INFLUENŢA SITUAŢIEI socio-politice a României interbelice asupra naşterii şi evoluţiei gândirii generaţiei ’27 a fost remarcată de nenumărate ori în literatura de specialitate, neexistând totuşi o cercetare detaliată a acestei probleme. În recentul său volum (Filosofia social-politică a generaţiei ’27: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Oradea: Editura Biblioteca Revistei Familia, 2008), Mugur Voloş îşi propune realizarea unei astfel de cercetări; el încearcă să prezinte filosofia social-politică a patru dintre reprezentanţii generaţiei interbelice pornind de la premisa unei duble dependenţe: contextul social se oglindeşte în gândirea lor şi, reciproc, aceştia au marcat prin scrierile lor conştiinţa socială a timpului.
La prima vedere, s-ar părea că autorul interpretează filosofia celor patru din perspectiva unui determinism social absolut. Cuprinsul cărţii şi concluziile acesteia evidenţiază însă o multitudine de elemente care şi-au pus amprenta asupra formării celor patru tineri: şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti în cazul lui Vulcănescu, filosofia germană a vieţii şi contactul cu mediul german în privinţa tânărului Cioran, pasiunea pentru culturile arhaice şi anii petrecuţi în Orient la Eliade, influenţa „greilor“ filosofiei la Noica, ideologiile extremiste la modă în acel moment în Europa şi nu în ultimul rând cursurile şi întâlnirile cu Nae Ionescu.
Influenţa exercitată de Nae Ionescu asupra tinerilor interbelici, cel puţin în ceea ce priveşte alunecarea lor în extremism politic, este un element care a fost evidenţiat în numeroase studii. Cu toate acestea, nu este vorba nici în această privinţă de un determinism absolut, fapt pe care îl evidenţiază şi Voloş. Rolul lui Nae Ionescu în formarea tinerilor filosofi interbelici nu poate fi minimalizat, cel puţin o dovadă în această privinţă fiind modul admirativ în care aceştia se raportează la profesorul lor de filosofie şi faptul că îl consideră în mod conştient liderul lor spiritual, aşa cum Maiorescu şi Pârvan fuseseră consideraţi mentori de către generaţiile precedente.
De asemenea, încercarea autorului de a evidenţia existenţa unei filosofii social-politice în scrierile celor patru tineri poate fi privită cu suspiciune, niciunul dintre ei neavând scrieri care să trateze în mod sistematic probleme social-politice. Voloş este conştient de acest aspect, evidenţiind de mai multe ori pe parcursul studiului faptul că preocupările sociale ale celor patru sunt ocazionale şi nesistematice (excepţie făcând poate doar Mircea Vulcănescu). Într-adevăr, cei patru nu au proiectat un sistem de filosofie socială, însă analizând publicistica şi eseistica interbelică a acestora, vom găsi numeroase elemente de gândire socială, adică de aplicare a reflecţiei filosofice asupra concretului social. De altfel, cel puţin în perioada interbelică trăiristă, atunci când personalităţile celor patru tineri se formează, este destul de dificil de a vorbi despre o gândire sistematică, putându-se evidenţia doar idei, concepte, gânduri, care ulterior vor fi dezvoltate sau abandonate.
În acelaşi timp, abordarea istorică întreprinsă de către autor ne ajută să înţelegem modul în care gândirea celor patru a luat naştere şi a evoluat pas cu pas. Ceea ce s-ar putea totuşi reproşa lui Voloş este faptul că nu a pus mai mult accentul pe evidenţierea continuităţilor şi a rupturilor existente în evoluţia autorilor studiaţi. Dacă la sfârşitul anilor ’20 preocuparea centrală a generaţiei ’27 este de a crea o cultură română de valoare universală, în anii ’30, odată cu criza mondială şi cu ascensiunea ideologiilor extremiste, accentul este pus din ce în ce mai mult pe problemele sociale şi politice. În prima perioadă preocupările tinerilor intelectuali sunt mai ales de filosofia culturii, dispreţul faţă de problemele sociale şi politice fiind explicit afirmat, în timp ce în cea de a doua perioadă ei vor fi tot mai preocupaţi de social şi politic, în cele din urmă (excepţie făcând Vulcănescu) căzând în capcana ideologiei extremiste a mişcării legionare. Cei patru vor debuta în publicistica vremii cu articole prin care încearcă să se diferenţieze de generaţiile anterioare prin dorinţa de a realiza creaţii culturale fundamentate pe valori spirituale pure, iar în momentul în care se vor apleca asupra problemelor politice şi sociale soluţiile oferite se vor afla în continuarea reflecţiilor anterioare legate de specificul naţional.
În această privinţă sunt deosebit de interesante analizele lui Voloş referitoare la modul în care generaţia ’27 se raportează la ţărănime, clasa socială care are o pondere covârşitoare în societatea românească interbelică. Astfel, atât în definirea specificului naţional, cât şi în propunerile referitoare la organizarea socială, ţărănimea va ocupa o poziţie centrală, iar atunci când vor propune un anumit tip de organizare socială cei patru autori fie vor dori depăşirea ruralului, fie vor pleda pentru o societate fundamentată pe valori ţărăneşti, însă niciunul dintre ei nu va putea face abstracţie de ţărănime. Modul în care Voloş îi clasifică pe cei patru autori în această privinţă necesită totuşi unele critici. Deşi pe parcursul volumului autorul a evidenţiat nemulţumirea lui Noica de a aparţine unei culturi rurale şi dorinţa acestuia de a nu mai fi „eternii săteni ai istoriei“, în final îl plasează pe acesta alături de Vulcănescu, afirmând admiraţia „fără rezerve“ a ambilor pentru civilizaţia rurală. Cu toate că există pagini în opera filosofului de la Păltiniş în care se afirmă admiraţia pentru ţăranul român (mai ales în Manuscrisele de la Câmpulung), ruralul este considerat un stadiu care trebuie depăşit prin cultură, iar ţărănimea clasa socială din care poate fi recrutată o elită intelectuală. Concepţia acestuia este mai degrabă asemănătoare cu cea a lui Eliade, cel care considera că ţărănimea şi intelectualitatea sunt „clasele vitale ale unei naţiuni“, cele care îi asigură continuitatea, admiraţia istoricului religiilor faţă de civilizaţia rurală explicându-se mai ales prin modul acestuia de interpretare a omului modern din perspectiva orizontului arhaic al omului primitiv. În privinţa locului ocupat de către civilizaţia sătească în opera lui Cioran, acesta, deplângând anistorismul şi somnolenţa ţăranului, propune o revoluţie socială prin care să se realizeze urbanizarea şi industrializarea României şi care ne-ar putea în sfârşit arunca în istorie. Aşa precum reiese şi din analizele lui Voloş, singurul admirator fără rezerve al civilizaţiei rurale este Mircea Vulcănescu, el propunând clar şi fără dubii edificarea unei societăţi fundamentate pe satul românesc. În cazul celorlalţi, cuvintele admirative la adresa ţăranului trebuie privite cu rezerve, în special Cioran şi Eliade şi, într-o anumită privinţă, şi Noica fiind citadini prin excelenţă, critica ulterioară a acestora îndreptată împotriva societăţilor moderne vizând mai degrabă modernitatea în sine şi mai puţin procesul propriu-zis al modernizării.
Un alt aspect care trebuie precizat în privinţa cărţii lui Voloş se referă la ultima concluzie a cărţii, cea referitoare la înrâurirea exercitată de gândirea celor patru intelectuali studiaţi asupra vieţii sociale interbelice. Dacă influenţa contextului social asupra gândirii acestora poate fi susţinută, cu nuanţele de rigoare însă, influenţa filosofiei lor asupra mediului social interbelic ar necesita un studiu mai amănunţit, Voloş neaducând niciun argument care să vină în sprijinul acestei ipoteze.
În concluzie, lucrarea lui Mugur Voloş este o lectură utilă pentru cei ce doresc să cunoască în detaliu mediul socio-cultural în care s-a dezvoltat filosofia generaţiei ’27 şi modul în care acesta se reflectă în eseistica şi publicistica interbelică a patru reprezentanţi de seamă ai acesteia, luându-şi însă mai întâi măsurile necesare pentru a nu cădea în capcana interpretării acestei filosofii din perspectiva unui determinism social absolut.
