A-i cerceta rostul lui Cioran, a hăitui pe urmele lui (căci, nu-i aşa, lectura hermeneutică este un gest vânătoresc şi, ca atare, proba nevoii ancestrale de pradă) în nădejdea unei întâlniri revelatoare poate fi la fel de fascinant, dar şi imprudent ca actul nefericitului Acteon, ademenit de umărul gol al unei zeiţe la fel de tainice precum cercul pătrat. Sortită, adică, nedezvăluirii. Poţi fi otrăvit de-un murmur, te poate săgeta o privire, te poate sufoca strânsoarea divinităţii. Ori poţi tânji tupilat între tufe, încordat într-un gest nesăvârşit până ce nudul ei himeric dispare învăluit în arca asfinţitului. Iar fantasma ei să-ţi ia minţile.
Asta face în primă instanţă Cioran, sminteşte. Lectura lui, încărcată pasional, nu se consumă ca o simplă acumulare de idei, nici nu ajunge vreodată operă de lămurire intelectuală. Îl citeşti, luptându-te cu el pentru a scăpa de strânsoarea stilului său, speriat de puterea pe care insolenţa ideilor lui o dezvoltă în tine. Îl citeşti cu fascinaţia unui îndrăgostit, dar şi cu dispreţul autoprovocat al celui ce vrea să se exorcizeze. În multele lui moduri de-a seduce, Cioran posedă mintea cititorului, se joacă cu ea asemenea unui geniu rău, induce teroare, dar şi, trezind instincte vitale, dorinţa eliberării. Întâlnirea cu el, pentru aceia care nu consideră lectura ca pe-o formă de distracţie, aduce mai mult cu situaţia toreadorului pe care propria mândrie îl împinge în faţa coarnelor taurului, unde circumstanţa „care pe care” implică mereu riscul morţii. Iar a fi convertit de Cioran, substituit spiritual şi moral de efuziunile minţii sale nu e departe de moartea personalităţii spirituale proprii.
Dacă Nicolae Turcan ar fi rămas la o lectură pasionată, încărcată afectiv adică, necesară dar nu suficientă stabilirii unei relaţii culturale cu autorul, şi nu ar fi adoptat alura cinegetică, nu ar mai fi izbutit să scrie o teză de doctorat, din care mai apoi, prin operaţiuni eliminatorii şi gesturi de migălire stilistică, extrage o carte, Cioran sau excesul ca filosofie (ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008). Probabil că pasiunea pentru Cioran nu e de ajuns nici pentru a-i parcurge cărţile – veritabile jocuri de artificii în care larma şi strălucirea aserţiunilor maschează mecanismul producător –, nici pentru a te alege de pe urma lecturii cu o imagine cât de cât corectă a orizontului său spiritual, pe care e impropriu să-l considerăm sistem de gândire, cu atât mai puţin filosofie pură. Această dificultate de a-l integra unui gen – filosofic, literar, religios, moralist – face ca lectura lui Cioran să ofere mereu, în funcţie de orizontul de sensibilitate al cititorului, fie mai mult, fie mai puţin decât te aştepţi. Mai mult, dacă vizezi purul schimb de idei, situaţie în care te pomeneşti încărcat cu efuziuni spirituale, stări de exaltare mistică, transe nihiliste, insolenţe narcisiste, dezmăţuri confesive neaşteptate, acrobaţii antinomiste, variaţiuni splendide pe teme împrumutate, atitudini profetic-histrionice şi, nu mai puţin important, cu o colecţie de bijuterii stilistice. În situaţie inversă, dacă vrei adevărul de la Cioran, tratându-l ca pe orice scriitor de text cu iz filosofic capeţi mai puţin, adică mai nimic. În niciun caz nu capeţi o tolbă de aserţiuni cu care, înarmat, poţi porni în explorarea tainelor lumii şi vieţii generale sau personale.
Resemnat, dacă vrei să te aşezi corect faţă de scriitorul franco-român, va trebui să renunţi la gândul că ai de-a face cu Adevărul. Însă, ceea ce poate fi chiar mai important, poţi întâlni multe versiuni conjuncturale ale acestuia, adevăruri mărunte, capricioase, enunţuri încărcate emoţional. Încărcate cu acele emoţii radicale, extreme, care constituie răspunsul subiectivităţii noastre la marea nedumerire care e viaţa. Căci Cioran reacţionează mai mult ca un instrument muzical decât ca un subiect cunoscător, postat într-o ţeapănă neutralitate kantiană. El vibrează şi emite sunete după acordul sau dezacordajele conjuncturale în raporturile lui capricioase cu lumea. Toanele lui, mofturi de consistenţă metafizică, răvăşirile mistice generează texte pentru a nu se lăsa purtat înspre punctul critic al suicidului. Ca tip de atitudine existenţială, Cioran pare un infante suferind de sentimentul orfanităţii cosmice care plânge şi râde de-odată, cu accese egale de fervoare şi ciudă, de disperare şi bucurie. Şi în vertijul întreţinut de texte – adesea delirante, mereu categorice, mai nicicând fidele epistemei – ai impresia că existenţa lui este pradă unei angajări strict estetice ori, ceea ce poate fi şi mai excesiv, că trăieşte din pură cochetărie într-o lume pe care nu dă doi bani, dar nu vrea să rateze nicio ocazie de-a o scuipa în faţă.
Când vezi o teză de doctorat despre Cioran, un studiu disciplinat, conceptualizat, ordonator şi limpezitor nu poţi să nu-ţi închipui râsul sarcastic cu care ar întâmpina-o, asigurându-te că e o idee proastă. Lui îi convine, mai degrabă, să fie pretextul unor curiozităţi dezlânate, totemul unei mitologii subiacente în continuă reciclare, decât onorabilul obiect de expertiză ştiinţifică. La felul neospitalier de a trata curioşii, aproape orice ai spune despre opera lui probabil că i s-ar părea vorbă de clacă şi lucru neisprăvit. Pentru a te apuca, totuşi, de lucru ai nevoie să ignori o astfel de descalificare a priori, necruţătoare din partea autorului cercetat. Cred că Turcan a fost conştient de inadecvarea în care se plasează compunându-şi teza şi, de asemenea, cred că ideea lui ar putea până la urmă să domolească tistuielile cioraniene. Alegând să analizeze opera, în care sunt absorbite şi transmutate umorile, accidentele, amprentele vieţii, ordonarea acesteia împrejurul excesului, ce capătă „demnitate categorială” în opinia autorului clujean, constituie o bună poziţionare faţă de Cioran: „Soluţia noastră, pe care vom încerca s-o demonstrăm în baza unei analize atente a operei lui …, porneşte de la ideea că, pentru a-l înţelege, trebuie să apelăm la conceptul de exces, adevărat punct de fugă în ansamblul scrierilor lui.” (p. 14)
Din capul locului trebuie admis că, atunci când situăm excesul în centrul unui mod de gândire suntem somaţi de-o întreagă tradiţie să nu o considerăm demnă de numele de filosofie, care şi-a făcut din măsură principala normă. Nicolae Turcan riscă, punându-se rău cu această tradiţie, să considere că putem asocia filosofiei şi lipsa de măsură, excesul adică, fără a-i deprecia prin asta demnitatea. Şi se angajează să argumenteze acest lucru, în ample incursiuni prin textele cioraniene şi glosele diverşilor comentatori. Definit, clasificat, analizat, întors pe toate feţele şi identificat în textele sau evenimentele biografice ale filosofului franco-român, excesul indică un tip de estetism, deopotrivă ludic şi terapeutic fără de care Cioran nu-şi putea integra surpriza propriei existenţe, nu-şi putea înghiţi neajunsul de-a fi fost născut. Altfel spus, excesul este o soluţie medicală, un fel de spălătură sufletească profilactică pentru a putea rezista emoţiilor metafizice care viermuiesc imemorial în temelia vieţii.
Turcan alege trei formule ale excesului, în care ar intra atât modul de viaţă, cât şi stilistica scriiturii cioraniene. Prima, formula peratologică, adică înţeles ca „limită, paroxism, ieşire din cadrele obişnuite în direcţia iraţionalităţii extatice sau detaşării sceptice” (p. 23). A doua, formula polarităţii, în care încap ambiguităţile, paradoxurile, trăirile antinomiste, altfel spus concomitenţa stărilor ireconciliabile: „Polaritatea extremelor face cu putinţă considerarea amândurora în acelaşi timp, atitudine de la care Cioran nu se dă în lături, excedând, prin paradox, contradicţia şi lansându-şi gândirea în piruete stilistice dintre cele mai neaşteptate, mai violente şi, totodată, frizând nu de puţine ori umorul” (p. 27). Nu mai este vorba aici de acel dezechilibru pe care-l provoacă situarea dincolo de o margine sau limită a normei, ci de crearea unei noi situaţii în care polarizarea refuză să încline în direcţia unui termen sau celuilalt, ca şi cum ai trăi terţul tensionat al unei opoziţii dialectice care nu dă sinteză, dar te încăpăţânezi să o forţezi. Şi a treia, formula indeciziei, opţiunea provizoratului risipitor între extreme echivalent dezirabile şi refutabile. Raportarea excesului la limită, aşa cum procedează Turcan, considerarea lui ca depăşire sau spargere a limitei nu e deloc lipsită de consistenţă, dar cred că polaritatea exces-măsură ar duce mai departe. Limita nu poate fi depăşită pentru că nu e cunoscută, orice manifestare cuprinzându-se în spaţiul extensibil al propriilor posibilităţi neexplorate. Întrucât limita ar coincide cu viaţa, singura depăşire a ei ar fi moartea (prin sinucidere eventual), ceea ce nu e cazul la Cioran. În schimb o măsură poate fi depăşită, sfidată, supusă agresiunii continue a excesului. În plus organizarea unei argumentaţii în cadrul polarităţii măsură-exces capătă ilustrări limpezi, inteligibile atât în plan etic, cât şi psihologic şi chiar logic.
Desfăşurat pe spaţiile contorsionate ale acestor excese, ieşit din măsură, sfidător cu bunul simţ Cioran obligă pe cel ce vrea să-i urmeze paşii „pe drumul operei” fie să renunţe la înţelegerea reducţionist-logică, fie să compună o logică mai cuprinzătoare în care paradoxul, contradicţia, inconsecvenţa să-şi afle reprezentare. O logică în care să se vadă deopotrivă limpezimile şi tulburările trăirii, accesele vitaliste ca şi dezolările apocaliptice ale unui neîmpăcat principial cu viaţa. Dacă e ceva prin care am putea caracteriza poziţionarea existenţială a lui Cioran, aceasta ar fi viziunea antinomistă asupra cosmosului şi convingerea inadecvării principiale dintre om şi lumea în care trebuie să trăiască. Este, evident, o poziţionare gnostică, ce ar putea fi argumentată identificând multe motive, teme, idiosincrasii ale şcolilor gnostice. Dacă am risca o comparaţie, dată fiind neîmpăcarea sumbră cu faptul de-a exista, Cioran pare a practica un marcionism estetic şi metafizic de uz privat, o religie a situaţiei de excepţie, netransferabile, în lipsa căreia agonia dinaintea dumnezeului indicibil s-ar termina cu sfâşiere şi moarte. Strigătele de sfâşiere fac să se audă propria voce ca şi cum ar răbufni dintr-un colţ îndepărtat al lumii, cu aerul că exprimă imprecaţia creaturii damnate. Deşi uneori poate lăsa impresia unor insolenţe narcisiste, Cioran nu e străin de convingerea că prin el grăieşte creatura în versiunea ei nefericită, că e procuratorul vocal al unei secte, neconstituite, de lezaţi metafizici.
Turcan nu poate evita această capcană: scriind despre operă, e musai să asume contingenţe ale biografiei cioraniene, iar compunând o teză să rişte un portret. Oricât ai abstrage ideile din viaţă, nu le poţi judeca, totuşi, ca pure esenţe abstracte. Ca atare eşti condamnat să faci proză sub aparenţa că oferi explicaţii. Acest fapt nu descalifică lucrarea de faţă, şi nici vreo altă încercare similară, însă obligă autorul să lărgească atât de mult sensul hermeneuticii încât să-i permită apropierea de ficţiunea biografistă. Anumite conţinuturi de existenţă ce reverberează în registrul metafizic – precum insomnia, angoasa, furiile, impulsivitatea, decepţia, ura, revolta, invidia, dispreţul, durerea, neputinţa şi multe altele – nu au, nici nu vor avea vreodată o ştiinţă riguros explicativă, oricât de atent le-ar fi cercetată cauza, oricât de minuţios le-ar fi descris comportamentul. Sunt stări ireductibile care iau chip particular de la o persoană la alta, dezvoltând consecinţe morale şi, am putea spune, chiar ontologice. Acestora nu li se poate oferi un diagnostic în ciuda frecvenţei enervante a unor termeni precum scepticism, nihilism sau alţii din aceeaşi familie, care efectiv nu fac altceva decât să îngheţe mintea într-un conţinut abstract ce nu preia în sine – şi nici n-o poate face – nimic din adevărul existenţial al celui vizat. De asemenea credinţa religioasă, căreia Turcan îi consacră un întreg capitol, fericit intitulat Cu Dumnezeu pe aleile singurătăţii, nu e suficient să fie asaltată cu instrumentele creştinismului, nici măcar a monoteismului sau budismului, cum se face aici. Poate că trebuie să ne jucăm cu termenii şi să acceptăm că modul religios al lui Cioran nu este o concepţie, ci mai degrabă o decepţie, iar dacă cea dintâi beneficiază de avantajul sistematicităţii, aceasta din urmă ar suplini lipsa ideii prin consistenţa afectivităţii. Şi, dacă nu suntem naivi, nu vom exclude posibilitatea ca la baza unei raportări religioase la viaţă poate sta la fel de bine o decepţie, chiar mai ferm decât o concepţie.
Desigur, în conţinutul tezei de faţă i se recunoaşte foarte bine o „credinţă privată” al cărei semn constant e intensitatea trăirii sau emoţiei, nicidecum un conţinut teologic oarecare, însă judecata acesteia e făcută tot din perspectiva aşteptărilor şi imperativelor mântuirii creştine. Or, în acest punct, pus să performeze într-un joc impropriu pierdem legătura cu Cioran. Înţelesul pe care Turcan îl dă luciferismului, termen împrumutat (p. 190) pentru a califica tipul de religiozitate cioraniană, anume ca fervoare demonică, orgoliu fondator, invidie pe Dumnezeu ar lămuri întrucâtva problema, ne-ar apropia de un profil: „în acest joc excentric cu extremele, religia proprie lui Cioran, ni se prezintă deocamdată ca un luciferism distructiv, cu reflexe sceptice şi, paradoxal, extatice.” (p. 192) Până la urmă, dezlegând iţele din Demiurgul cel rău, Căderea în timp, Despre neajunsul de a te fi născut, titluri echivalente unor principii de natură teologic-metafizică, Turcan se apropie de concluzia, întru totul susţinută, că Cioran este un soi de teosof încadrabil modelului gnostic, completat de un mistic dezorientat ce se zbate plin de fervori sub privirile unui dumnezeu nerecunoscut, dar tatonat cu insolenţă prin cele mai extravagante metode.
Trecut prin bibliografii, controlându-şi fără slăbiciuni aparatul critic, aducând prompt dovada textuală a fiecărei afirmaţii, călăuzindu-se după o schemă amplă şi relevantă cartea lui Nicolae Turcan face cu succes figura unei opere aşa-zis ştiinţifice. Întrucât termenul în cauză îmi pare complet nefiresc, atribuit întreprinderilor filosofice, şi pentru că mediile universitare se cramponează de el cu insistenţă aproape dogmatică pentru a ascunde lipsa de creativitate, de stil şi imaginaţie a cărţilor universitare – multe fiind în cel mai bun caz împrumuturi pe termen lung, în vederea îngroşării CV-ului, din cărţile autorilor studiaţi – refuz să consider că atributul ştiinţific ar fi în sine măgulitor. Iar pentru că nu vreau să diminuez cu nimic meritul cărţii lui Turcan, consider că aceasta e o bună proză descriptivă a lui Cioran, cu lumea gândurilor, cu patimile şi efuziunile lui. Ca atare, nu caracterul strict hermeneutic e cel ce poate să ne intereseze mai mult, ci reconstituirea contingenţelor revelatoare, în care viaţa şi opera se lămuresc reciproc. Astfel caracterul istoriografic, abilitatea analitică şi inventivitatea literară se regăsesc deopotrivă în compoziţia acestei binevenite cărţi.
