● Basarab Nicolescu (editor), Moartea astăzi, traducere din limba franceză de Mirabela Fătu, Colecţia „Ştiinţă şi Religie“, Editura Curtea Veche, 2008.
Moartea astăzi, volum de studii şi eseuri editat de Basarab Nicolescu la Curtea Veche, e o carte stranie, insolită, senină – şi de aceea fascinantă –, atît prin subiect, cît şi prin modul de abordare. Cu mantia sa de aprehensiuni, cu aura sa de subiect tabu, sacrosanct, intimidant, dureros, opac, moartea este prin excelenţă un „obiect“ de studiu transdisciplinar. Editorul cărţii, fizicianul Basarab Nicolescu – părintele mondial al transdisciplinarităţii şi coordonator, alături de Magda Stavinschi, al Colecţiei „Ştiinţă şi Religie“, a reunit într-un acelaşi volum diferite studii şi eseuri traduse din limba franceză care, aplecîndu-se asupra ideii de moarte, o iluminează din diferite unghiuri, evident, nici unul definitiv sau satisfăcător, dar fiecare revelator în felul său. Cu atît mai mult cu cît lipseşte un cuvînt înainte lămuritor, iar autorii studiilor sînt puşi pe acelaşi plan, prin lipsa indicării domeniilor în care activează, lectura diferitelor abordări trasează un drum iniţiatic. Concepte sau pasaje obscure pe o pagină devin transparente, desfăcîndu-şi miezul graţie unei alte abordări, ulterioare. Dacă de la bun început titlul frust – Moartea astăzi – conferă densitate subiectului, un nucleu dur, suspendat într-un fel de inerţie cognitivă, la sfîrşitul cărţii ai sentimentul că ai intrat în „structura atomului“, descoperind spaţii de mişcare, punţi între diferite niveluri de realitate, o călătorie care, odată începută, pare nebănuit de uşoară prin acea (auto)propulsare pe care o stîrnesc revelaţiile.
Pe acest drum iniţiatic, deschis de lectura în mod necesar transdisciplinară a cărţii, există cel puţin două aspecte care merită o privire mai detaliată: pe unul îl voi numi transcenderea conştientă şi creativă a fricii, pe celălalt – abordarea educativă a morţii, ambele aspecte întîlnindu-se, de fapt, într-un orizont comun, pedagogic, în măsura în care putem considera că orice abordare, filozofică, antropologică, religioasă, biologică etc. a subiectului, sfîrşeşte prin a alimenta autocunoaşterea.
Transcenderea conştientă şi creativă a fricii
Necunoscutul „zdrobitor“ aflat în orizontul morţii ne conduce către „savoarea sublimă a prezentului“ (Dominique Decant). Expresia se luminează de adîncimile unui alt eseu din carte: între timpul biologic şi cel social-colectiv, există un timp personal (identitar), mereu trăit în prezent, care „devine măsura parcurgerii şi a mişcării, adică a schimbării“ (Patrick Paul). Moartea formelor, aptitudinea lor de mutaţie, schimbarea ca lege a timpului prezent în mişcare lasă loc unor punţi între diferite niveluri de realitate şi întrezăririi unui al treilea element care răsare prin neutralizarea contrariilor. „Muritul“ face parte din viaţă – o spun de fapt toate tradiţiile şi toate culturile. „Corpul nostru nu încetează să moară în particulele sale infinitezimale.(...) Pînă şi gîndurile noastre mor, în uitarea memoriei“ (René Barbier). De la un proces firesc, printr-un demers de continuă conştientizare, muritul se dezvăluie a fi de aceeaşi esenţă cu elanul creator: „Muritul implică trăirea noastră conştientă într-un proces de neterminare, în care, de la o clipă la alta, fără încetare, sfîrşit şi creaţie se încrucişează, interferează, au o prezenţă fulgurantă în noi înşine. În această atenţie vigilentă, trecutul nu mai atinge prezentul, viitorul şi scopul nu mai sînt obiectul dorinţei de nestăpînit. Doar prezentul ca jăratic al clipei constituie raportul nostru cu lumea. Resimţim în acel moment precis că dragostea, creaţia şi moartea au aceeaşi natură. Acel moment sclipitor, în care scopul este instantaneu, nu poate fi numit, dacă nu este, într-un mod tangenţial, prin artă şi poezie“ (René Barbier). Nu întîmplător Basarab Nicolescu, editorul volumului Moartea astăzi, a inclus printre eseuri şi două poeme semnate de Horia Bădescu şi Magda Cârneci.
Abordarea educativă a morţii: un subiect tabu?
La prima vedere pare o enormitate să gîndeşti moartea sub un aspect educativ. Şi totuşi e o nevoie strigătoare la cer, resimţită ca o neputinţă ontologică şi pedagogică acută, cînd se întîmplă ca un copil de trei ani să vrea să ştie ce înseamnă să mori, aşa cum i s-a spus (şi a văzut el ceva) că au „făcut“ bunicii. Ne (auto)condamnăm la a rămîne toată viaţa, în acest domeniu, copii de trei ani? Domeniul este „neatins în educaţie“ – afirmă René Barbier, care vorbeşte în studiul său („Cercetarea, educaţia şi sentimentul morţii: cugetări în spiritul lui Krishnamurti“) despre cursurile şi seminariile pe tema educaţiei despre moarte pe care le-a ţinut în anii ’80 la Universitatea Paris 8. Sub îndrumarea sa, una dintre studente, Marie-Ange Abras, a „îndrăznit“ să facă o amplă şi originală cercetare „într-un domeniu marcat de sigiliul secretului şi mutismului obligat“, susţinînd în anul 2000 teza de doctorat „S’éduquer à la mort. Philosophie de l’éducation et recherche-formation existentielle“. Mentalitatea şi inerţiile în jurul acestui concept inedit, „thanatoeducologie“ (educaţia despre moarte la copiii preadolescenţi), sînt însă greu de urnit, aşa cum dă de înţeles, cu amărăciune, René Barbier: „Cursul meu a durat doi ani. De atunci, nici un alt curs nu a mai abordat acest subiect la Universitatea Paris 8, în departamentul în care eu predau. De altfel, totul este neschimbat. Abordarea educativă a morţii este un subiect tabu, mai mult decît sexualitatea sau violenţa în clasele mici“.
Cu atît mai mult rolul unor astfel de studii transdisciplinare se dovedeşte a fi esenţial: volumul Moartea astăzi nu are menirea de a orchestra demonstraţii în vederea unor răspunsuri marcate de o unică abordare ştiinţifică, ideologică, ci aceea de a crea cadrul public pentru formularea unor întrebări şi reflecţii, din multiple puncte de vedere. Cititorii pozitivişti, grăbiţi să găsească (măcar) ipoteze concrete şi credibile privind definiţia morţii, se vor simţi, la sfîrşitul cărţii, frustraţi. E posibilă însă şi o frustrare („intelectuală şi spirituală“) creativă: cea care se naşte din sentimentul că această carte s-a terminat prea repede, tocmai cînd ceva din fiinţa noastră, cu bagajul ei cognitiv, spiritual sau sensibil părea să se apropie de un miez încă misterios, dar esenţial.
Prin caracterul ei atît de compozit, această carte-reflecţie despre moarte reuşeşte să proiecteze, odată cu lecturarea rînd pe rînd şi integrală a textelor, o figură intermediară de reflecţie, dintr-odată comună tuturor orizonturilor, care face posibil nu doar un dialog „firesc“ între autori şi cititori, în jurul morţii, dar face posibilă o apropiere cognitivă de acest subiect – „moartea“ –, neştiind nimic definitiv, dar ştiind dintr-odată cu toţii unul şi acelaşi lucru. Pînă la urmă, însuşi subiectul de reflecţie al cărţii – moartea – se transformă în punte de comunicare între cei vii, care, prin transcenderea fricii, se aşază în mod responsabil, raţional şi poetic, în acest orizont: viaţa fiecăruia dintre noi poate părea atît de diferită, comună ne e doar moartea, adică misterul ei dintr-odată posibil de deschis.
Încă o dată, „utopia“ demersului transdisciplinar se dovedeşte profund umană: a încerca să vorbeşti despre unul şi acelaşi lucru, străbătînd şi asimilînd căi multiple de cercetare, poate conduce la acceptarea Celuilalt, pentru că în el e o prezenţă care ne locuieşte şi pe noi: un fel de intermediar transcendent, acelaşi, indiferent de reprezentările multiple şi diferite prin care spiritul omenesc şi-l apropriază în căutarea sa de absolut.
