Revistă on-line realizată de Institutul Cultural Român
Marţi, 27 ianuarie 2015



Alte comentarii, eseuri...
 



Xenia Karo-Negrea scrie despre volumul lui Eugen Negrici, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității, Editura Cartea Românească, București, 2014.

Eugen Negrici, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii,Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014

 

karoDin nou Eugen Negrici lasă bouche bée vesela suflare literară contemporană românească. Zâmbete (complice), hohote de râs (complice), uluire, iritare - din nou. După ce a enervat pre mulți cu devoalarea Iluziilor..., sau, ca să mergem şi mai înapoi, cu „poate perfecta” (cum o numea Mihai Iovănel) Sistematica poeziei, îşi continuă impasibil reflecţiile din Expresivitatea involuntară şi le duce mai departe până la „binefacerile infidelităţii”, ca un „cel mai profund exeget al fenomenului românesc literar” ce este, după cum bine spune Doina Ruşti. Cine nu l-a citit pe Negrici, poate crede că a căzut în păcatul comercialului prin „glumiţa” aceasta. Fals! Eugen Negrici nu este dintre acei majoritari intelectuali români blocaţi în propria morgă, în „solemnitatea neghioabă” (ca să folosim o expresie negriciană cum nu se poate mai nimerită, p. 41). El nu stabileşte, nu fixează, nu învesteşte, nu postulează. Nu spune. Propune. Se amuză, se enervează, se miră, se gândeşte şi se răzgândeşte (semn de mare deschidere spirituală, nu doar intelectuală), se mărturiseşte, se îndrăgosteşte. Se bucură.

Libertate şi numai libertate. În numele lui Nietzsche

Venind dinspre Eco, Barthes, Iser, Arasse, şi dinspre sanctitatea sa Valéry, teoreticianul creează o continuare nu doar a Expresivităţii..., ci şi a Sistematicii... Identitatea tradiţională a autorului (aşa cum o fixează comod în insectar istoriile şi dicţionarele literare) primeşte în câmpul său şi pe co-autor, adică pe receptor.

Lucrarea este un adevărat tratat al privirii, al lecturii, al înţelegerii, nu doar a lumii literare, ci a lumii textului, în general. Privirea înseamnă aici lumea interioară a receptorului, unde „oceanul care scaldă pământul este albul ochiului, pământul, irisul, Ierusalimul, pupila. Şi templul este imaginea reflectată de pupilă” (Derek ̍Ereş R.). Privirea e legătura dintre mână şi ochi, dintre mâna artistului şi ochiul iscoditor al receptorului.

Bineînţeles, Nietzsche îi pulsează în cele mai intime fibre cerebrale, pentru că Nietzsche stabileşte o dată pentru totdeauna că „doar cel ce înnoieşte rămâne fidel” (citat în Expresivitatea involuntară, p. 4, dar şi în Emanciparea..., p. 31). Infidelitatea, adică înnoirea este reluarea, resemantizarea, şi nu abandonul: „În ceea ce ne priveşte, a înnoi înseamnă a schimba percepţia, a face expresiv ceva, a expresiviza, a crea expresivitate” (p. 29).

Teoreticianul trece dincolo de intentio auctoris. Miza este privirea lectorului care poate cuprinde sau nu opera. Intentio operis este legătura capricioasă cu altceva, respectiv cu imaginaţia, i.e. ilimitatul/infinitul: „Viaţa obiectului artistic depinde de puterea interpretului-coautor de a descoperi elemente din afara intenţiei, de a scoate obiectul din limitele lui obiectuale, temporale, de specie, de curent, reclasându-l, nălucindu-l altfel” (p. 29). Lectorul trebuie să-şi abandoneze intenţiile, să se lase în voia rătăcirii, a reveriei, a hipovigilei (p. 60 ş.a.). Ca şi autorul, lectorul trebuie să-şi abandoneze determinările. Nu există extaz, desfătare, plăcere, respectiv conectare la ilimitat decât în afara normei, decât în luminişurile adânci şi irepetabile ale pădurilor dionisiace: „Nu călătoria pe trasee jalonate spre un anume punct de interes, ci hoinăreala prin pădurea vrăjită a unei cărţi e semnul convieţuirii fericite cu aceasta” (p. 86). „Voluptatea nesiguranţei” (p. 102), „libertatea indeterminării” (p. 103), „freamătul intuiţiei” (p. 361) sunt promisiunile care pândesc după colţurile labirintului percepţiei imaginative.

Unde se întâlnesc marii cititori

Receptorul lui Eugen Negrici - febril, îndrăgostit, concentrat până la ieşirea din sine - este o replică (elitistă?) la „cititorul devotat” al lui Harold Bloom, pentru care „Poezia bună e prea dificilă cognitiv şi imaginativ pentru a putea fi înţeleasă de mai mulţi din fiecare clasă socială, sex, rasă, etnie (Canonul occidental, 2007, p. 515). Plăcerilor sale dificile teoreticianul român le contra-propune cititorul fascinat, iar sinelui care, „în încercarea de a fi liber şi solitar, citeşte cu un singur scop: confruntarea cu măreţia” (p. 519) îi propune „Rătăcirea, ca formă superioară a lecturii, se constituie într-o metaforă epistemologică. Ea trimite la trăirea autentică a vieţii, în toată măreţia ei inepuizabilă şi inconştientă” (p. 86). La fel, lui H. Bloom însuşi, care crede că măreţia operei vine din recontextualizare, îi propune varianta operei (re)create de receptorul entuziasmat, care trece dincolo de prejudecata că opera este un provizoriu „beau désordre” (W. Iser), ci este un continuum modus legendi et cogitandi. Cititorul infidel nu creează (aşa cum credea Barthes), ci re-creează, sporeşte, descoperă, relevă.

Pe lângă poietica receptării, un al doilea câştig la fel de important este poetica fragmentului, a hazardului, a ciornei, a ruinei, a detaliului, apoi a naivităţii şi kitch-ului. Fragmentul aici este semnul melancoliei fecunde (cf. Sousini-Anastopoulos, 1997, 57). Fragmentul-vestigiu (cum îl identifică Negrici, p. 94), „golul care stinghereşte (s.a)” (p. 105) este semn al dialogului, al sporirii şi atrage după sine şi furia împotriva previzibilului (aproape ritualic afirmată de teoretician) - „rareori sfârşitul unei proze sau al unei poezii nu reprezintă un abuz” (p. 101) - pentru că previzibilul ne interzice privilegiul şi desfătarea recitirii şi a revelaţiilor cu totul neaşteptate.

Excentricul Alpha (cum îl numea Ion Buzera) îşi consolidează statutul şi prin exerciţiul de luciditate pe care-l propune cititorilor aşa-zicând profesionişti. Astfel, un al treilea spor al cărţii este invitaţia la reinventarea criticii („Scriituri narative «imprecise». Scriitura dificilă”), o eliberare a acesteia de prejudecăţile inamovibilităţii: „Constituirea unei discipline care să dea caracter sistematic înnoirii, revitalizării obiectului artistic ar merita un interes mai mare, poate, decât cel suscitat de răsuflatele discipline tradiţionale (istoriile literare, istoriile artelor plastice etc.) care nu fac decât să instituţionalizeze câteva scheme perceptive, imobilizând muzeistic operele în piramide de ierarhii eterne” (p. 356).

Lucrarea în sine este nietzscheeană, aşa construită cum este pe şi pentru frenezie, cu o scriitură barthesiană constelată, cu formulări tari, care redefinesc ceea ce numesc (vz., printre altele, şi capitolul „Paradoxul arabescului”), care ironizează până la sarcasm (să luăm spre exemplu doar exclamaţia „Suntem postmoderni, ce mama dracului!”, p. 245), care taie până la adevăr aşa cum numai în cărţile lui Eugen Negrici găsim.

*

Poate şi pentru că e început de an şi euforia începutului poate să hrănească voinţa de cunoaştere, iluzia de auto-stăpânire şi entuziasmul recunoştinţei, îmi depăşesc astăzi (cel puţin formal) un prag: am scris public despre cartea unuia dintre profesorii cărora le datorez cel mai mult şi le mulţumesc cel mai mult. Dar statusul profesoral nu face decât să-i sporească valoarea, chiar dacă am zice că n-ar mai avea cum.

- See more at: http://www.pravaliaculturala.ro/template1.php?aa=2015&ll=1&menu=5#sthash.N74ZVUJs.dpuf

pravaliaculturala.ro, Nr. 54 / ianuarie 2015

Alte cronici, recenzii...
 



Alte interviuri, dezbateri...
 



Alte dosare, anchete, polemici...
 

Căutare




(Ex. dată: iunie 2006)
Sunteti vizitatorul: 12099170
 




Acest site este actualizat zilnic cu texte în limba română aparute în diverse publicaţii.

 
Programare: Datagram