Adrian Chivu
Caiet de desen
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, 192 p.
Adrian Chivu (născut în 1975) debutează anul acesta cu un roman extraordinar şi complet diferit de ceea ce se scrie în ultimii ani, în special de către autorii tineri. Diferit – adică – de microrealism, de „amintirile din trecutul comunist“, de mizerabilism, de literatura erotică şi, în genere, de tot ce presupune un context istorico-social sau fronda tinerească. Caiet de desen e un roman inclasabil, dacă nu cumva am putea vorbi, totuşi, de o ascendenţă, socotită ea însăşi inimitabilă: Max Blecher. Naratorul din Caiet de desen afirmă: „Realitatea înseamnă să accepţi că lucrurile pot sta şi altfel. Aşa cum realitatea mai este alcătuită din tot ce vrei să crezi. Cred că realitatea este cel mai ieftin şi mai la îndemînă medicament“. Romanul lui Adrian Chivu este o plonjare într-un soi de „irealitate“ care nu mai este dată de boală, ci de o condiţie-limită a raţionalităţii şi a umanităţii, întruchipată de personajul-narator. Acest personaj este un retardat, care nu se aventurează, de regulă, mai departe de perimetrul grădinii blocului – obişnuieşte să stea pe o bancă, lîngă un copac –, care merge la o şcoală specială (pomeneşte mereu învăţăturile educatoarei) şi care, detestat de bunică, îşi vede părinţii îndepărtîndu-se unul de celălalt, într-un cuvînt, îşi vede familia dezagregîndu-se.
În fundal, se întrevede drama copilului ai cărui părinţi nu se mai iubesc şi vor să se despartă (o dramă care apropie cartea, întrucîtva, de Fata din casa vagon a Anei-Maria Sandu); numai că nu e vorba de un copil ca toţi ceilalţi. Dacă vreţi, se poate vorbi de un minimalism stilistic în această carte – mai aproape de sensul francez al termenului, decît de cel românesc –, fiindcă notaţiile aparţin acestui personaj în aparenţă lipsit de conştiinţă, de raţiune, de luciditate. Universul său mental şi perceptiv e strict limitat, aşa cum universul său de imagini se restrînge la evocarea copacului, a cerului, a luminii sau a balcoanelor/vecinilor din blocul de vizavi. Trama în sine e simplă şi tragică. Ceea ce e copleşitor e tocmai reluarea în postmodernitate a unui discurs despre limitele condiţiei umane, à la Beckett (din trilogia Molloy, Malone meurt şi L’Innommable). Un personaj aflat la marginea umanului, căruia îi e greu să se exprime, să se îmbrace, să se mişte este tocmai acela din perspectiva căruia se scrie romanul. Caiet de desen este, dincolo de halucinaţii şi irealităţi, de proiecţii mentale şi posibilităţi, un metaroman, o reflecţie asupra limbajului şi asupra naturii umane. Naratorul ţine un jurnal (notaţiile se fac pe parcursul a două luni, de la 01.03 la 30.05) şi îi place să deseneze: are un caiet de desen în care locul cuvîntului e luat de creioane şi acuarele. Propria lui viaţă interioară e ilustrată cu violenţă – tocmai pentru că nu poate fi exprimată altfel – în desenele pe care le execută „la centru“ (la şcoala specială) şi pe care le afişează educatoarea pe pereţi. În vis şi în desen crede că a reuşit s-o ucidă şi pe bunica, or faptul pare să fie, de fapt, o realitate crudă. Dar după cum singur a afirmat naratorul, realitatea în această carte nu contează prea mult, ea e tot ce vrei tu să se întîmple: iar naratorul vrea ca lucrurile să se îndrepte, ca bunica să-l iubească, iar părinţii să se împace.
Drama unui copil ai cărui părinţi vor să divorţeze şi care e urît de bunică pentru că nu e ca toţi ceilalţi este cu atît mai impresionantă cu cît ea arată că cea mai intensă dorinţă de afecţiune, de tandreţe, de umanitate se poate transforma în crimă atroce, inumană. În acest flou blecherian al realităţii, ce se descompune şi se recompune, naratorul-personaj execută mişcări elementare, repetitive, aparent fără nici o complexitate: comportamentul exterior de retardat şi drama mai profundă, care se petrece în interiorul lui, nevoia de afecţiune, ura pentru bunică, egală cu dorinţa puternică de a-şi vedea părinţii împreună, această scindare între conţinutul afectiv şi imposibilitatea de a-l exprima, limitarea fizică duc la tensiunea care animă acest roman – de la prima la ultima pagină. Băiatul (nu-i ştim numele, nici vîrsta, dar la un moment dat se spune că a devenit un adevărat bărbat) e neputincios, se îmbracă cu greu singur, zilele lui se scurg aproape identic: cana de cacao cu lapte şi feliile de pîine prăjită, privitul pe fereastră, statul pe bancă în grădină, cu fruntea sprijinită de scoarţa copacului. Ca şi Malone (din Malone meurt), printr-un discret joc auctorial personajul este cantonat într-un spaţiu minim (la Malone, imobilizat la pat, spaţiul se reduce simţitor către zero) şi este obligat să îndeplinească gesturi elementare. Spre deosebire însă de Malone, personajul lui Adrian Chivu, ca şi acela al lui Blecher, transgresează această imobilitate fizică (în grade diferite), proiectîndu-se într-o „realitate imediată“, fluidă, încărcată de dorinţe şi lipsită de presiunea morală a binelui şi a răului. Resortul acestui roman Îl constituie, aşadar, falia/tensiunea dintre exterior şi interior, dintre limitare fizică şi proiecţie mentală, dintre gesturile nude, simple (ale retardatului) şi încărcătura morală şi socială (pe care o îmbracă ele odată ce devin elemente ale conduitei umane). Băiatul acesta retardat ocupă aşadar, şi fizic, şi mental, un spaţiu minim, o limită: el nu trăieşte nici social, nici moral. El desenează. Caiet de desen e printre puţinele romane recente care transgresează planul socio-istoric, pătruns fiind de un fior metafizic: frazele-tip ale băiatului iau adesea o turnură filozofică, iar asemenea debuşee ne duc cu gîndul la un roman-parabolă. Lentoarea retardatului vs profunzimea filozofică creează un efect inedit. Condiţia umană e examinată la limita ei de jos, acolo unde e pragul dintre uman şi inuman...
Personajul-narator are obiceiul să stea, să contemple cerul (vezi Norii, cartea lui Petru Creţia), calitatea luminii, copacul din grădină; are obiceiul să-i aprobe pe oameni, înclinînd capul; iar cînd e tulburat, începe să numere (de altfel, cele trei părţi ale cărţii se numesc „Unu“, „Doi“, „Trei“). Iată însă cum discursul său interior (textul jurnalului) alunecă pe nesimţite într-un registru mai sofisticat, net distinct de automatismele retardatului: „Am numărat tot ce credeam că aşa putea să capete un sens. Inclusiv lucrurile pierdute, irosite şi cele pe care le-am refuzat. Toate, începînd cu mine“. Cînd părinţii se regăsesc, după dispariţia bunicii, copilul e invadat de fericirea dorită, însă realitatea lui nu se suprapune, din păcate, cu cealaltă („reală“): mama nu mai vrea să trăiască, e răpusă de vinovăţii pe care noi, la fel ca şi celelalte personaje (tatăl, prietena mamei, naratorul însuşi), abia le putem bănui. În momentele de maximă criză, interiorul personajului-narator explodează: „Iar eu am început să număr. O pasăre neagră trecea prin pupilele mele şi aripile ei se descompuneau în sute de nuanţe de roşu. Apoi, totul a devenit negru şi mi-am auzit respiraţia ca şi cum nu mai era respiraţia mea, ci respiraţia sufocantă şi jilavă a conductelor. Am vrut să strig, însă tocmai atunci am auzit un pahar sau poate o farfurie care se sparge“.
„Pasărea neagră“ pluteşte deseori deasupra personajului, a desenelor sale, a imaginii mamei: ca şi copacul sau cerul, ea guvernează existenţa „elementară“ a acestuia, existenţă pe care şi-ar dori s-o ordoneze/calmeze, numărînd. E un tragism conţinut în toată această poveste, un tragism susţinut de simbolistica evocată mai sus şi vrednic, cum s-ar zice, de tragedia greacă. Obstacole misterioase şi insurmontabile îi separă pe cei doi soţi: tatăl pleacă de acasă, negînd că ar fi la mijloc o altă femeie; bunica crede că de vină pentru mariajul destrămat este chiar copilul; la un moment dat intervine bănuiala că tatăl ar fi avut o legătură cu educatoarea băiatului... Ura bătrînei pentru copil determină şi reacţia inversă: copilul, la rîndul său, o detestă şi o ucide, tăind cadavrul bucăţi şi ascunzîndu-l în subsolul blocului, în locul lui secret. Dar pentru narator totul e un simplu vis/desen: drama lui, pînă la final, continuă să fie disoluţia cuplului părinţilor şi stingerea lentă, suicidară a mamei.
Iar secretele nu se sfîrşesc aici: între mamă şi copilul ei se Înfiripă, la un moment dat, o relaţie incestuoasă – pe care naratorul o consemnează cu aceeaşi detaşare socio-morală cu care notează totul. Tatăl îi declară: „Cred că ştiu de ce mama ta nu mai vrea să trăiască. S-a uitat în ochii mei, dar eu mi-am lăsat privirea în pămînt. Nu ştiam ce vrea să spună tata, iar dacă ştiam, nu mai voiam să înţeleg nimic. A fost o răutate din partea prietenei ei să-i spună“. Ce se întîmplă de fapt în carte? Nimic nu e spus pînă la capăt. Prietena mamei îi făcuse avansuri băiatului – ajuns aproape bărbat –, la fel cum bunica îl ocăra în faţă, la fel cum şi mama îi cedase, considerînd cu toţii că e o fiinţă lipsită de conştiinţă. E ca şi cum oamenii ar renunţa la umanitate în faţa unei fiinţe (umane?) lipsite de raţionalitate, de control de sine: moment în care devin mai odioşi decît neajutoratul vinovat de crimă împotriva fiinţei care-l ura.
Adrian Chivu debutează cu o carte puternică, fără imperfecţiuni stilistice, în care incursiunea la limita conştiinţei umane şi proiecţiile fantasmatice blecheriene sînt dublate de o discretă reflecţie metatextuală.
