Cu toate că numele John Polikinghorne nu spune prea multe publicului românesc, cu atît mai putin celui cititor de carte religioasă, în străinătate, atît în Europa occidentală, cît si în SUA, este un personaj cu renume. A urmat cursuri de matematică si fizică la universitatea din Cambridge cu profesori precum Paul Dirac si Abdus Salam – ambii laureati ai Premiului Nobel în 1933, respectiv 1979 –, acesta din urmă fiindu-i si coordonatorul lucrării de doctorat. După terminarea studiilor va urma o carieră universitară în domeniul fizicii matematice, ajungînd profesor la universitatea din Cambridge, decan la Trinity Hall College si presedinte al Queen’s College. Anul 1979 marchează cariera sa în mod radical: va renunta la statutul de profesor universitar pe care îl detinea pentru a urma studii de teologie anglicană. În perioada studiilor de teologie si după terminarea acestora va scrie o serie de cărti despre stiintă si religie si îsi va diversifica activitătile, devenind membru al Comitetului de stiintă, medicină si tehnologie al Bisericii Angliei – departamentul de responsabilităti sociale –, al Comitetului de consultantă pentru testarea genetică (1996-1999), al Comitetului de etică medicală al asociatiei Marii Britanii si presedinte al Comitetului pentru folosirea materialului fetal si al Bordului de fizică nucleară. I-a fost conferită distinctia onorifică de doctor în stiintă si stiinte umaniste de către următoarele universităti: Kent (1994), Exter (1994), Leichester (1995), Durham (1999), universitatea baptistă din Hong Kong (2002), Marquette (2003). De asemenea, în 2002 obtine premiul Fundatiei Templeton pentru rezultate în domeniul dialogului dintre stiintă si religie si distinctia de cavaler comandant al Marii Britanii pentru serviciile în domeniul stiintei, religiei, pedagogiei si eticii medicale, conferită de către Regina Elisabeta a II-a.
Lucrarea Quarci, haos si crestinism apărută în România la editura Curtea Vechedin Bucuresti, în anul 2006 în traducerea Alexandrei Corina Stavinschi este o încercare de a descrie în ansamblu relatia dintre stiintă si religie, asa cum îi apare aceasta unui om de stiintă credincios. Dacă unele dintre tezele avansate în volum sînt cît se poate de evidente si de acceptabile, altele sînt cel putin chestionabile. Spre exemplu, John Polkinghorne consideră religia si stiinta rude intelectuale, ambele fiind preocupate de aflarea adevărului, prima încercînd să răspundă la întrebarea „de ce?”, cealaltă la întrebarea „cum?”. Ambele domenii ne ajută să interpretăm lumea asa cum este ea în fapt, dar nici unul dintre ele nu poate sustine cunoasterea în lipsa celuilalt, „deoarece fiecare trebuie să îsi bazeze concluziile pe o întrepătrundere între interpretare si experientă. În consecintă, ambele trebuie să rămînă deschise interpretărilor”. Acesta ar fi un punct contestabil al cărtii deoarece, personal, nu cred că religia este sau ar trebui să fie preocupată doar de aflarea adevărului, deoarece depăseste o simplă gnoseologie tocmai prin aspectul cel mai relevant al crestinismului, trăirea. Partial însă, acest punct de vedere este nuantat si de către autor atunci cînd afirmă că, spre deosebire de stiintă, „cunoasterea religioasă impune mai mult decît o atentie scrupuloasă fată de adevăr, cerînd si un angajament fată de adevărul descoperit” (p. 23). Cu toate că stiinta si religia sînt înrudite, comportă anumite diferente. Spre exemplu, stiinta nu este preocupată de si nu propune o axiologie, datorită caracterului ei impersonal, pe cînd religia atrage, datorită caracterului personal, valori dar si speranta, slăvirea si recunoasterea întîlnirii cu Dumnezeu, care merită cinstire si preamărire (p. 25).
După ce realizează o minimă circumscriere a caracteristicilor fiecărui dintre cele două domenii, autorul adaugă patru consideratii cu privire la consecintele pe care le-a avut gândirea crestină asupra modului de concepere a lumii: că lumea merită să fie studiată, că nefiind de origine divină o putem cerceta fără impedimente, că este ordonată deoarece creatorul ei este unul rational si consecvent si că observatia si experimentul sînt indispensabile cunoasterii umane.
Odată stabilit acest cadru, Polkinghorne înaintează spre probleme mai concrete, spre exemplu identificarea indiciilor despre existenta lui Dumnezeu, descrierea argumentelor rationale pentru existenta lui divinitătii, prezentarea naturii Creatorului si implicit din ce motive permite suferinta sau despre ce anume se întîmplă atunci cînd ne rugăm. Voi începe prin a prezenta prima problemă enumerată, cea a indiciilor despre existenta divinitătii. Aici autorul invocă două surse credibile ale revelatiei despre Dumnezeu, dar care ies din aria de interes a stiintei: evenimentele istorice si oamenii deosebiti, aliniindu-se cu credintele existente în toate cele trei religii revelate ale lumii: iudaismul, crestinismul si islamismul. Cît despre posibilitatea de a observa existenta unui Creator în stiintă, preotul observă că: „universul, în frumusetea si transparenta sa ratională, arată ca o lume împînzită de semne ale gîndirii si poate că ceea ce vedem este gîndirea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ratiunea dinăuntru si cea dinafară concordă deoarece îsi au originea comună în ratiunea Creatorului care este fundamentul a tot ceea ce există” (p. 36). Faptul că omul are posibilitatea de a întelege lumea fizică este un argument în ochii autorului pentru însăsi existenta lui Dumnezeu, alături de argumentul fine tuning, care spune că lumea noastră este asa cum este datorită unor reglaje fine pe care Dumnezeu le-a făcut – reglaje ce tin de forte fizice precum gravitatia, electromagnetismul, reactiile dintre elementele chimice etc. – în special acest ultim argument fiind descris într-un limbaj cît se poate de simplu, cu toate că informatiile pe care le propune nu sînt dintre cele mai familiare.
După ce oferă cîteva argumente ale existentei lui Dumnezeu, Polkinghorne alege să vorbească despre cum anume este Dumnezeu, cum de permite suferinta si ce face de fapt atunci cînd ne rugăm Lui. În ceea ce priveste felul în care autorul îl descrie pe Dumnezeu trebuie spus că există unele incoerente cel putin cu varianta oferită de crestinismul ortodox; voi mentiona caracterul acestor atribute ale divinitătii atunci cînd le voi descrie. Dar să urmărim textul. La pagina 55 aflăm că, pentru autor, Creatorul „nu este un Dumnezeu al marginilor, cu autoritate numai asupra începuturilor, ci este Dumnezeul întregului spectacol”, cu alte cuvinte nu este prezent doar ca declansator, ci este implicat activ în evolutia umanitătii, dar oferindu-i în acelasi timp independenta. Creatiei îi este permisă autoproducerea în cadrul unui spatiu de potentialităti reglate de către Creatorul care interactionează providential cu creatia sa (p. 56). Dar dacă Dumnezeu îsi iubeste creatia, de ce permite suferinta, de ce permite existenta războiului, a lagărelor de concentrare, a crimelor? În răspunsul preotului anglican la această provocare se poate observa formatia sa stiintifică, atunci cînd spune că Dumnezeu nu este un magician care să dizolve toate suferintele noastre, desi ar putea, ci o fiintă ratională si că „suferinta si răul în lume se datorează nu slăbiciunii lui Dumnezeu, ci sînt pretul inevitabil al unei creatii căreia i s-a îngăduit să se desprindă de Dumnezeu”, iar dovada pentru acest argument este una din domeniul microbiologiei: aceleasi procese care permit celulelor să devină canceroase si să genereze tumori, permit celulelor să sufere mutatii, făcînd astfel posibilă evolutia. În suferinta acestei lumi, Dumnezeu nu este deasupra, ci în rînd cu noi. De aceea rugăciunile noastre sînt nu numai auzite de către Dumnezeu, ci si trăite. Atunci cînd ne rugăm pentru cineva încercăm să-i împărtăsim experienta si să căutăm împreună harul lui Dumnezeu. Chiar dacă ne rugăm, pentru noi sau pentru altcineva, rugămintile noastre nu vor primi întotdeauna răspunsurile pe care le cerem si asta deoarece, crede Polkinghorne, procesele prin care Dumnezeu interactionează cu noi si deci cu istoria, sînt prinse într-un nor de procese imprevizibile văzute ca „aport de informatie în cadrul unui proces fizic deschis” (p. 87-88). Ceea ce facem atunci cînd ne rugăm poate fi rezumat astfel: fiecare dintre noi joacă un anumit rol în realizarea viitorului, iar pentru aceasta are la dispozitie un anumit spatiu de manevră; la fel Dumnezeu joacă un rol în istorie, avînd si El un anumit spatiu de manevră, iar cînd ne rugăm îi oferim lui Dumnezeu spatiul nostru de manevră pentru a-l valorifica. Un alt exemplu pe care îl oferă autorul pentru întelegerea felului în care actionează rugăciunea este unul desprins din fizică: cînd ne rugăm căutăm o coerentă între viata noastră si Dumnezeu, o coerentă asemănătoare laserului, numit si lumină „coerentă” datorită proprietătii specifice de a fi alcătuit din unde sincrone, unde a căror maxim se alătură si se adună, obtinînd efectul maxim (p. 91-92).
Un aspect chestionabil propus de autor constă în interpretarea pe care o oferă relatiei lui Dumnezeu cu timpul. În viziunea acestuia Dumnezeu, cu toate că este pe deplin pregătit pentru viitor, nu-l poate pre-vedea, nu poate cunoaste dinainte optiunea unui agent liber. Această întelegere a raportului lui Dumnezeu cu timpul se bazează pe un argument consistent din punct de vedere logic formal, dar inconsistent din punctul de vedere al dogmei crestine. Argumentul pleacă de la următoarele premise: 1) Dumnezeu cunoaste lucrurile asa cum sînt în realitate si 2) realitatea este în devenire, pentru a avansa către concluzia: Dumnezeu cunoaste lucrurile în devenirea lor, devenire care implică succesiune temporală si liber arbitru, asadar Dumnezeu nu cunoaste viitorul, pentru că nu poate cunoaste decît ceea în ordinea temporală. În fapt, toti credinciosii stiu că Dumnezeu care este atotputernic, cunoaste atît trecutul, cît si prezentul si viitorul, fiind de asemenea si atemporal.
În mare, acestea sînt chestiunile despre care John Polkinghorne discută în cartea sa Quarci, haos si crestinism, utilizînd un stil clar, cu toate că problemele pe care le abordează nu sînt dintre cele mai simple. Desi, pe alocuri, interpretările propuse de autor nu sînt tocmai ortodoxe, cartea merită să fie citită, nu numai de credinciosi, ci si de cei care se consideră atei, interesati de posibilitătile pe care le deschide dialogul dintre stiinta actuală si religie.
