Luceafărul de dimineaţă, Nr. 31 / 24 septembrie 2008

Succint, clar şi de o pertinenţă a informaţiei mergînd pînă la meticulozitatea savantă a rutinei de specialist, dicţionarul lui Eliade şi Culianu este o mostră de acribie luminată. Îi spun „luminată“, deoarece, în spatele ţesăturii de informaţie doctă, cititorul poate intui existenţa unei gîndiri logice. Altfel spus, cantitatea e filtrată prin prisma unei viziuni auctoriale. Asta face ca dicţionarul să nu fie o simplă compilaţie a unor cunoştinţe extrase cu migală masoretică dintr-o bibliografie întinzînu-se pe mii de tomuri, ci este mai curînd o creaţie personală. Aşadar, nu o antologie opacă mustind de galimatie searbădă, ci o operă coerentă trădînd o optică originală. Ceea ce înseamnă că, dincolo de virtuţile incontestabile ale instrumentului de lucru pe care îl reprezintă – iar un dicţionar trebuie mai întîi de toate să fie un intrument de lucru, altminteri îşi pierde rostul – Dicţionarul religiilor este o operă zămislită de două minţi care împrumutaseră cu timpul aceeaşi viziune asupra religiilor lumii.

Cele două introduceri pe care Culianu le-a scris la dicţionar ne pot ajuta să intuim optica autorilor. Se cuvine amintit că iniţiatorul ideii unui dicţionar de acest fel a fost Eliade şi, cu toate că ideea a prins contur timpuriu, în cursul anului 1975, cînd Culianu îi era student la Chicago, numeroasele amînări şi proiecte colaterale au făcut ca elaborarea propriu-zisă a lucrării să înceapă în ultimele luni de viaţa ale lui Eliade (martie–aprilie 1986) şi să fie dusă la capăt numai de Culianu în următorii trei ani. Concepţia pe care se sprijină lucrarea este că orice religie reprezintă un sistem autonom de credinţe a cărui înţelegere nu cere plasarea exegetului în afara domeniului religiei respective. Cu alte cuvinte, religia nu trebuie privită ca o suprastructură, ca un fel de felie superficială şi fantasmatică al cărei rost e doar să oglindească straturile profunde ale societăţii.

Ca să se facă mai bine înţeles, Culianu compară viziunea lui Eliade cu a altor trei cercetători consacraţi: Émile Durkheim, Georges Dumézil şi Claude Lévi-Strauss. Pentru cei trei savanţi, religia nu este un sistem autonom de idei şi sentimente, ci doar o reflectare heteronomă, mai mult sau mai puţin fidelă, a unui strat mai adînc (economic, politic) al comunităţii respective, caz în care regulile care guvernează mentalul religios nu sînt religioase, ci psihologice, sociologice sau ideologice. Religia e doar vălul care maschează cauze sociale. Mai precis, pentru Durkheim, religia încifrează metaforic sistemul relaţiilor sociale din interiorul unui grup. Pentru Dumézil, corpusul de mituri ale unei religii nu reprezintă decît expresia dramatică a ideologiei dominante în comunitatea respectivă. Aplecîndu-se asupra religiei popoarelor indo-europene, Dumézil ajunge să descrie tripartiţia funcţională a societăţii în genere, trăgînd concluzia că orice religie reflectă cele trei funcţii fundamentale care organizează o societate: funcţia sacerdotală, cea războinică şi cea productivă. Mentalitatea preoţilor, a războinicilor şi a producătorilor se oglindesşte în toate nivelurile culturale şi religioase ale unei comunităţi. Cît despre Lévi-Strauss, cercetă­torul francez admite heteronomia religiei, dar neagă funcţia ei de oglindire socială. Religia unei comunităţi nu reflectă dramatic relaţiile ei so­ciale, ci le distorsio­nează sistema­tic, în aşa fel încît indivizii să se alea­gă cu un cîştig măcar psihologic de pe urma acestei perturbări. Pentru Lévi-Strauss există o gramatică universală (un set de reguli, simboluri şi interdicţii) din care iau naştere toate religiile, iar gramatica aceasta se regăseşte în fiecare mitologie.

Spre deosebire de cei trei cercetători, Eliade subliniază caracterul autonom al religiilor, afirmînd că religia nu e un paravan menit a camufla într-o formă mai mult sau mai puţin reuşită problemele unui grup, ci este chiar conştiinţa colectivă a acelui grup înfăţişată sub forma unei viziuni asupra lumii. Orice religie este o Weltanschauung împărtăşită de mai mulţi. Ea nu distorsionează, nu oglindeşte şi nici nu ascunde pretinsele straturi mai adînci ale mentalului unei colectivităţi, şi asta fiindcă, în privinţa profunzimii, nimic nu poate fi mai adînc decît religia. Religia este un sistem autonom caracterizat prin cîteva constante mentale. E vorba de reflecţia asupra aceloraşi teme perene: moartea, viaţa, binele, răul, dreptatea etc. Gîndurile iscate de aceste teme pot fi foarte diferite, dar actul de meditaţie asupra lor este acelaşi. Ceea ce înseamnă că toate religiile au în comun cele cîteva operaţii fundamentale ale minţii umane pe care le putem numi, în genere, reflecţii religioase. Din combinaţiile şi permutările acestor operaţii se poate reconstitui nu doar numărul religiilor care au existat în istorie, dar chiar şi acele variante care, deşi nu au existat aievea, ar fi putut apărea la un moment dat, ca versiuni teoretice ale tiparului iniţial. De exemplu, aşa cum jocul de şah presupune un set mic de operaţii (regulile de mişcare a pieselor) din combinarea cărora pot ieşi un număr uriaş de variante practice, tot aşa setul de acte fundamentale din care iau naştere religiile este limitat. Cine cunoaşte mănunchiul de acte esenţiale dinlăuntrul unei religii poate apoi, prin permutarea lor, să obţină toate variantele posibile ale religiilor. Dicţionarul de faţă, în cele 33 de capitole ale sale, tratează numai acele variante care au existat în istorie. În schimb, setul de versiuni posibile teoretic poate fi supus exerciţiului de imaginaţie a fiecărui cititor. „Toate religiile sunt hărţi ale minţii omeneşti. Acest lucru explică întrebarea fundamentală pe care am pus-o la începutul Introducerii: de ce au religiile atît de multe lucruri în comun? Răspunsul este: pentru că oricare două hărţi ale minţii omeneşti trebuie în mod necesar să se suprapună, măcar într-un colţ. Şi cu cît aceste hărţi sunt mai întinse, cu atît au ele mai multe în comun. Religii precum creştinismul şi budismul, bazate pe instituţii monastice care au eliberat de grijile zilnice numeroase minţi omeneşti, făcîndu-le să mediteze timp îndelungat, mii de ani, tind să creeze hărţi complexe ale realităţii, care coincid în multe privinţe. Prin urmare, cititorul va găsi în paginile acestei cărţi confirmarea că, oricît de ciudate ar părea la prima vedere unele religii, ele pot fi înţelese în ultimă instanţă ca reflecţii ale minţii omeneşti asupra unor ipoteze referitoare la natură şi la existenţă, luptînd cu eternele mistere ale vieţii, morţii, binelui şi răului, ţelurilor umane, dreptăţii şi aşa ai departe. În fond, tot asta fac şi minţile noastre. Unitatea fundamentală a umanităţii nu constă într-o unitate de concepţii sau soluţii, ci în unitatea operaţiunilor minţii omeneşti.“ (p. 34)

Premisa lui Culianu, una imanentă şi ecumenistă, este că, de vreme ce mintea omenească operează la fel în toate religiile, diversitatea acestora din urmă provine din unitatea actelor de care e capabil intelectul uman. Concluzia firească e una pe cît de logică, pe atît de ne-teologică: fie că religiile sunt creaţii umane cărora le lipseşte o sursă transcen­dentă, fie că, dacă există totuşi o astfel de sursă, valabilitatea lor nu poate fi hotărîtă teoretic, de unul sau altul dintre exegeţi, ci numai de confruntarea cu sursa din al cărei adevăr au provenit. Aşadar, dacă există o asemenea sursă, ea va servi drept criteriu cu ajutorul căruia ar putea fi eliminate religiile ne­adevărate, ajungîndu-se în final la alegerea uneia singure, cea care co­respunde adevărului trans­cendent. Viziunea aceasta, oricît de exclusi­vistă şi de neconformă cu nepărtini­rea princi­pială a exegeţilor este, e singura care poate hotărî care re­ligie e revelată. În schimb, dacă toate sunt mai mult sau mai puţin adevărate, atunci fie Dum­nezeu nu este, fie sunt mai mulţi dumnezei.