape asupra cititorilor este datorată caracterului vulnerabil al personajului său Oskar. „Într-un fel, acesta nu are piele“ declară autorul, înţelegînd prin aceasta lipsa unui obstacol între Oskar şi lumea exterioară. Totul devine personal, iar tot ceea ce devine personal este universal. Iată o posibilă caracterizare a modului în care Jonathan Safran Foer percepe lumea prin scrisul său.