Bucureştiul cultural, Nr. 8 / 24 iunie 2008


Festivalul internaţional "Zile şi nopţi de literatură"



George Szirtes - Poezia pantofilor: viitorul poeziei
Ioana Ieronim - Noi si povestile noastre pentru viitor
Ion Pop -Glose sumare pe o tema (fragmente) 
Gabriela Adamesteanu - Ca sa intarziem moartea literaturii
Carmen Firan - Despre viitor - oriunde ar fi el (fragmente)


Intre 7-11 iunie 2008 a avut loc la Mangalia si Neptun cea de a 7-a editie a Festivalului Zile si nopti de literatura. Tema de anul acesta a fost Literatura viitorului - viitorul literaturii. Printre participanti s-au aflat Orhan Pamuk (Turcia), Peter Esterhazy (Ungaria), Mircea Cartarescu (Romania), Mircea Dinescu (Romania), Andrei Codrescu (SUA), George Szirtes (Marea Britanie), Al. Cistelecan (Romania), Irina Denezhkina (Rusia) Gabriel Dimisianu (Romania), Mircea Iorgulescu (Romania), Gabriel Chifu (Romania), Naim Araidi (Israel), Attila Bartis (Ungaria), Ioana Ieronim (Romania), Lidia Dimkovska (Slovenia), Slavenka Drakulic (Croatia), Adolf Muschig (Elvetia), Ales Mustar (Slovenia), Grete Tartler (Romania), Luminita Marcu (Romania) s.a. 

Marele Premiu Ovidius, in valoare de 10.000 euro, decernat de Ministerul Culturii si Cultelor, i-a fost oferit anul acesta lui Orhan Pamuk. Laureatii anilor trecuti sunt: Jorge Semprun (Spania, 2002), Antonio Lobo Antunes (Portugalia, 2003), Amos Oz (Israel, 2004), Mario Vargas Llosa (Peru/Spania, 2005), Andrei Codrescu (SUA, 2006), Evgheni Evtusenko (Rusia, 2007).
Premiul Festivalului, acordat de Primaria Mangaliei, i-a fost decernat Irinei Denezhkina. Laureatii anilor trecuti au fost: Alain Robbe-Grillet (Franta, 2002), Ismail Kadare (Albania, 2003), Tomaz Salamun (Slovenia, 2004), Cengiz Bektas (Turcia, 2005), George Szirtes (Marea Britanie, 2006).


GEORGE SZIRTES
George Szirtes s-a nascut la Budapesta in 1948 si a emigrat in Anglia in 1956. A facut studii de pictura si a avut cateva expozitii, dar este, in primul rand, poet si traducator din limba maghiara.
Dintre cele 12 volume de poezii ale sale, primul, The Slant Door, a castigat Premiul Faber, iar pentru cel mai recent, Reel, a primit Premiul T.S. Eliot, in 2004. Alte volume au fost nominalizate la premiile Whitbread si Forward. De asemenea, volumele de traduceri au primit numeroase premii. Acestea includ poezii de Anges Nemes Nagy, Zsuzsa Rakovsky si Orbán Ottó, precum si romane semnate Kozstolányi, Márai, Krúdy si Krasznahorkai.
A fost coeditor a patru antologii de traduceri, precum si al New Writing Anthology, publicata in 2000.
Cel mai recent volum al sau, New and Collected Poems, va fi publicat anul acesta, impreuna cu un studiu amanuntit al operei sale avandu-l ca autor pe John Sears.
Din 1982, este Fellow al Royal Society of Literature.
In 2007 i s-a decernat premiul Festivalului Zile si Nopti de Literatura.

Poezia pantofilor: viitorul poeziei

Viitorul poeziei este asigurat. E pe maini bune. De altfel, a fost dintotdeauna, desi niciodata nu stii prin ce maini va trece. Viitorul poeziei este asigurat deoarece poezia nu reprezinta o marfa, ci un aspect al existentei umane sau, cel putin, al existentei umane asa cum este ea reflectata si articulata prin intermediul limbajului. Locul sau, intre vorbire si cantec, dorinta sa de a face legatura intre existenta si rostire - si, in mod special, intre elementele efemere ale vietii si un pattern al cuvintelor - este adanc inradacinata in conditia umana, chiar din momentul in care am rostit pentru intaia data acel "O" plin de uimire, descoperind, insa, ca nu este suficient. Cu alte cuvinte, nu ma tem in privinta prezentului si nici a viitorului poeziei.

Uimirea ramane, chiar daca nu este niciodata suficienta

Cu toate acestea, viitorul poetilor este intotdeauna mai problematic, iar viitorul cartilor de poezie reprezinta adesea un motiv de disperare. De ce nu sunt mai multi oameni interesati de poezie? De ce nu se cumpara mai multe volume de versuri? Oare, dupa cum scria odata poetul englez Adrian Mitchell, unul dintre motive ar putea fi acela ca "majoritatea oamenilor nu este interesata de poezie deoarece majoritatea poeziilor nu este interesata de oameni"? Altfel spus, pentru ca poetii sunt egoisti si tind sa-si uite obligatiile sociale? Sau pentru ca, asa cum spunea poetul maghiar István Vas, "cand oamenii nu au pantofi, au nevoie de poezie. Cand au pantofi, au nevoie de mai putina poezie"? In societatile unde confortul fizic este asigurat, oamenii se indeparteaza de placerile spirituale: cei bogati sunt adesea rasfatati si lenesi.
In timpul perioadelor de represiune politica, poezia detine un loc special in inimile oamenilor. Cand limbajul uzual - limbajul puterii - infecteaza totul in jur, poezia - prin imagistica, asocieri, semnificatii transmise prin tonalitati si muzicalitate - capata importanta. Si, in opinia mea, nu pentru ca serveste un scop politic prin critica directa adusa regimului, ci, mai degraba, pentru ca se apropie de notiunea lui Mallarmé de purificator al limbajului. Marele estet propune sintagma de purificare a limbajului de trib ("purifier la langue de la tribu"). Rolul sau nu este cel al unei solutii de curatat geamuri, ci acela de a deschide nivele de perceptie in care cuvintele nu se incadreaza, pe de-a intregul, intr-una dintre versiunile a ceea ce Orwell numea "Newspeak". Un mare poet maghiar al anilor ‘70-’80, disidentul György Petri, scria despre vechiul regim, intr-unul dintre poemele sale de dupa 1989: "Mi-a fost luata jucaria favorita". Prin poemele sale erau spalate vesmintele duhninde ale vechiului regim. Poeziile sale erau niste vesminte cu care te puteai imbraca. Dar la fel erau si poeziile unor poeti remarcabili care nu aveau o pozitie clara de disidenti. Odata ce le-a fost luata jucaria - si aici nu e vorba numai de regim, ci si de limbaj si de cenzura sa subtila, dar sesizabila -, complicitatea dintre scriitori si cititori a inceput si a continuat sa se piarda. 

In anii ‘80, in Anglia exista o dorinta acerba pentru genul de autoritate morala de care daduse dovada Petri in perioada regimului lui Kadar, in Ungaria. Aceasta nu numai ca oferea poetului un rol tragic, dar ii oferea un tel si un public. Ii oferea o complicitate cu cetatenii, in general. Or, pentru a putea ajunge la acel nivel de complicitate, e posibil sa ai nevoie si de o notiune ferma de cenzura. Dar cenzura era ceva rar intalnit in Marea Britanie. Este adevarat ca James Kirkup, un poet gay, fusese acuzat pentru ca-l reprezentase pe Hristos ca subiect al unei pasiuni homosexuale, dar asta se intampla in anii ‘70. In Marea Britanie, perioada de tranzitie politica incipienta nu lasa loc cenzurii, cel putin in ceea ce priveste poezia. Singura forma de cenzura era aceea a editorilor de presa: nu era o cenzura de natura politica, ci una editoriala.
Revistele se inchideau - Encounter si The Listener se aflau in pragul falimentului. Cronicile literare din revistele de duminica dispareau, pe rand. Intr-un asemenea context, masura obisnuita era publicarea unei antologii epocale, in speranta ca aceasta avea sa redefineasca vremurile. Asa s-a intamplat in 1982 cu Penguin Book of Contemporary British Poetry, volum editat de Blake Morrison si Andrew Motion, in care se propuneau ca elemente definitorii poezia irlandeza - cu precadere cea nord-irlandeza, a conflictului (The Troubles) din care se remarca Seamus Heaney - si Martianism-ul reprezentat de Craig Raine si Christopher Reid (n.tr., Martianism, termen intraductibil = curent literar din poezia engleza a anilor ‘70-’80. Termenul este o anagrama a numelui unuia dintre principalii sai exponenti: Martin Amis). Martianism-ul era noua poezie metafizica. A luat nastere la Oxford, era o poezie jucausa - sau, asa cum i se spunea pe-atunci, "ludica" - care oferea interpretari noi, dincolo de modelele lui Philip Larkin, pe de-o parte, sau Ted Hughes, pe de alta parte. Hughes, impreuna cu Sylvia Plath fusesera figurile reprezentative in antologia anterioara, The New Poetry, editata de Alvarez cu douazeci de ani mai devreme. 

Scopul meu nu esta acela de a relata nenumaratele rasturnari de situatii pe care le-a cunoscut poezia engleza. Voi mai mentiona o singura antologie, volumul editat in 1993 de Hulse, Kennedy si Morley, intitulat in mod deliberat-provocator tot The New Poetry, o antologie mult mai voluminoasa decat cea anterioara, care nu s-a vrut a fi definita de poezia londoneza sau de cea de la Oxford, ci a intentionat sa aduca in prim-plan o serie de voci noi, asa-zis regionale sau postcoloniale, din Scotia si Tara Galilor, sau pur si simplu feminine. Eu insumi am fost unul dintre poetii prezentati in antologie, care a incercat sa intruchipeze ideea de diversitate sau de multiculturalism, daca vreti, a anumitor poeti. Introducerea era destul de polemica si, in loc sa incerce sa defineasca un spatiu precum poezia britanica, asa cum a facut antologia editata de Penguin, sau sa localizeze un curent nou, precum Martianism-ul, aceasta antologie a ales principiul unificator al excluderii. Cei care se regaseau in ea erau, dupa cum pretindea antologia, fie publicati, fie cenzurati in totalitate. Deciziile editoriale in ceea ce priveste estetica erau prezentate ca politice si morale. A fi parte din aparatul de editori, critici sau cronicari insemna a fi privit ca facand parte din "politia poeziei". Prin urmare, a opune rezistenta acestei politii era perceput ca un act de eroism propriu disidentilor. Eroul reaparuse. Marea Britanie insemna Europa de Est cu alte mijloace. In mod aproape intamplator, antologia a stabilit totusi nume importante, dintre care cea mai cunoscuta este Carol Ann Duffy, propunand cititorilor de poezie clasica autori precum Linton Kwesi Johnson sau Sujata Bhatt. Ceea ce este interesant e ca antologia se afla inca in uz, deoarece conceptele si agendele pe care le stabileste sunt actuale, fiind studiate in scoli si licee.
Sigur ca marea majoritate a englezilor nu confundau Marea Britanie cu Europa de Est, dar, in timp ce numarul poetilor publicati crestea, numarul cititorilor ramanea aproximativ acelasi. Pesemne ca erau pantofi din belsug.
Vestea buna in ceea ce priveste viitorul poeziei ca material pentru citit este ca, pe langa boom-ul actual vizavi de performanta, exista o crestere in cantitatea de poezie publicata. Tehnologia este mai ieftina, iar calitatea materiala a cartilor, mai buna. Si spatiul virtual devine din ce in ce mai important, nu doar pentru ca aici exista un flux continuu de marfuri - acesta este aspectul cel mai putin semnificativ cand vine vorba de poezie -, ci pentru ca textele calatoresc cu viteza intre un numar din ce in ce mai mare de cititori care produc si citesc reviste pe Internet si isi transmit link-uri de la unul la altul, la fel cum, probabil, cei din secolul al XVI-lea faceau schimb de manuscrise. 

In acelasi timp, in Marea Britanie a existat o crestere substantiala a numarului de absolventi de studii postuniversitare de creative writing - cam de zece ori mai mare intr-o perioada de cinci ani. De asemenea, la nivelul invatamantului preuniversitar, numarul elevilor care-si aleg cursuri de engleza este in scadere, in timp ce numarul celor care isi aleg cursuri de limba engleza si creative writing este tot mai mare. Este interesant ca tot mai multi elevi doresc sa urmeze acest curs. Cei care o fac sunt cei care scriu, dar care si citesc in acelasi timp. Iar ceea ce scriu si citesc ei mi se pare foarte catolic. Scriu in formule extrem de sofisticate, dar si in versuri albe. Exista un vast supermaket de stiluri, avand in spate un bagaj extrem de subtire de istorie a experimentalismului sau a conservatorismului. Pentru majoritatea clientilor acestui supermarket, totul este experimental. Si nu trebuie sa uitam ca acesti clienti tineri sunt fiinte umane inzestrate cu gandire, sentimente, sperante si temeri, intocmai ca si predecesorii lor. 

Viitorul poeziei britanice ramane unul pesimist in privinta vanzarilor. Librariile - majoritatea fiind astazi adevarate lanturi de magazine - vand foarte putina poezie, daca nu deloc. Editorii de volume de poezie au nevoie de subventii de la stat pentru a putea supravietui. Cartile ar putea sa devina niste obiecte scumpe, bine facute, pentru a-si justifica existenta si a dovedi ca merita sa fie tiparite. Unii dintre editori au inceput deja sa constientizeze acest lucru. In spatele cartilor de vanzare, marea vasta a poeziei se va transforma in tot felul de golfulete tot mai specializate, unde cititori inteligenti si pasionati vor continua sa se adune. Si, dincolo de asta, vor veni rafale si furtuni de hartii ratacite, poeme sub forma de fantome in spatiile publice, pe trenuri, cutii de chibrituri, serviete - cuvinte efemere, la fel de efemere ca si noi, croindu-si cai efemere catre inimile noastre efemere. 

Poezia este placere complexa, adanca si bogata pentru ca viata insasi este complexa, adanca si bogata. Primul meu mentor intr-ale poeziei a fost regretatul Martin Bell, care a predat literatura engleza pe parcursul a cativa ani. L-am intrebat odata despre poezia in scoli. Iata ce mi-a raspuns: "Poezia nu ar trebui predata in scoli. Ar trebui sa fie o placere secreta si subversiva". Acum inteleg ce a vrut sa spuna, si anume ca poezia nu este un puzzle dificil care trebuie rezolvat de catre indivizi cu un anumit tip de inteligenta, si intr-un anumit fel. Este simpla placere, iar daca e subversiva, e pentru ca rolul sau mallarméean de purificator al limbii, felul sau de a canta si de a vorbi despre lume transforma in nonsens limbajul oficial administrativ sau comercial, sau orice tip de putere care se bazeaza pe limbaj in beneficiul propriu. Aceasta sfidare este placuta si universala, uneori dura si rabelaisiana, alteori la fel de tacuta ca o soapta intr-o ureche. Poezia adevarata poarta cu sine propria finitudine. Este gura care rosteste acel mare "O" de uimire, stiind ca nu-i este de-ajuns.
In ceea ce ma priveste, nu as vrea sa existe saracie sau cenzura sau politie, pentru ca tot mai multi oameni sa invete sa iubeasca poezia. As prefera ca oamenii sa aiba pantofi si hrana si o anume usuratate a inimii, pentru a putea duce povara amaraciunii si a miracolului pentru care sunt facute inimile.

Traducere de Cristina Spatarelu

IOANA IERONIM

Ioana Ieronim, poet, traducator, dramaturg, autoarea volumului Triumful paparudei (poezie narativa), care a aparut si in limba engleza: versiune de Adam J. Sorkin, editura Bloodaxe, Anglia, nominalizat pentru Sir Weidenfeld Prize, Oxford; bilingv, cu traducerea de Georgiana Farnoaga si Sharon King, la Editura Paralela 45; volum in curs de aparitie în Germania (Heilbronn, trad. Dagmar Zink); Munci, zile, alunecari de teren, volum selectiv (Editura Masina de scris); volume online (www.liternet.ro): Silabe omnivore (prefata de Iulia Popovici) si Omnivorous Syllables (prefata de Fiona Sampson).

Noi si povestile noastre pentru viitor

Noi, romanii, mostenim o profunda neincredere in profeti si preziceri: proverbul traditional romanesc despre toti profetii dupa Christos declara fara echivoc falimentul incercarii de a profeti.
De aceea ma voi referi mai degraba la prezent, cel care ne apartine cu certitudine si este enigma ce ne e data spre descifrare.
Cand mijloacele de expresie si comunicare se schimba dramatic, asa cum se intampla astazi, oamenii se ingrijoreaza ca instrumentele si modalitatile nou-venite le vor desfiinta pe cele cu care eram obisnuiti. Insa asemenea anihilari nu s-au petrecut niciodata, dupa cum se asteptau multi. Cuvantul scris nu a anihilat memoria si nici cultura orala. Cuvantul scris nu a distrus imaginea si nici imaginea nu a desfiintat cuvintele. Planeta e plina de carti de mult timp, dar aceasta nu a exclus arta povestirii ca atare, fie in societatile traditionale, fie ca forma mentinuta ori readusa la viata in Vest. Ca sa nu mai vorbim de spectacolele de poezie. Umberto Eco, printre altii, s-a referit la aceasta stare de fapt in eseul sau Internet si Gutenberg si este greu sa nu fii de acord cu acest punct de vedere intemeiat pe o privire calma si obiectiva asupra experientei. 

Eu nu cred ca spatiul virtual va distruge teritoriul culturii asa cum il cunoastem noi acum: am recitit recent Ghilgamesh online, pentru ca nu am reusit sa gasesc repede volumul pe raft - si versurile vechiului poem nu au fost pentru mine mai putin tulburatoare. De altfel, o lectura online nu vad de ce ar exclude ca a doua zi sa ai "placerea senzuala de a rasfoi un volum cu frumoase inluminuri"... 

Se vorbeste cu destula insistenta despre trans-uman si post-uman. "Transformarile postumane" probabil vor avea loc, insa toate acestea raman in sfera umanului.
Multi se tem ca lumea virtuala ne va dezumaniza. Dar, sa ne intrebam, a fost vreodata foarte clara limita dintre virtual si real? De ce ni se pare ca descoperim sunetul unui adevar profund in faimoasele cuvinte ale lui Shakespeare: "Suntem facuti din substanta viselor"...? Forme ale conectivitatii (la moda) au existat de cand e lumea. Variatiuni ale hipertextului, nonlinearitatea, interactiunea cu cititorul sunt toate noutati cu oarecare vechime - sa ne aducem aminte de L. Sterne, Joyce, le nouveau roman etc., etc. 

Dincolo de efemeridele oricarei epoci, artele au avut dintotdeauna contractul lor natural cu durata, cu timpul lung: horatianul exegi monumentum. Acest lucru nu mai pare de la sine inteles printre noi acum! Noi credem in democratie. Lumea nu se mai defineste prin ierarhie - si nu mai exista ierarhii indiscutabile de valori. Cultura inalta si cea joasa de mult s-au amestecat - democratic si, de multe ori, cu folos. Sa ne pierdem timpul regretand disparitia autoritatii culturale, a unui centru puternic, si sa ne simtim ca niste orfani ramasi fara indrumare...? Fara un adversar clar definit? Alternativa pe care oamenii si-o mai aduc aminte suficient de bine este importanta culturii sub Stalin si Hitler - in comparatie cu pozitia ei mult mai modesta azi. Care este provocarea pe care o preferam? 

Oricum, sa nu ne ingrijoram, planeta noastra ne ofera permanent provocarile acestea nedorite, cand in zone vaste cuvintele scriitorilor isi mai pot inca ucide autorii (Orhan Pamuk insusi a suferit o asemenea amenintare).
Iar fara provocari, practic, nu vom trai. Timpul de injumatatire al cunoasterii, viteza de astazi a istoriei si modelor reprezinta o provocare semnificativa si reala a artelor, daca alte provocari ne scapa neobservate. Suntem liberi sa tratam sentimentul timpului precum lotofagii lui Homer, insa problema ramane. Fiindca literatura si celelalte arte - ca forma superioara a realizarii umane si a supravietuirii - se definesc intr-un chip esential prin relatia cu durata: cand eliminam cu totul sensul durabilitatii din creatia artistica, asta e o problema. 

Nu mai exista "frumos, sublim, tragedie, gratie sau rau", se plangea un profesor de la Universitatea din Santa Barbara. "Cool este punctul de referinta tehno-informatic al esteticii contemporane, al psihologiei, moralei, politicii, spiritualitatii zilelor noastre si al tuturor lucrurilor in zilele noastre: esti cool sau nu esti cool." Cu alte cuvinte: sau esti cool, sau nici nu existi.
Eu nu sunt gata sa accept ca aceasta e situatia si nu avem iesire. Subiectul nostru, ca scriitori, suntem noi insine, fiintele umane, cu timpul si spatiul ce ne insotesc, in permanenta devenire. Si cu mostenirea noastra, care nu a fost niciodata mai accesibila decat astazi. 

Daca fortele pietei si productiei de masa imping cultura in malaxorul profitului, al gratificarii imediate si castigului imediat, de parca literatura si artele ar fi o marfa ca oricare alta: aceasta pericliteaza, desigur, diversitatea, creativitatea si relevanta literaturii. Avem de-a face, in aceasta, cu o provocare pe care trebuie sa o privim in fata. Pe care se cuvine sa o analizam impreuna, sa dezbatem - sa ne organizam si sa actionam.


ION POP Ion Pop (nascut in 1941), poet si critic literar, este profesor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca. Intre 1973-1976 a fost asistent asociat la Université de la Sorbone Nouvelle - Paris III, iar intre 1990-1993 a condus Centrul Cultural Roman de la Paris. A fost redactor-sef si director al revistei Echinox (Cluj-Napoca, 1969-1983).
Este autorul mai multor volume despre literatura romana din secolul XX, trei dintre acestea fiind dedicate miscarii avangardiste: L’avant-garde poétique roumaine (1969), L’avant-garde dans la littérature roumaine (1990), Introduction à l’avant-garde littéraire roumaine (2007).
A publicat numeroase studii monografice asupra operelor lui Lucian Blaga, Ilarie Voronca, Gellu Naum, Nichita Stanescu si eseuri critice printre care: Le jeu de la poésie (1985), Pages transparentes (1997), Vie et textes (2001).
Printre volumele de poezii se numara: Grammaire tardive (1977), Le soleil et l’oubli (1985), L’ajournement général (1990), Élegies en offensive (2003).
Culegeri de poeme traduse in limba franceza: Ajournement général (1994) si La découverte de l’oeil (2005).
Intalniri cu scriitori si artisti francezi in cadrul Heures franµaises, in 1997 si 2002.
A tradus in romaneste volume de: Georges Poulet, Jean Starobinski, Gérard Genette, Tzvetan Todorov, Ilarie Voronca, Eugène Ionesco, Tristan Tzara, Paul Ricoeur, Benjamin Fondane. Este coordonatorul Dictionnaire analythique d’oeuvres littéraires roumaines (4 volume, 1998-2003).
In 2006 a publicat in limba franceza o antologie a avangardei literare romanesti, cu titlul La réhabilitation du rêve.

Glose sumare pe o tema (fragmente)
Despre prezentul nesigur si viitorul periclitat al literaturii s-a vorbit destul de mult in ultimii ani, in paralel si intr-un fel de consonanta ideatica cu opiniile si predictiile celor care, incepand prin a proclama "sfarsitul istoriei", au continuat sa prevada tot mai multe sfarsituri sau sa le puna sub alarmate semne de intrebare: sfarsitul ideologiilor, al artei si al istoriei ei, ba chiar al "exceptiei umane" - pe un fond de sensibilitate extrem-relativizanta si prelungind o conceptie calificabila, in linii mari, prin formula nietzscheana a "nihilismului". Ceea ce se poate imagina despre viitorul scrisului literar nu poate fi, evident, desprins de fenomenele si procesele in curs, care privesc deopotriva producerea, difuzarea si receptarea actuala a operei literare: in ambianta unei civilizatii prin excelenta de consum, acestea sunt tot mai mult conditionate de evolutiile in materie de tehnica (uimitoarea, neasteptat de rapida dezvoltare a mijloacelor electronice de scriere si comunicare si facilitarea, prin ele, a unui soi de imperialism al "civilizatiei imaginii", sesizabil si in televiziune, presa tabloidizata etc., abia prezisa de progresele din ultimele decenii ale secolului XX), cu un impact urias asupra publicului virtual cititor de literatura.
Tine deja de observatia comuna, cotidiana, deplasarea masiva a interesului dinspre carte - fie ea tiparita la modul traditional, fie pe suport electronic - catre televiziune si transmiterea imaginilor prin Internet, tot asa cum benzile desenate anticipau, cumva, reducerea spatiului textual in profitul reprezentarii plastice, pe care abia o comentau. Invazia imaginilor, starea de asediu la care e supus clipa de clipa spectatorul, pe o infinitate de canale mediatice, nu poate sa nu aiba consecinte asupra unui public suprasolicitat la acest nivel al receptarii datelor despre lumea din jur, in realitatea lor imediata ori in medierile ei culturale, iar transformarea "vietii" in spectacol, ca si universala ei punere in scena vin in intampinarea a ceea ce s-a numit "societatea spectacolului" (Guy Debord), "la civilisation du loisir", "cultura de masa" a divertismentului etc. 

Sunt fenomene care au deja o influenta insemnata nu numai asupra ponderii cartii, si in speta a cartii de literatura, in lumea de azi, ci si asupra tehnicilor scripturale, cum se poate constata in variatele forme sub care s-a prezentat, in ultimii ani, numitul "postmodernism". Opozitia dintre "cultura inalta", considerata "elitista", si "cultura de masa", respectiv literatura ce incearca sa se mentina la cote estetice exigente si "literatura de consum" pare a se fi accentuat, la randul sau. (...) Literatura a devenit acum, mai mult decat oricand, o marfa, fiind supusa, cu consecinte deloc minore, legilor pietei si, tot asa cum, de exemplu, filmul zis "de arta" are spectatori mai putini, in sali mai mici si in cinematografe "specializate", scrisul literar de o anumita conditie isi restrange, s-ar zice, dramatic, publicul. 

In fata unor asemenea tendinte, semnalele de alarma n-au intarziat sa apara, abia contracarate, rar, de un fel de optimism moderat, intemeiat pe contabilizarea castigurilor pe care, de pilda, "ecranul gobal" despre care vorbesc, recent, Gilles Lipovetsky si Jean Serroy le poate aduce in sfera mai larga a creativitatii culturale. Ingrijorarile provocate de asemenea schimbari majore par, insa, mai grave si ele vin din mediul scriitoricesc insusi, care se simte serios amenintat. Printre alarmele, tot de ultima ora, cea a unui Richard Millet, de pilda, care vorbeste, preocupat, de un "désenchantement de la littérature", de o "dezvrajire a literaturii", avertizeaza tocmai asupra "nihilismului" dominant, a "naufragiului democratic", a "lichidarii valorilor" intr-o lume ce nu-si mai respecta traditiile, simbolurile, specificitatile nationale, mostenirile lingvistice, marile repere spirituale care-i confereau pana nu de mult substanta, ordine si o coerenta. (...) 

Sa mai citam, dintr-o alta perspectiva, eseul sceptic, tot de data recenta, al cunoscutului teoretician literar Tzvetan Todorov, La littérature en péril (2007), in care "pericolul" e numit, dimpotriva, in "elitismul" literaturii insesi si al criticii ei. Cea dintai ii apare inca amenintata de "deriva" formalista, in consecinta unui structuralism interesat cu precadere de constructia si deconstructia textului, esuand in neobarochism si manierism, fragilizata de un nihilism sui generis, care o face sa se orienteze predilect catre o viziune a pierderii, negarii si devalorizarii lumii si, in fine, de un "solipsism" ilustrat de literatura "autofictionala", interesata restrictiv de eul propriu. 

Iata, deci, ca primejdia marginalizarii actuale a literaturii poate veni si din interior. Iar in ce priveste oficiul critic, culpa acestuia e identificata in orientarea excesiva, incurajata de modul cum sunt concepute manualele scolare, spre o interpretare de asemenea reductionista, limitata la descifrarea tehnicilor discursive si aproape deloc preocupata de continutul uman al cartilor si de contextul existential in care iau nastere si se comunica. Iata, asadar, o invitatie la coborarea scriitorului din ceea ce s-a numit "turnul de fildes", spre "viata" cu problemele ei si intrebarile ei esentiale, iar a cititorului specializat care este criticul intr-o lume cu repere inmultite, care nu mai trebuie sa fie strict estetice, ci sa circumscrie un spatiu uman amplificat, imbogatit, fiindca "literatura nu se naste in vid, ci in mijlocul unor ansambluri de discursuri vii, de la care imprumuta numeroase caracteristici". (...) 

Ce se poate raspunde unor astfel de intrebari nelinistite, pesimismului sau incercarii de a gasi solutii consolatoare? Mi se pare ca replica cea mai la indemana este cea legata de specificul mesajului si limbajului literar. Nu e locul aici de a "filosofa" adanc asupra acestor complexe chestiuni, insa se poate spune, simplu, ca, oricati concurenti ar avea si oricate obstacole i s-ar opune, "literatura" nu are cum sa dispara, atata vreme cat fiinta umana e - si a fost asa vreme de milenii - creatoare de lumi simbolic-imaginare, manifestand o indestructibila nevoie de fictiune, de inventie complementara a unor corespondente de ipostaze expresive in spatiul infinit al creativitatii. (...) Si, dupa cum nu ne putem imagina ca va inceta vreodata sa picteze ori sa ciopleasca piatra si lemnul, tot asa materialul cel mai ieftin, vorba poetului, al cuvintelor nu se va putea sustrage impulsurilor modelatoare ale celui care si-a insotit, de cand a inceput sa fie om, viata cu muzica din jurul cuvintelor. 

Semnalele de alarma de felul celor evocate au, desigur, adevarul lor, nelinistitor in primul rand pentru scriitor, care se simte pe drept cuvant destul de marginalizat acum, nu doar intr-o Romanie unde zisa "acumulare primitiva de capital" e inca motorul multor existente ramase inca la "planul primar" al vietuirii, ci mai peste tot in lumea acestei civilizatii de consum, majoritar materialista, care s-ar zice ca poate exista si fara Shakespeare sau Dostoievski, dupa cum poate respira, transpira si manca fara sa-i asculte pe Bach ori Mozart si sa-i ignore pe Michelangelo si Brancusi, atunci cand isi vor savura bifteckul respins doar simbolic de acesta din urma la stramosul sau renascentist. Da, literatura sufera un proces de "desvrajire"; da, producatorii de bunuri imateriale nu mai pot rezista decat cu mari dificultati concurentei furibunde a celorlalti producatori, de marfuri mai palpabile, ce pot fi gustate imediat si cu o limba dotata cu papilele ereditare. (...) 

Efectiv, emisiunile literare s-au rarit la radio si TV, limba literara e maltratata de noile vedete politice si mediatice, multe opere literare mari au devenit obiecte, cum se spune, "de nisa", cautate doar de un cerc restrans de initiati. Si totusi, se tiparesc astazi mai multe carti de literatura decat oricand, bibliotecile nu sunt tocmai lipsite de cititori, macar targurile de carte sunt vizitate de zeci de mii de oameni, iar o mica, aproape ascunsa emisiune literara la televiziune poate atrage atentia asupra a destule titluri virtual interesante, mult mai mult decat au putut-o face, pe vremuri, librarii cu publicul lor restrans. La randul sau, Internetul, cu toate defectele lui, deschide cai noi de comunicare si pentru literatura, o face mai amicala, participand si la o anumita diversificare a formelor de expresie. Desigur, emotia speciala a rasfoirii unei carti, intoarcerea lenta la fraze si pagini iubite, subliniate, insotite cu semne de exclamatie ori de intrebare, se pierde in mare masura, dar e de tinut seama si de schimbarile inevitabile pe care noile mijloace de comunicare le produc - le-au si produs, in parte - in comportamentele de lectura ale generatiilor celor mai tinere. 

Pierderile si beneficiile sunt, asadar, impartite si promit sa ramana asa si in viitorul apropiat. Va fi un viitor in care scriitorul si literatura vor continua sa existe, ca meserie si fenomen creator, dar care vor trebui sa-si reconsidere, volens nolens, conditia si statutul, ce nu vor mai putea fi raportate, nostalgic, doar la etalonul ideal si idealist, care a fost cel al varstei romantice a spiritului, ci apreciate nuantat, cu repere social-istorice desfasurate pe parcursuri temporale mai lungi, ce dezvaluie faptul ca epocile privilegiate pentru scris si, in general, creatiile spiritului au fost destul de rare si ca artistii n-au prea condus state, cum n-au facut-o nici filosofii. (...) Pe de alta parte, orice s-ar spune, literatura din afara strictului "consum" a fost si va fi mereu gustata, simtita si inteleasa tot de un fel de "elita" a cititorilor, oricat ar avansa procesul de democratizare a culturii si, ca atare, numarul de cititori va fi relativ mare doar in cazul unor best-sellers favorizate de unele premii literare sau de politici editoriale inventive. 

Lamentatiile pe tema deprecierii si marginalizarii ei in lumea noastra sunt, asadar, de pus intr-o anumita surdina. Dupa cum, pentru viitorul literaturii, sunt de reconsiderat politicile culturale - actiune in care scriitorul ar trebui sa se simta mult mai profund angajat, mai solidar in afirmarea "drepturilor" sale la comunicare. A lasa totul doar pe mana politicienilor adesea ignari sau cu o educatie estetico-literara precara, mobilizati, cum spuneam, de obiective mai "realiste" si controlati de marea masa a unor alegatori ce trebuie, nu-i asa, sa traiasca mai inainte de a "filosofa", ar insemna o consimtire la starea de lucruri actuala, in curs de degradare in ce priveste statutul scriitorului si al scrisului sau. Asa cum sindicatele de orice fel urmaresc respectarea drepturilor membrilor lor si stiu sa-si faca auzita vocea mai intotdeauna cu succes, organizatiile scriitorilor, presa literara este cazul sa se solidarizeze in afirmarea unor exigente privind soarta cartii literare si a autorului ei, legislatia chemata sa sustina creatia literara prin organisme specifice, acordarea de spatii de emisie mai largi la posturile de radio si televiziunile publice etc. (...) 

Cum a semnalat si Tzvetan Todorov in cartea amintita, felul cum e pregatita receptarea literaturii devine, de asemenea, extrem de important. Cum sunt structurate programele scolare, manualele, ce metode de lectura ofera scoala si critica literara conteaza si poate conta enorm in atenuarea "pericolului" in care se afla scrisul frumos. (...) Ceea ce se numeste, in economia de piata "cerere si oferta", poate fi, macar in parte, tinut sub observatie, daca nu si controlat. Tehnici de prospectare a pietei, o buna plasare a cartii in functie de momente bine studiate ale receptarii maxime, modalitati de promovare inteligente pot, la randul lor, ajuta. Dar este, desigur, mai ales treaba editorilor sa gaseasca cele mai sigure si mai eficiente canale catre publicul cititor de literatura. 

In ce-l priveste pe scriitor, el va trebui sa ramana deschis, daca vrea sa supravietuiasca in noile contexte culturale si de dezvoltare a modalitatilor de comunicare. Sa se acomodeze, fara a face grave concesii de calitate, contextelor in permanenta schimbare, cu rasfrangeri in limbajele propuse de poezie, proza, teatru - atente, cum au fost, de fapt, mai intotdeauna, la "spiritul vremii", solidar cu el sau dandu-i replici pe masura propriei gandiri si sensibilitati. Ce va aduce cu adevarat viitorul vor vedea generatiile de dupa noi. Ca, in orice caz, literatura nu are cum sa dispara este sigur. Dupa cum istoria literaturii ne arata ca vor putea sa convietuiasca, cu ponderi diferite in context, si literatura "mare", si cea de consum mediu, fara ca cea din urma, corespunzand culturii de masa, a divertismentului, s-o invinga pe cea dintai, chiar daca aceasta se va adresa, cum s-a intamplat, de fapt, mereu, unor grupuri mai restranse, de "initiati". Oricat ar fi repudiate astazi, "elitele" vor exista mereu, dupa cum publicul cititor mai larg va cauta, cat va cauta, cartile sau textele lor din spatiul virtual, corespunzatoare gustului si educatiei sale. Nu e loc, aici, pentru elegii. Pentru moment, tonul deceptiv e cumva dominant si el s-a facut auzit in toate punctele de cotitura in evolutia societatilor si a culturii. Or, este clar ca ne aflam si noi intr-un asemenea moment, in care cam prea multe sfarsituri sunt, cum spuneam de la inceputul acestor insemnari, anuntate. (...) Dar, cum spunea chiar si citatul din Richard Millet, invocand "agonia" si "prabusirea" literaturii, scriitorul din el ramane "mai mult decat oricand, treaz". Viitorul - adauga el - este al "insomniacilor scaret privesc, totusi, cum rasare lumina". Asumandu-si, adica, propria conditie fragilizata, cu un soi de paradoxal eroism, cautand in continuare, in aerul crepuscular, resurse noi de supravietuire. La urma urmei, pe un plan mai general, se discuta de o buna bucata de vreme despre tot felul de poluari ale planetei, despre efectul de sera, despre rarefierea stratului de ozon. Deocamdata, unele dintre puterile care decid in aceasta lume mai au unele ezitari in reducerea emanatiilor toxice, din foarte prozaice ratiuni de profit economic. Pare a se rarefia si aerul in care respira scriitorul si scrisul lui. Insa, chiar inainte de a se lua, in disperare de cauza, ultimele decizii salvatoare, lumea continua sa respire, se adapteaza, supravietuieste. De ce n-ar supravietui si scriitorul si literatura lui?


GABRIELA ADAMESTEANU

Ca sa intarziem moartea literaturii


"Ce fericiti sunteti voi, prozatorii. Voi va scrieti cartile pentru zeci de mii de cititori! Un critic literar scrie doar mult mai putin!" mi-a spus, la vreo doi ani dupa ce debutasem, lectora cartilor mele la Cartea Romaneasca, Magdalena Popescu.
Ea insasi facuse critica literara si scrisese o excelenta carte despre Slavici. Iar cartile de critica de atunci aveau tirajele standard ale romanelor de acum - 2-3.000 de exemplare. Poate si mai mult. Un tiraj obisnuit al cartii de proza era de 15.000 de exemplare, il obtinea si un debutant. Ca autor cu mai multe carti, la 15.000 te simteai discriminat: insemna ca nu intrasesi in canonul criticilor (care stabileau valorile), dar nici in cel al autoritatilor, deci "facusesi compromisuri" degeaba. 

Cand ochiul criticilor te trecea intr-un raft mai sus ori cand deveneai scriitor oficial, aveai 30.000 tiraj; daca erai ambitios, vizai mai departe - 50.000 sau 70.000 - tirajele pe care azi inca le mai au doar ziare bine vandute. Cei mai "tari" obtineau 100.000 sau 200.000 de exemplare. Si tirajele insemnau, si in negrul comunism, bani. Cartile cautate pretuiau cat un cartus de Kent la doctorii amatori de arta. 

Le asezam in bibliotecile de lemn prefabricat din apartamentele tip si toti le citeam odata sau macar le tineam acolo, pentru ca dadeau bine si conversam despre ele si despre autorii lor. Cartile faceau parte din conversatia noastra cotidiana, in acelasi timp cu vestile proaste soptite despre ce ne mai pregateste Ceausescu, cu vesti bune despre boala Lui recenta, care speram ca il va termina inainte ca sa se termine vietile noastre, si cu informatii practice: cum se obtine o intrare la doctori, crenvursti, carne sau hartie igienica. 

Inaintasem in intunericul anilor ’80 si piperul cartilor era tot mai mult contestatia, iar contestatie devenea orice: si utopia, si cotidianul, si tema dictatorului mutata in Antichitate sau Evul Mediu, sau in America Latina, sau in nazism, pentru ca aveam codurile noastre, vorbeam muteste, ridicam ochii in tavan, ne loveam peste umar. Ultima noastra carte de suflet in care ne-am citit viata a fost Conversatie la catedrala a lui Mario Vargas Llosa. 

Acesta insa a fost trecutul literaturii si literatura trecutului.
Am ajuns in prezent. Tirajul obisnuit al romanului este de 2-3.000 de exemplare, si la noi, dar si la editurile franceze, din cate stiu. Ca sa intri in Poche, trebuie sa fi vandut 10.000. Inainte sa dea cartea la citit, editorul se uita la vanzarile anterioare.
Targurile de carte dau sperante autorilor, dar nu stiu cate din cartile cumparate sunt si citite: vorbesc despre ce se petrece la noi. Se vinde mai ales autorul mediatic, ceea ce nu inseamna ca o carte cumparata se si citeste. Nici macar autorii care se vand bine nu mai sunt expusi in spatioasele livinguri de azi care au inghitit clasica sufragerie si, mai nou, bucatariile inghesuite de altadata. 

Case fara biblioteci am vazut cu uluire prima oara in Statele Unite, in 1990, la International Writing Programme. Si tot atunci, cand tocmai descoperisem libertatea, am auzit si despre moartea literaturii: o tema care in Statele Unite fusese depasita, dar pe mine m-a izbit din plin. Mi se confirma modul in care vad viata, ca o balanta care incearca sa echilibreze continuu raul si binele. 

Am inteles atunci, in 1990, in SUA, ca literatura, ca sa nu moara, se refugiase in orasele si campusurile universitare, asa cum cultura romana veche se facea in manastirile noastre medievale, unde calugarii invatati scriau si desenau cartile in slavona veche, cu o ilustratie maiastra, in mijlocul unei lumi de analfabeti, preocupata doar de razboaie si biruri. Acolo si atunci am vazut ca profesorii predau scrisul literaturii asa cum colegii lor predau chimia si isi alcatuiesc reteaua lor de vizibilitate intr-o lume de retele, majoritatea mult mai vizibile. Profesorii de creative writing sunt mari scriitori si ei si-au gasit o solutie de viata intarziind astfel si moartea literaturii. Asa cel putin mi s-a parut mie atunci, in timp ce vedeam cartile politiste citite in trenurile din periferii, care duceau oameni dimineata spre birouri, si care erau lasate, teancuri, pentru navetistii ulteriori. 

Desi au trecut 18 ani de atunci, eu m-am intors la literatura, scriu si caut zilnic mici argumente pentru a nega, in sinea mea, moartea literaturii, de fapt m-am obisnuit intr-un fel cu gandul ca ea, in forma pe care am cunoscut-o eu, se afla la un sfarsit de etapa. Nu oamenii vor inceta sa scrie - pe hartie, pe bloguri, in sms-uri etc. -, pentru ca a povesti pare sa tina de viata la fel ca si hrana zilnica, dar cititorii se raresc. Este evident supraproductie de carte literara. Se scrie tot mai mult, se citeste tot mai putin. 

Iar la noi generatia care a ajuns la mijlocul vietii, si cele care au urmat-o, a primit in scoala tot ajutorul ca sa urasca literatura. La toate examenele intermediare, de la liceu pana la bac, literatura inseamna o compilatie de locuri comune spuse pretentios, care treceau din mana in mana si erau invatate pe dinafara. Papagaliceste. Sa urasti literatura, dupa ce mintea ta a fost supusa acestei torturi, mi se parea reactia sanatoasa a unei minti agresate. Am trecut si eu prin asta. Hranita din copilarie cu poezii despre Stalin, partid si contra Occidentului "putred", am avut ani de zile o alergie si o neincredere fata de literatura colegilor mei de varsta din generatia ’60. Ea a durat pana cand publicitatea unei mari schimbari literare a ajuns si la mine. 

Sa-l apropii pe scriitor, o faptura umana in carne si oase, de un posibil cititor mi se pare o solutie, chiar daca inseamna sa-l tarasti pe cel care jinduieste turnul de fildes prin scoli, amfiteatre, cluburi, librarii si supermarketuri. Sa faci filme documentare despre vietile scriitorilor, la fel de fascinante ca romanele politiste, in loc sa ii inmormantezi sub fraze standard, sa lupti pentru emisiuni culturale care sa strabata stratul de prost-gust comercial (dar ce slab este de la o vreme TVR Cultural!), sa-i convingi pe librari sa pregateasca intalnirile - inseamna doar sa inveti cutuma celor care lupta pentru un viitor, oricat de mult schimbat, al literaturii. 

Pentru ca suntem, cred, la o margine de epoca, pentru ca uraganele si atentatele ne lovesc fictiunea la fel de fara mila ca si trupurile de carne ale oamenilor si temeliile caselor. O lupta pe cat de provizorie, pe atat de tenace contra acestei boli mortale de care s-a imbolnavit literatura, trezindu-se intr-o dimineata sub sfera divertismentului, a placerii si a amenintarii apocaliptice.
Dar in solutiile de a-l ademeni pe cititorul nepasator spre literatura am uitat una, destul de importanta. Sa le oferim cartea pe care o asteapta.


CARMEN FIRAN Carmen Firan, nascuta in Romania, este poeta, romanciera si dramaturg, avand peste 20 de volume publicate in Romania si SUA. De asemenea, este autoarea unor scenarii de film. Din 2000, locuieste la New York.
Printre lucrarile publicate se numara:
- poezii: Illusions on My Own (1981); Tamer of Stolen Lives (1984), Staircase Under the Sea (1994), Places for Living Lonely (1999), Accomplished Error (SUA, 2000), Afternoon with an Angel (SUA, 2001), In the Most Beautiful Life (cu ilustratii de Virginia Joffe, SUA, 2002), Inhabited Words (SUA, 2007);
- fictiune: Getting Closer (2000), The Farce (SUA, 2003), The Second Life (SUA, 2005);
- scenarii de film: Stars’ Owner, Dream Trap, A Trio for Inferno, Light in the Attic.
Traduceri dupa textele sale au aparut in reviste literare internationale si antologii din Franta, Israel, Suedia, Germania, Iranda, Polonia, Canada, Marea Britanie si Statele Unite.
Este editorul volumului Born in Utopia. An Anthology of Romanian Contemporary Poetry (coeditori Edward Foster, Paul Doru Mugur, Talisman Publishers, 2006) si al Naming the Nameless. An Anthology of American contemporary Poetry (Cartea Romaneasca, 2006).
A tradus din opera catorva scriitori americani. Este membra in board-ul editorial al Lettre Internationale - editia in limba romana, editor asociat al revistei Interpoezia din New York si membra a PEN-Clubului American.

Despre viitor - oriunde ar fi el (fragmente)
La diverse varste, in functie de conjuncturi istorice ori pur si simplu perceptii ale unei realitati incontrolabile, am avut reprezentari diferite ale acestui cuvant. Intai de toate, viitorul in sine il vedeam ca pe un turn cocosat cu baza in nisipuri miscatoare si varful in nori. Putea sa se prabuseasca oricand si nu aveam sa stiu daca asta se datora terenului mocirlos ori turbulentelor din cer. In consecinta, nu era bine sa te afli nici prea aproape de pamant, nici prea sus. Viitorul se clatina cum batea vantul si era sigur ca pe el nu puteai conta. 

In copilarie mi se parea ca viitorul era un cuvant inventat strict pentru adulti si care le apartinea in exclusivitate. (...) Nu tanjeam la viitorul lor, nu intelegeam ce puteai astepta de la un cuvant care incepea cu v si nu stiai unde se termina (odata ce pe r nu l-am putut pronunta pana la 7 ani). 

In scoala, viitorul a capatat nuante. Cel imediat, tangibil, rascolindu-mi simturile, cel indepartat, pentru care puteai face promisiuni fara presiunea de a le tine neaparat, si altul de neatins, cu care m-am impacat mai repede decat credeam. (...)
Prin anii ‘80 viitorul plutea ca o sabie deasupra capetelor, desi multi se incapatanau sa-l vada orbitor, ori ca pe o cruce pe care o purtau striviti de greutatea ei absurda, din inertie sau din slabiciune. E adevarat ca unii o tranteau de pamant si fugeau cat vedeau cu ochii. Altii dadeau coltul si lasau balta viitorul. Nicicum nu era bine si nimeni nu parea sa creada in el.
Fara voia mea am fost in cele din urma data si eu pe mana viitorului. M-am aparat cu ceea ce mi se parea ca detin mai bine. M-am refugiat in cuvant si mi l-am facut aliat. Ca si in alte tari comuniste din Estul Europei, literatura era, dincolo de placere sau arta, o forma de supravietuire cu iluzia de conspiratie impotriva regimului. 

De cand m-am stabilit in America, simt cum viitorul devine cu rapiditate trecut. Timpul aici pare sa se precipite cu motoarele la maximum. Cuvantul, de esenta divina, are reprezentari si utilizari tot mai pragmatice. (...) Viitorul literaturii este legat implicit de viitorul cuvantului. Ce sanse mai are cuvantul intr-o lume data la maximum? Este una dintre intrebarile care m-au urmarit curand dupa ce m-am stabilit la New York. Din lipsa de timp, extenuati de munca si bombardati de imagine, oamenii nu mai au rabdare si apetenta pentru lecturi fundamentale, clasici stufosi care sa le incarce sufletul golit de rutina si indatoriri, obligandu-i sa-si puna intrebari incomode sau sa gandeasca pe cont propriu. Este mai la indemana literatura usoara de metrou sau un best-seller scris rarefiat, cu sex, aventura, coduri religioase ori biografii cu pretentii. Exista pentru doritorii de mostre culturale si editii prescurtate ale operelor clasice masive, Razboi si pace in doar cateva mii de semne tipografice, pe CD-uri si in iPod. Curiozitatea intelectuala este mai degraba satisfacuta de informatia seaca si sintetica venita fie prin canalele mass-media, fie din mediile specializate, pentru profesionisti. La randul lor, absolventii de colegii si scoli postuniversitare sunt tot mai specializati pe segmente inguste. (...) Vocabularul, expresia comunicarii, limbajul graviteaza si ele in jurul aceleiasi rigori formatoare. 

Structura sistemului educational american este astfel conceputa incat permite producerea de specialisti de prima mana, cu o sensibilitate insa redusa pentru ceea ce in Europa s-ar numi "cultura generala" sau "bucuria lecturii". (...) Diversitatea si bogatia spirituala, fantezia si imaginatia sunt aduse aici si intretinute mai mult de noua emigratie. Lumea e mai saraca fara autodidacti, diletanti si boema, mai solida din perspectiva societatii axate pe eficienta, dar deprivata de farmec, originalitate si metafora, care sa contrabalanseze cultura banului. Limbajul riguros e confortabil prin previzibil si economie, dar neinteresant prin conformism.
In America, oricine e oprit pe strada si i se baga un microfon sub nas vorbeste fara inhibitie, raspunde la orice intrebare cu seninatate si candoare, ceea ce nu inseamna ca ar si spune ceva original ori ca si-ar lua riscul de a merge contra curentului corectitudinii politice sau a regulilor continute in succesivele ghiduri, incepand cu clasele primare, in care le sunt preparate raspunsuri gata formulate pentru orice situatie. Cuvintele le vin pe buze cu usurinta, expresiile standard auzite si rasauzite in scoala, la televizor, in relatiile de fiecare zi sunt turnate cu naturalete, lasand impresia unei excelente in comunicare. Forta si unitatea Americii stau tocmai in diversitatea uniformizata, paradox cu atat mai spectaculos in New York si in marile orase de pe coastele Americii, unde aderarea la aceleasi valori se face sub pretextul pastrarii identitatii culturale in interiorul melt-potului. In realitate, pentru a fi adoptat si transformat in produs eficient si valabil pentru societate, trebuie sa devii unul asemenea, cu acelasi tip de reactii, cumintit in limbaj si strunindu-ti originalitatea. (...) 

Ca emigrant, nu ma pot opri sa observ ca a deveni american este o optiune cu reguli precise. Peste tot in lume se vorbeste engleza, dar un american este dincolo de limba, este un reflex de limbaj in spatele caruia se afla un proces bine pus la punct. Verbul are suprematie, in timp ce metafora e ignorata. Discursul exceleaza in claritate si intentie declarata, este direct, concis si simplu, opereaza cu structuri logice si conexiuni automate, optand pentru dinamica in doua viteze. Rezultatul este triumfator, dar lipsit de stralucire, eficient, dar nespectaculos. Rigoarea elimina orice incarcatura inutila, iar in categoria inutilitatilor intra si expresiile personale, indoiala, dilema si interogatia, in afara tiparelor si modelelor impuse de industria reclamelor ori de mass-media. 

Au disparut complet genuri literare, ca epistolarul, de exemplu, care a fost inghitit de mesajul electronic si digital. Cine mai scrie azi scrisori, cand printr-o simpla apasare de tasta poti salva timp, bani si cuvinte? Jurnalul personal a fost inlocuit cu blog-ul public, iar intimitatea cu o forma de exhibitionism verbal in care sinceritatea si pudoarea sunt confundate cu expresia curajoasa sub pretextul dezinhibitiei. Cine mai trimite felicitari scrise de mana, cand nu ai decat sa-ti adaugi numele (si eventual love) dupa textele standard Hallmark, care au gata tiparite toate urarile posibile - de la penibil la sublim - pentru orice miracol, catastrofa sau banalitate? 

Limbajul auster si plat este compensat de asaltul vizual. De cand ne trezim si pana la culcare suntem coplesiti de reclama. O lume tatuata grosolan cu imagini. Nu mai e timp pentru carti, dar se citesc toata ziua slogane publicitare: pe ziduri, cladiri, vitrine, taxiuri, autobuze, cabine telefonice, pe bilete si librete de spectacol, tricouri, pancarte agatate chiar si de cer. Ochiul ne este in permanenta ocupat, asediat pana la anihilarea puterii de aparare. Urechile, astupate cu firele iPodului. Gandurile, digitalizate. Se instaureaza instrainarea prin limbaj, pierderea increderii in expresia personala a propriilor cuvinte. Imaginatia poate fi gresit inteleasa intr-o societate care isi trage forta din uniformizare. (...) 

Una dintre confuziile de care m-am lovit cand am ajuns in America au fost sintagmele care insoteau cuvantul scriitor, de exemplu, pentru mine ocupatie clara si inconfundabila. Aici am descoperit ca existau: creative writer (numai bun pentru a scrie reclame la Mc Donald’s sau la aspiratoare), professional writer (pregatit sa corecteze manuscrisul unui incepator), freelance writer (care nu lucreaza adica niciunde, dar e gata sa scrie ce i se cere), alaturi de published author (in fine, scriitor care scrie chiar carti, pe care chiar le publica), nuante care mi-ar contrazice usor lamentatia pierderii metaforei.
Idealista, am fost atrasa firesc de categoria creative writer, nestiind ca la toate colturile strazii sunt brosuri gratuite care anunta sute de cursuri care scot pe banda, contra cost si dupa cateva luni, "scriitori creativi" cu duiumul. La fel cum talentul unui scriitor, produs autohton sau importat, se autentifica in programele universitare de masterat, care iti dau pasaportul sa fii acceptat de grupuri, grupari si comunitati inchise de pe langa universitati, cluburi si reviste literare, agenti si editori. Totul e o industrie aici, bazata pe intermediari si supusa legilor comerciale care nu fac loc deviatiilor de la treptele edificiului educational, el insusi un mecanism economic. Aventura artistica individuala are nevoie de marea conspiratie a destinului ca sa reuseasca. 

Scriitorul american este confruntat azi cu o criza recunoscuta de edituri, reviste, teoreticieni, agenti si critici literari. Nu mai stie despre ce si cum sa scrie, ce se asteapta de la el, odata ce cititorii romanului de fictiune sunt tot mai putini. Si cronicile literare la roman sunt tot mai rare. Sunt preferate cartile pe teme politice, stiintifice, istorice, religioase, spirituale, memoriile si autobiografiile. Literatura scrisa de femei, majoritatea tinere, a fost un timp in voga, dar acum si aceasta curiozitate pare sa fie epuizata. Cum in America si numarul traducerilor din alte limbi este nesemnificativ, literatura pare intr-un impas fara prea multe optiuni de revigorare in viitorul imediat. 

Care mai este puterea cuvintelor in era informatizata a ciber-spatiului, tehnologizata, globalizatoare, in care imaginea tinde sa devina dominanta si sugestia sintetica castiga teren in fata amplelor desfasurari lingvistice? Manipularea, goliciunea, vulgarizarea prin demonetizare, pierderea normei predictioniste si enigmatice, tarele si tabuurile limbajului in lumea de azi sofisticata, dar poate nu neaparat si profunda, pun in discutie comunicarea din perspectiva dubla: cuvintele care ne inghit si tendinta noastra de a le devora sensul. Literatura va urma si ea soarta cuvantului? 

La un curs de creative writig la unul dintre colegiile din New York, un prieten scriitor le-a pus studentilor lui aceeasi intrebare: care credeti ca este viitorul literaturii si care literatura viitorului? Cel mai scurt raspuns a fost: "Viitorul literaturii? Un soarece (computer mouse.) Literatura viitorului? Tropaitul lui". Dupa ce a citit si alte viziuni futurologice ale studentilor (printre care romanul grafic, sa-ti pui povestea vietii nu intr-o naratiune, ci intr-o pagina de desen), profesorul a propus sa apeleze la Nostradamus. Gratie tehnologiei avansate in care ne lafaim, poti intreba pe Internet orice si primi raspuns. (...)